Familia Zabarata merită să fie cunoscută

Mi-am propus să nu mai scriu despre Holocaust și iată că nu mă țin de cuvânt. Au trecut atâția ani și totul pare istorie, deși pentru cei care l-au trăit direct, totul e încă viu și nu poate fi uitat. Vizita sorei mele, făcută acum 6 ani la Moghilev, Șargorod și în special în fostul ghetou unde am ajuns noi, la Djurin, a fost consemnată și publicată cu titlul: Exkursionen in die Vergangenheit (Excursii în trecut), apărută la editura Hartung-Gorre în 2015. În carte sora mea povestește, printre altele, despre întâlnirea cu cei rămași încă în viață din familia de ucraineni care ne-au ajutat într-o foarte mare măsură să supraviețuim. Un fragment a apărut și în Baabel.

Recent, probabil citind cartea, dr. Mariana H., cercetător, istoric, specializată în Holocaust, a observat că familia Zabarata care ne-a ajutat să supraviețuim nu este printre cei Drepți între Popoare și ne-a atras atenția că această cinste poate fi acordată și post-mortem. Ei au meritat-o pe deplin, pe când noi, cu regret o spun azi, nu am făcut nimic ca să punem în mișcare această acțiune.

Poate că nu este încă prea târziu. Este o cinste și pentru urmași, mai ales că din păcate ucrainenii sunt cunoscuți în general ca antisemiți, prin istoria lor mai veche și mai nouă. Și iată că niște ucraineni au fost foarte omenoși cu noi și ne-au ajutat foarte mult.

Este vorba de familia Zabarata, oameni simpli, foarte de treabă.

Este cunoscută maxima evreiască „cine a salvat un om, a salvat o lume”. Nu știu dacă am fi supraviețuit sau nu în Transnistria fără familia Zabarata. Știu însă că le datorăm foarte mult și niciodată nu îi vom uita. Iată cum s-au desfășurat evenimentele și cum i-am cunoscut:

Surorile Sylvia şi Mirjam la vârste diferite

Cred că era în primăvara lui 1943. Tata avea peste 50 de ani, vârstă la care evreii din ghetou nu mai erau luați în detașamente de muncă. Totuși, în mod cu totul arbitrar, a fost prins și luat la muncă, poate în locul unuia mai tânăr, pentru a completa numărul de oameni ceruți. Mai mult, tata era încă foarte slăbit după tifosul exantematic din care abia scăpase, devenise surd de pe urma bolii și suferea de depresie, simțindu-se inutil și incapabil să-și hrănească familia. Unde l-au dus, asta am aflat abia mult mai târziu. Cele două fete, Sylvia și cu mine, am rămas singure cu mama.

E adevărat că mama era motorul familiei. Ea făcea gospodăria, în condițiile imposibile de atunci, procura hrana și o drămuia, aplana certurile frecvente între vecini. Eram 20 de persoane înghesuite la întâmplare în trei cămăruțe insalubre, cu pământ pe jos, bineînțeles fără apă și fără instalații sanitare, fără foc și fără lumină. Stăteam în casa unei văduve evreice localnice. Eu, fiica cea mare, eram după o hepatită prelungită și eram singura care primea pâine ca medicament.

În această perioadă evreilor li s-a permis să se mute cu chirie în casele din vecinătatea ghetoului, la localnici ucrainieni. Medicul care mă trata, evreu din Rădăuți, a sfătuit-o pe mama să încerce această modalitate pentru însănătoșirea mea. Nu-mi amintesc cum am ajuns la familia Zabarata. Pe atunci familia era alcătuită din stăpâna casei și cei doi copii, Halea și Mișka. Faptul că aveam acea minimă intimitate strict necesară de care am fost privați atâta vreme a fost salutar pentru mine. Camera era foarte mică, tot cu pământ pe jos și fără lumină, dar eram singuri, nimeni nu mai trecea pe la noi și nu mai auzeam tot ce se discuta și se întâmpla alături. Casa mai avea un avantaj: o sobă comună pentru gazdă și pentru noi. Problema frigului nu mai exista, bineînțeles dacă Chazaica (așa îi ziceam noi gazdei) avea lemne de foc. Totuși sora mea și cu mine am rămas cu frigul în oase și până azi suportăm greu iernile reci – chiar dacă nu mi-e frig sunt mereu tentată să stau cu spatele la căldură.

De la început ne-am înțeles bine cu această femeie încă foarte tânără și cu copiii ei. Cu puținele noastre cunoștințe de limba rusă amestecată cu ucraineană am încercat chiar să ne împrietenim. De fapt am avut un mare noroc. Am dat peste o femeie foarte de treabă, inimoasă, care a înțeles foarte repede situația. Numai în prima lună am plătit chiria și apoi nu numai că nu ne-a cerut nimic, a încercat chiar să ne ajute cu puținul pe care îl avea. Soțul ei, Grișa, era prizonier de război și ea mai avea rude prin apropiere. Era foarte discretă, nu povestea mult și nu încerca să afle nici secretele noastre.

Căsuţa familiei Zabarata, fotografiată în 2013

Casa mai avea și alte avantaje. Nu prea departe era o fântână și am învățat să car apa, chiar două căldări, cu cobilița. Nu mai trebuia să stăm la coada nesfârșită pentru a lua apă de la unica cișmea din ghetou. În grădina gazdei se afla un așa-zis WC, meșterit din strugeni de porumb împletiți, cu trei pereți care îți creau senzația de intimitate. Al patrulea lipsea, era însă departe și nu puteai fi văzut. Din păcate WC-ul dădea către cimitirul evreiesc, o vecinătate foarte neplăcută pentru că înmormântările erau frecvente. Dar destul de repede ne-am obișnuit și cu această perspectivă.

