Nu știu în ce măsură povestea mea poate interesa pe cei care citesc Baabel, dar ca deobicei, ca egoistă ce sunt, eu scriu mai mult pentru mine. De fapt povestea este ca și tema copilului de clasa a IV-a, „Cum mi-am petrecut vacanța”. Dar călătoria nu a fost ca cele pe care le-am făcut în ultimii zece ani, în lunile de iarnă, când fugeam de acasă din cauza frigului. Sunt racordată la RADET și se știe cum funcționează acesta: în casă e foarte frig și de aceea, combinând nevoia cu plăcutul, plecam în fiecare an la Iași, la sora mea. Voi vorbi numai de călătoria deosebită din acest an.

Am plecat ca de obicei cu trenul. Distanța de aproximativ 500 km e făcută în șapte ore, nu în cinci, ca înainte de 1989. În schimb acum vagoanele de clasa întâi sunt mai elegante, au chiar posibilitatea de racordare la internet. Am avut noroc: era cald, nu au fost accidente și chiar am putut citi puțin. Cu avionul aș fi ajuns în mai puțin de o oră, dar traficul până la aeroport și posibilitatea de a întârzia din cauze obiective – ceață, gheață, etc. m-au făcut să aleg trenul.

Cunosc foarte bine acest drum, l-am făcut de nenumărate ori. Dar în acest an parcă am avut răgazul, ca niciodată, să privesc cu ochii mai critici gările cunoscute și să trag niște concluzii care m-au întristat mult. La București unicul vagon de clasa întâi era aproape plin; până la Iași s-a golit vizibil, ceea ce e normal. Dar de la Ploiești încolo, nu a mai urcat aproape nimeni, nici măcar la clasa a doua. Oare nu se mai călătorește cu trenul? E adevărat, avionul e mult mai ieftin, poate de aceea oamenii nu mai merg cu trenul. Merg mai ales bătrâni ca mine, pensionari, care au gratuitate, costul fiind achitat de casa de pensii. Și totuși era în preajma vacanței de Crăciun. Unde sunt elevii, studenții care și ei călătoresc gratuit? Numai bunicii mai călătoresc?

Și gările unde ne-am oprit mi-au dat mult de gândit. Am văzut la TV o serie de emisiuni interesante despre gările din țară, despre istoricul lor și oamenii care au contribuit la clădirea lor. Dar despre gările de pe traseul meu, pe care le cunosc de atâția ani, nu s-a spus nimic. Gările mi s-au părut mai triste ca oricând. De la Râmncu Sărat încolo, la Buzău și Focșani, nu a mai urcat nimeni, nici măcar pensionarii. Chiar și gările mai noi, Tecuci, Bârlad, erau goale, ca niște case părăsite, cu un singur bec chior la eventuala casă de bilete, de o tristețe apăsătoare. Nu mai vorbesc de eventualul chioșc cu dulciuri, și el prost luminat, în așteptarea unor clienți care numai vin.

Și mai triste sunt fostele cantoane, unde stăteau cantonierii care aveau în grijă linia ferată, total absenți acum. Se văd numai porțiuni de ziduri dărâmate. Nu mai vorbesc de gunoaiele de pe marginea șinelor și urmele hambarelor de cereale din care se încărcau trenurile de marfă. Deși toaletele au un aspect civilizat, nu cred că m-aș aventura să le folosesc, chiar și în cele de la clasa întâi era aproape imposibil să intri. Acum înțeleg de ce oamenii evită călătoriile cu trenul.

Trecând prin stația Crasna mi-am amintit cântecelul „Trenuleț de Crasna-Huși”. De aici pleca de mai multe ori pe zi un tren înspre Huși; exista chiar un vagon direct. Altă dată Huși era un orășel cu un ziar local, liceu de fete și de băieți, liceu comercial și o viață culturală deosebită. Acum trenul local merge numai o dată pe zi. Poate există autobuze, sau poate că nu e nevoie. Am găsit pe internet reclame pentru călătorii cu autocarul în Italia, Germania, Spania, dar nu în localități vecine.

Cunoscutul ziarist Anton Celaru (Iosif Faierștain), prietenul soțului meu, traducătorul magistral în limba română al lui Bashevis Singer, mi-a povestit atât de multe despre orașul său natal, Huși, încât am impresia că aș fi trăit și eu acolo.

Am văzut în media că noul ministru al transporturilor a luat în vizor CFR călători, starea infrastructurii, durata lungă a călătoriilor cu trenul. Deși nu obișnuiesc să comentez așa-zise probleme politice, iată că fără să vreau m-am implicat, cu toate că de fapt aici nu e nimic politic.

Dezavantajul unei călătorii cu trenul este că nu vezi centrele orașelor, cel mult blocurile cenușii. În decursul timpului am cunoscut unele didn aceste orașe și nu cred că au câștigat în frumusețe, mai ales cele din Moldova, care este într-un fel neglijată de autorități. Iașiul este un oraș eminamente cultural, universitar, iar în vacanțe, când lipsesc studenții, e foarte liniștit. Eu îl văd ca pe a doua mea casă și de fiecare dată când sunt acolo încerc să văd noile realizări ale edililor și mă bucur cu puținele pe care le găsesc.

Și iată că la întoarcere, în mod cu totul neașteptat, am făcut drumul cu mașina (îl mai făcusem odată, cu mulți ani în urmă) și am avut ocazia să văd o altă față a țării în care am optat să trăiesc. Drumul a fost cu totul altfel decât cel cu trenul, deși tot atât de lung ca durată. Era 28 februarie, o zi foarte frumoasă și cu o mașină bună, modernă, automată și cu GPS, drumul a fost o adevărată plăcere. Este adevărat că nu există autostradă, dar după mine șoseaua bine întreținută a suplinit în mare măsură această absență. Am trecut prin sate cu foarte multe case noi, sau cel puțin renovate. Chiar și în județul Vaslui, cunoscut drept foarte sărac, am văzut muguri de bunăstare care m-au bucurat. Nostim că în orașul Vaslui, foarte curat, cu un centru comercial ca peste tot, dar cu puțină forfotă omenească, există o grădină frumoasă publică numită Copou și peste drum este cimitirul Eternitatea, exact ca la Iași, doar că la Iași cele două nu se învecinează. Numeroasele stații de benzină de pe drum, unde poți mânca civilizat, m-au încântat. Mi-am zis că uneori, în ciuda cheltuielilor, merită să-ți permiți să vezi ce mai e nou prin țara asta. Din păcate nici prin satele frumoase, la început de primăvară, n-am prea întâlnit oameni tineri, tot vârstnicii erau mai numeroși.

Nu cred că voi mai avea vreodată ocazia să fac o astfel de călătorie, dar îi sfătuiesc pe cei care nu cunosc acest traseu, care nu prea e promovat în turism, să o facă și nu vor regreta. Este mult de văzut peste tot, depinde numai de ochiul care privește.

Mirjam Bercovici

11. 03. 2019