Despre încercările mele autodidactice de a scrie un roman

Uneori îmi stabileam scopuri care păreau de neatins, probabil ca să îmi demonstrez mie însumi că încă mai sunt în viață. Pentru ultima variantă există, ce-i drept, indicii indirecte: pot, de pildă, fără prea mare efort, să îmi încrețesc fruntea. Dar pentru o realizare mai durabilă este nevoie de un efort ceva mai mare. Aproape ca în cazul unui practicant de sporturi extreme, care aspiră mereu spre noi provocări. Nici mai mult, nici mai puțin, vreau să îmi încerc puterile cu un roman. În vreme ce consituția sa fizică îi impune sportivului limite pe care dorește să le depășească în mod constant, în cazul meu capacitatea mentală, creativitatea disponibilă și factorul timp îmi așază în cale piedici aparent de neînlăturat în această colosală încercare. De amintit ar fi lipsa de experiență, dar nu voi considera așa ceva drept un impediment. Dar fiecare lucru trebuie încercat, mai întâi, chiar și scrierea unui roman. Poate dumneavoastră, stimată cititoare,1 veți fi de părere, văzând aceste considerații, că am devenit megaloman, sau că aș vrea să impresionez pe cineva, de exemplu pe frumușica de la tejgheaua cu cârnați din măcelărie de care visez din când în când. Nu, nu și încă o dată nu! Nimic de genul ăsta. Nu doresc altceva decât să scriu un bestseller, care să pună pe jar literatura mondială, iar pe mine să mă facă dintr-o lovitură faimos și nemăsurat de bogat. În rest nimic.

Cu mare plăcere vă împărtășesc, mult stimată cititoare, experiențele mele pe acest tărâm deja de acum, când încă îmi însușesc cu repeziciune, în mod autodidact, arta beletristică. Totodată, vă fac martoră – fie că vreți sau nu – a acestui proces, și drept consecință s-ar putea să nu accept nici un pretext din partea dvs. referitor la faptul că nu ați intervenit pentru a împiedica ceva mult mai rău. Asta cu atât mai mult dacă planul meu dă greș sau dacă va provoca mari tulburări. Eu sunt din fire prevăzător și nu vreau să las nimic pe dinafară. Așadar, cugetați încă o dată bine, dacă, din acest punct, doriți să citiți mai departe – și, în caz de ceva, să deveniți părtașă la vină.

Așadar, să ne întoarcem la însușirea tehnicii de scriere a romanului. Ideea mi-a venit de curând, pe când deschideam o conservă de sardine. De cele mai multe ori ideile cele mai mari, mai providențiale și mai relevante pentru umanitate îmi vin în timpul celor mai banale activități. Deci, am deschis cutia și am văzut cadavrele uleioase ale peștilor, strâns lipite unele de altele, întinse înăuntru, cu ochii larg deschiși, privind fix  dincolo de marginea zimțată a conservei. Se holbau plini de groază la lumina lumii de afară care pătrunsese dintr-odată înăuntru și se întrebau probabil: „Ce sens au toate astea?“ Sau poate voiau să rostească ceva de genul „Fraților, hai să ieșim odată din cada asta uleioasă“. Bineînțeles că nu pot să le ajut pe sărmanele creaturi să răspundă acestor întrebări existențiale, care le-au preocupat cine știe de câtă vreme în precara lor situație, pe raftul magazinului, în întunecimea sarcofagului lor metalic. Bântuit de asemenea reflecții tulburi, și însuflețit de dorința de a sfârși cât mai curând această dureroasă agonie, m-am grăbit să mă ospătez cu sardinele cât mai repede cu putință. Așadar, le-am zdrobit cu furculița trupurile chinuite, le-am distribuit uniform pe o felie de pâine unsă atent cu unt și le-am stropit plin de devoțiune cu suc de lămâie. Au fost deosebit de gustoase astfel. În timp ce mă bucuram că am satisfăcut, înfulecând în grabă, atât îndoielile creaturilor cât și foamea proprie, mi-a trecut prin minte gândul că ar trebui să fie posibil și invers, ca peștii să îi facă rău unui om. Bineînțeles că, din când în când, câte un înotător imprudent e mâncat de un pește de pradă și s-a mai întâmplat uneori ca un gurmand să moară din cauza unui pește fugu incorect pregătit. Dar asta nici nu se compară din punct de vedere cantitativ cu hecatombele de victime ale sportului cu undița, atât de răspândit în întreaga lume, și cu atât mai puțin cu pescuitul oceanic cu plase lungi de kilometri întregi. Așa mi-a venit ideea unui roman în care o voce solitară s-ar preocupa de instituirea unei dreptăți izbăvitoare. În acest scop, epocala mea operă ar relata despre cum ajunge cineva să își piardă viața datorită influenței peștilor. În acest fel, tema aproximativă a operei ar fi stabilită, dar, după cum se știe, detaliile ne omoară.