Lumina era tot la opaiț, dar eram singuri și nimeni nu se uita ce și cât mănânci, sau dacă postești, cum făceam noi adesea luni și joi. Era perioada când lucram intens pentru o persoană întreprinzătoare, o deportată din Siret, care împletea pulovere și jachete de cânepă (lână nu era) pentru țărani. Ea ne plătea o marcă pentru o mânecă sau o față de jachetă. Lucram toată ziua ca să câștigăm un ban. Gazda a înțeles situația noastră și nu numai că nu ne-a cerut chirie, ne-a oferit chiar din mâncarea ei cartofi și mălai. Drept mulțumire am făcut lecții de engleză cu băiatul în vârstă de 7-8 ani.

Abia după ce ne-am împrietenit ne-a povestit că soțul ei evadase din prizonierat, că era ascuns prin apropiere și chiar venea uneori noaptea, pentru câteva ore, ca să-și vadă copiii. Era ascuns la partizani.

De Anul Nou ne-am dus împreună cu cei doi copii la o vecină, care a chemat câțiva prieteni la masă. Țin minte ce fericire era să mâncăm pe săturate plăcintă cu varză acră. Dar în plină petrecere, un vecin beat a spus fără jenă că e în stare să mănânce „un jidan” și s-a ajuns la o încăierare. Așa s-a terminat petrecerea și scurta noastră fericire de revelion. Și așa am aflat că vecinul de alături era un mare pericol atât pentru gazdă, cât și pentru noi.

Sfatul doctorului de a pleca din ghetou a fost salutar pentru mine. M-am întremat fizic și psihic, în mare parte datorită familiei Zabarata. Am aflat că înainte de război el fusese contabil la kolhoz, că gazda noastră era a doua lui soție și pe Mișka îl adusese el în căsnicie. Erau lucruri banale, important era că fuseserăm acceptați în clanul Zabarata.

Când armata germană și cea română s-au retras din Ucraina, gazda noastră s-a retras și ea cu copiii undeva la țară. Bruma de avut – haine, poate și bani – a îngropat-o chiar în camera noastră (se pare că nu era prima oară!). Iar noi am rămas singuri în toată casa.

Două săptămâni după venirea armatei sovietice, când am plecat din Djurin, mi-am luat rămas bun de la ei ca de la rude bune. Nu credeam că o să-i mai revăd vreodată. Voiam să uit acești ani de deportare, ani pierduți cu foame, frig, boală și mai ales teamă.

Și totuși în 1968, chinuită de insomniile și coșmarurile în care îmi apăreau bunicii morți la Moghilev, am reușit să ajung la Djurin și să vizitez familia Zabarata. Ei erau încă tineri, copiii crescuseră, dar eu uitasem limba și ne-am înțeles mai greu. Mi-am dat seama că cadourile mele erau prea mărunte față de meritele lor și ajutorul pe care ni l-au oferit cu peste 20 de ani în urmă. Mi s-au părut mai reținuți, poate și pentru că veneam din România, țară care li se părea mai „occidentală” și le era frică să-și manifeste sentimentele în plin stat sovietic.

Sylvia, sora mea, a făcut pelerinajul Moghilev-Șargorod-Djurin în 2013, în condiții mai favorabile.

Sylvia Hoişie la cimitirul evreiesc din Djurin

La Djurin l-a găsit numai pe Mișka, băiatul căruia i-am dat lecții de engleză și pe soția lui, deja oameni bătrâni. Pe Halea, sora lui, nu a văzut-o, pentru că se mutase. Printr-un interpret, șoferul care i-a dus de la Cernăuți la Moghilev și Djurin, a reușit să depene amintiri triste despre perioada în care am locuit la părinții lui, acum decedați. Mișka își mai amintea de noi, de mama și de cele două surori Korber. Iar noi nu putem uita comportamentul omenos pe care familia Zabarata ni l-a arătat într-o periodaă neagră a vieții noastre.

Sylvia Hoişie alături de Miska şi familia sa

Mișka avea 80 de ani și tocmai își făcuse o căsuță nouă, mai spațioasă, cu banii câștigați de soția lui în Italia. Am menținut legătura cu familia Zabarata prin vărul nostru din Israel, care pleacă în fiecare an la Șargorod, la mormântul tatălui său. Din păcate moartea nu iartă pe nimeni. Mișka a murit și el.

Cred că trebuie să ne plătim datoria chiar post-mortem și să onorăm prin Yad Vashem comportamentul deosebit de omenos al familiei Zabarata, așa cum ne-a sugerat doamna dr. Mariana H.

25.07.2019 București  

Mirjam Bercovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

3 Comments

  • Daniela Stefanescu commented on July 28, 2019 Reply

    Iti trimit si eu, draga Mirjam, multumirile mele pentru felul cum scrii, cum ne tii la curent cu acea perioada grea din viata voastra, din viata neamului nostru si cum ne descrii aceasta familie – familia Zabarata – care merita tot respectul nostru.

  • Ivan G Klein commented on July 28, 2019 Reply

    Bine că ați reușit să-i găsiți în viață în 1968 . Valoarea cadourilor nu intrî în discuție – recunoștiința față de ce au făcut ei le micșorează valoarea în ochii dvs. , iar pentru ei faptul că nu i-ați uitat le mărește valoarea .

  • Roza Arsene Brumfeld commented on July 28, 2019 Reply

    Frumos ca nu i ati uitat pe acei oameni buni , intr-o lume a terorii si a groazei.
    Multumim , Myriam si Sylvia!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *