În casa în care m-am născut trăiau câteva familii. Fiecare avea un apartament. Curtea era comună. Familiile de evrei din jurul Lugojului au fost concentrate în oraș pentru a fi pregătite de eventuala deportare …spre locuri necunoscute. Războiul nu luase sfârșit. Era martie 1944.

Tatăl era deportat în Transnistria, unde lucra ca medic. I se permitea să vină acasă periodic. Dar o anumită ştire o primise acolo, între bolnavii de febră tifoidă, și nu știa cum și ce să facă cu ea. Mama născuse două fete gemene. Micuțe de câte două kilograme.  Bombele cădeau peste oraș. De zeci de ori mama fugea în pivniță cu cele două pachete, înfășurate în plăpumioare. Era iarnă. Mama slăbise și nu avea lapte. Dar bunica cunoștea o femeie din oraș care avea o vacă. O vacă ! Se îmbrăca și fugea printre bombele care cădeau și deodată apărea cu cana cu lapte.  O cană cu lapte!

Bunica era curoajoasă. Niciodată nu i-a fost frică de moarte. Femeie slabă cu cancer pulmonar, pe care îl trata tata. La fiecare două-trei săptămâni o punea pe un scaun, ciocănea cu degetele să depisteze unde era mai mult lichid în plămân, ungea cu iod locul și înfigea un ac gros care continua cu o siringă enormă. Și lichidul colorat în roz sau maro ieșea …și ieșea. Și bunica nu crâcnea.

Da. Tata a fost dus în Transnistria deși puțini evrei din Banat au fost duși în lagăre. Și niciodată nu a povestit. Peste perioada Transnistria căzuse o perdea deasă. Tăcere totală.

În anii războiului, dinainte de deportare, a lucrat ca medic internist în satul Făget. Pe cabinetul lui era lipită steaua lui David. Pacienții unguri și români nu aveau voie să fie consultați de un medic evreu, totuși veneau la el pe ascuns . Îl iubeau pentru că vorbea cu toții la fel, împărțea din buzunarul lui medicamente și era un bun diagnostician. Dacă ezita în privinţa tratamentul, lua o carte groasă de medicină generală, trecea în camera alăturată și citea. Dacă nu reușea să găsească ce i se părea potrivit, inventa ceva care i se părea că poate ajuta. Și era mereu optimist. Mai totdeauna reușea.Spunea: dacă vorbești frumos cu pacientul ai făcut jumătate din tratament.

Războiul era pe sfârșite și într-o zi a intrat Armata Roşie. Tată meu era obsedat de aparatele de fotografiat. Avea și aparat de filmat, un lucru rar în 1944 . Cântărea vreo 5 kg şi se desfăcea în formă de armonică. Și dacă a intrat armata rusă, cum să nu îi filmeze pe eliberatori?! Doar toți se așteptau cu câteva zile înainte să fie duși în lagăre de exterminare. Acum când au venit eliberatorii, era cea mai bună ocazie de a-i face nemuritori ….Roșu la față și plin de grandoarea momentului a început filmarea. După câteva clipe, doi ruși robuști l-au luat de cele două brațe și l-au împins în camion.

“Unde mă duceți ?”- întreba îngrijorat tata.

 „Pe câmp, să te omorâm, ai făcut un act ilegal.”

 „Dar tovarășe soldat, am doi copii de câteva luni, cum să-i las orfani ?”

S-au gândit soldații, i-au tras o palmă pe ceafă și l-au dat jos din mașină. La început a crezut că vor trage după el, dar un pas și încă un pas…și alți câțiva pași… Era în viață! A învățat ceva din asta tatăl meu? Nu. Cred că a trăit în lumea lui plină de idealuri și eroi necunoscuți. Doar la sfîrșitul vieții a înțeles. Îi port dorul.

09/06/2019

Eva Grosz