În continuare romanul meu are nevoie de un titlu adecvat. Deocamdată nu m-am hotărât pentru un titlu anume, dar îmi pot dezvălui aici primele gânduri care mi s-au perindat prin minte despre acest aspect de mare însemnătate. În orice caz, titlul ar trebui să facă numaidecât trimitere la conținut, și am probat deja o serie de variante cu priză la public, de pildă „Un pescar la răscruce de drumuri“, sau următorul, prevăzut cu o notă deosebit de originală și personală: „Şerban Pescarul la răscruce de drumuri“. Ambele includ indispensabila referire la pește și la acea majoră, esențială decizie cu care se confruntă protagonistul, a cărei rezolvare trebuie să o captiveze pe cititoare. E drept că specialiștii spun că nuvelele cu „sex & crime“ se vând cel mai bine. Dar acest titlu încă nu amintește în nici un fel de aceste două ingrediente importante. Prin urmare, cum ar fi „Moartea unui pescar singuratic“? Dacă sună prea vag, s-ar putea preciza și momentul, romanul intitulându-se „Moartea unui pescar singuratic la ora opt dimineața“. Așa e deja mult mai bine, dar totuși încă nu reușește să trezească o curiozitate de nestăpânit. Printre altele, îi lipsește o indicație privitoare la loc. Dacă ar fi să strecurăm și asta în titlu, romanul s-ar putea numi de pildă „Ultimul pescar de crabi din Bordeaux“, unde adjectivul „ultimul“ poate avea deja un înțeles criminal. Alternativ, mi-aș putea imagina și titlul mai elegiac „Moartea nocturnă a unui matroz în Grandhotel“. Citindu-le, trebuie să recunosc că, din punct de vedere al formei, nici unul nu e rău, dar cumva tot nu au încă tot ce trebuie. În primul rând, sunt prea lungi, în al doilea rând, nici unul nu face aluzie la sex.

Așadar, încă o dată de la început. Cum ar suna asta: „Intoxicație cu pește la micul dejun în bordel“? Are tot ce se cere: pește, crimă, o afacere cu sex și sunt indicate atât timpul, cât și locul. Îmi place și cumva îmi amintește de departe de filmul clasic „Mic dejun la Tiffany“ cu Audrey Hepburn cea cu ochi de căprioară. Ar putea da naștere la asocieri comerciale favorabile în rândul cititorilor la curent cu moda. Cred că voi rămâne la acest titlu. Astfel sunt indicate cadrul acțiunii, personajele și atmosfera romanului, iar cititoarea fidelă se poate pregăti sufletește pentru ceva interesant. Acum nu mai trebuie decât să cuget la conținut, în așa fel încât ea să rămână ca vrăjită după ce va deschide coperta.

Legat de copertă m-am gândit cam așa: pe copertă sare în ochi, cu caractere mari, numele meu de potențială faimă mondială și dedesubt titlul promițător de multă distracție „Intoxicație cu pește la micul dejun în bordel“. Iar cu un rând mai jos urmează cît se poate de lapidar: „Roman“. Nimic altceva; și eu sunt împotriva oricăror exagerări artistice. O învelitoare monocromă albastru-ocean, poate cu o linie roșie ca sângele în formă de pește, ar fi absolut suficient. Eventual s-ar putea introduce o inimă roșie, simbolică, în conturul peștelui (din cauza motivului sexual în ciorapi de plasă cu portjartier) și o sticluță răsturnată cu un cap de mort stilizat (pentru „crime“) pe etichetă. După cum am spus, fără kitschuri.

După o cercetare plină de interes a volumului, cititoarea, devenită curioasă, deschide cartea și dă cu ochii de o primă pagină aproape goală. Doar în mijlocul acesteia stă, ușor discret, obligatoria dedicație. Cum ar fi, simplu, „Pentru Yolande“ – cu un aer ușor lasciv. După cum se știe, femeile cu acest nume sunt de cele mai multe ori atrăgătoare, voluptoase și destul de nefericite în dragoste. Sau, dacă s-ar putea ceva mai mult: „Pentru Yolande, Céline și fiorosul Rex“. Aici intră în joc două nume de femeie cu rezonanță exotică și sexappeal și, în plus, cu ceva animalic. Ar putea fi o indicație ascunsă despre un „ménage a trois“ al genialului eremit, care scrie obsesiv în casa cu două nimfomane ținute din scurt pentru cele mai necesare treburi casnice și tot felul de fapte necuviincioase. Cititoarea ar putea crede că acest trio trăiește retras într-o cabană de bârne undeva în pădurile din Vermont, lăsându-se păzit în existența sa ascunsă de un dulău care mârâie nervos. De ce dulăul? Este cât se poate de evident. Firește, pentru a ține la distanță ziariști curioși, agenți literari pricepuți la afaceri și redactori sâcâitori de foiletoane. Și acolo, în singurătatea dătătoare de inspirație a sălbăticiei, ia naștere, după mai mulți ani și după depășirea mai multor blocaje scriitoricești, romanul despre intoxicația cu pește, întrerupt doar de mese frugale, de profunde monologuri vesperale în fața focului care bubuie în șemineu și ocazionale orgii reconfortante pe blana de urs, cu și fără doamnele casei.

Dar cum să alcătuiești un roman, în care sunt disponibile deocamdată doar titlul și nevoia de dreptate izbăvitoare, iar în rest absolut nimic? Nu am încă nici o idee despre acțiune, nici un personaj, nici o intrigă. N-am hotărât încă nici dacă există un narator la persoana I sau dacă totul trebuie relatat din perspectiva unei foci pe nume Rex? Și, dacă reușim să stabilim asta, n-ar putea, din cauza motivului cu peștele, să aibă ceva de spus și o scrumbie deosebit de cultivată? Întrebări peste întrebări.

Un lucru e în orice caz sigur: istorisirea trebuie să prezinte o structură interesantă și diversificată. Cititoarea prinsă în capcana curiozității trebuie să fie ținută bine în gheare deja de la primul paragraf și să nu mai fie lăsată să scape. Autorul aspirant de bestseller-uri trebuie să înfăptuiască asta prin intermediul unei introduceri temerare, în care să existe numaidecât o surpriză creatoare de suspans. Un „Peng!“, ca să zicem așa. Apoi istoria se poate desfășura încet, dar atenție! Nu prea încet. Altfel cititoarea își pierde răbdarea înainte ca firul povestirii să se întrevadă cât de cât. Din acest motiv, cel târziu din al treizecilea rând trebuie să apară un mic „Aha“, urmat la circa cinci paragrafe mai jos de un „Așa deci“ menit să ne introducă și mai adânc în subiect, care răspunde cel puțin parțial la câteva întrebări arzătoare (dar care în nici un caz nu trădează încă totul).

De aici înainte autorul poate să dea înapoi o viteză, să expună pe larg detaliile mai importante și să prezinte unul câte unul personajele. Dar, chiar imediat după aceea, trebuie să producă din nou suspans și ocazional să îngăduie un „Cum așa?“ interogativ, care trebuie să rămână fără răspuns o bucată de vreme. Apoi, cel târziu așa, cam de pe la pagina zece, e timpul pentru un intermezzo erotic, pentru a satisface și această necesitate a cititoarei. Așadar aici intervine un prim „Olala!“. Și nici în cele ce urmează nu e voie să facem economie de mistere de genul câte unui ocazional „Și acum?“. Aceste două ingrediente sunt absolut indispensabile pentru a menține treaz interesul cititorului și a-l purta înainte din capitol în capitol.

Că veni vorba de capitole: și acestea au nevoie de titluri solide, criptice, care nu trebuie să aibă neapărat ceva de a face cu ceea ce se prezintă în continuare. Nu trebuie nici măcar să scoată la lumină ceva legături logice. Important este doar ca ele să trezească, într-un mod oarecare, curiozitatea. Titluri potrivite pentru capitole ar fi așadar „Durerea de spate violetă“ sau puțin mai enigmaticul „Gustav tânjește după dreptate, însă dă peste un castravete“. Cel din urmă numai dacă Gustav apare doar marginal în povestire, iar apariția lui nu are nici o relevanță pentru desfășurarea ulterioară a povestirii. Numai castravetele poate să aibă oricum un rol mai dramatic.

Alte motive importante ar fi, de pildă, vreo întorsătură surprinzătoare, deci câte un „Măi să fie!“ pe ici, pe colo. Dar nu trebuie să abuzăm de ele; o dată, până la două ori per roman e de ajuns. Mai des, în schimb, trebuie să apară tot mereu câte un „Aha“, așadar un pasaj explicativ, menit să aducă clarificări și să impulsioneze astfel povestirea. Scene groaznice, sau scene cu conținut de natură să provoace dezgust, așa‑zisul „Bleah!“, sunt chiar necesare uneori, dar trebuie utilizate cu simțul măsurii. O porție de umor printre ele, o întâmplare nostimă sau un cuvânt de duh, care poate fi citat în cadrul unei conversații, destinde atmosfera în timpul lecturii și furnizează perseverență pentru încă minim 15 pagini. În mod convenabil, numesc un astfel de fragment umoristic un „Hihi“. O acumulare de suspans se obține prin aluzii care îi induc cititorului o presimțire alarmantă. Aici ar fi un astfel de „Și acum?“. Și apoi, chiar în încheiere, când tensiunea acumulată a tuturor acelor „Și acum?“ de mai înainte a creat o mare încordare, se permite în sfârșit refularea de la final. Aici ar interveni acel mult așteptat „Oh, Doamne!!!“. Cu acestea, componentele structurale ale romanului ar fi precizate.

Se impune acum, din toate aceste părți, alcătuirea structurii întregului. Așa ar putea să arate deci îndelung promisa mea primă creație „Intoxicație cu pește la micul dejun în bordel“, în versiunea lungă planificată:

Titlu – Dedicație – Peng! – Aha – Așa deci – Olala! – Hihi – Cum așa? – Așa deci – Și acum? – Aha – Bleah! – Olala! – Cum așa? – Haha – Măi să fie! – Și acum? – O, Doamne!!! – Mulțumiri.

În cazul în care, nu contează din ce motive, editura ar decide mai degrabă în favoarea unei versiuni scurte, aceasta ar putea fi structurată astfel (cu titlul, scurtat și el, „Moarte pescărească la 8 în lupanar“):

Titlu – Dedicație – Peng! – Așa deci – Olala! – Haha – Și acum? – Bleah! – Măi să fie! – Uau! – Trimitere la programul editurii.

În cazul în care editura vrea să se axeze pe varianta mai ispititoare, erotică, lucru de altfel ușor de înțeles, structura scurtei povestiri intitulate „O poveste deșănțată cu pești“ ar putea arăta cam așa:

Titlu – Dedicație – Peng! – Olala! – Olala! – Și acum? – Olala! – Sosesc.

Între timp nădăjduiesc că voi rămâne la versiunea lungă, care ar putea acoperi cel puțin 400 de pagini și, după cum arată lucrurile, îmi va aduce fără doar și poate succesul. Mai trebuie doar să găsesc între timp niște conținuturi potrivite de agățat pe această schemă și uite așa minunatul meu roman este ca și terminat. Acum mai aștept doar inspirația potrivită pentru a-i scrie textul propriu-zis. Chiar mâine o să mă interesez la editură de un avans.

Peter Biro

(traducere din limba germană Alina Pop)

1 Utilizez aici forma de feminin întrucât cititoarele textelor mele sunt aproape exclusiv doamne. Celor câțiva domni curioși care îmi citesc de asemenea textele… le cer iertare.

4 Comments

  • Peter commented on April 19, 2019 Reply

    Dragă Andrea, romanul este departe de a fi finalizat. În primul rând, findca trebuie să fie muncit din greu pentru a termina. Cu toate acestea, dedicația vă poate fi deja trimisă. Iată “Pentru Andrea, cititorul meu cel mai devotat”.

    • Andrea Ghiţă commented on April 19, 2019 Reply

      O precizare. Cititorul cel mai devotat…avant la lettre.

  • Andrea Ghiţă commented on April 19, 2019 Reply

    Peter Biro scrie cu un umor de calitate. Eu l-am luat în serios. Aştept primul lui roman. Cu…dedicaţie.

  • Alina commented on April 19, 2019 Reply

    Unerwartete künstlerische Qualitäten🙏👍 nur so weiter!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *