Eroul meu din copilărie

Orice călător are nevoie de puncte de reper pentru a se dumiri: de unde a venit, unde se află, încotro se îndreaptă. Iar dacă acest adevăr e valabil în lumea coordonatelor spaţio-temporale, cu atât mai mult se aplică în cea a simbolurilor şi a principiilor în care spiritul uman încearcă să-şi găsească calea. Omul are nevoie de referinţe pentru a se orienta în viaţă, iar unele „indicatoare” din drum îmbracă forma… unui bătrânel şchiop şi gârbovit de exemplu, cu ochii senini şi vorba domoală.

Da. Şi în basme populare se întâmplă ca personajul principal să fie sfătuit de o bătrânică, uneori chiar fără nume, mereu fără pretenţii la faimă, răsplată, jumătatea împărăţiei sau orice altceva râvnit de eroul poveştii.

Acest „reper fără nume” din basmul meu a fost bunicul. Care nici măcar nu mi-a fost bunic în sens biologic. Bunicul meu cel adevărat, de la care am moştenit numele: Simon, a pierit în război. Şi a rămas subiect tabu în familie. Nu vorbeam de el, nici nu pomeneam numele lui – pe care îl purtam însă cu mândrie tăcută cu toţii –, nu ni s-au dat detalii despre cum a rămas bunica singură cu patru copii, cum a supravieţuit rănilor cauzate de baionete, după ce bunicul (şi mica lor prăvălie) a dispărut într-o ceaţă neagră a vremurilor respective, când restul familiei a fost salvat pentru prima oară de un tăietor de lemne din munţi, care nu ştia nici măcar să citească. Şi care fusese rănit la rândul său atât de grav, încât ajunse inapt de serviciu militar… dar care cunoştea tainele pădurii şi ale plantelor tămăduitoare: a oblojit răni, i-a îngrijit şi i-a hrănit pe copii, unii dintre ei răniţi şi ei…

Eu îl ştiam drept un bătrânel care se mişca foarte greu şi încet, dar pe care nimeni nu l-a auzit plângându-se vreodată de ceva. După trei-patru paşi târşâiţi trebuia să se oprească pentru câteva clipe, dar când m-am uitat speriată la el, mi-a explicat zâmbind că face asta pentru ca moartea, care aşteaptă undeva în drum, să nu poată calcula când ajunge unde şi să se plictisească să-l tot pândească. Avea mereu la îndemână explicaţii liniştitoare (uneori chiar nostime) pentru toate, vorbind mereu cu un mic zâmbet ce-i însenina faţa… şi niciodată nu aştepta să-i ceri ajutorul. Nici măcar nu te-ntreba dacă ai nevoie de aşa ceva. Doar se uita la tine cu luare-aminte şi peste câtva timp venea cu o propunere sau cu un obiect ingenios care să-ţi înlesnească strădaniile. Cum mi-a confecţionat mie un cadru masiv şi rezistent, dar incredibil de uşor şi foarte frumos, ca un mănunchi de frunze şi flori, în care puteam fixa ustensile de scris, fiindcă (datorită unei probleme pe care o aveam la mâini) mi-era extrem de dificil să apuc, să ţin ferm şi să manipulez ceva atât de mic şi subţire cum era un creion.

Acest bătrânel analfabet era o sursă inepuizabilă de idei practice – şi o bibliotecă întreagă de basme, legende, mituri. Ştia câte o poveste minunată despre toate plantele şi animalele din jur. De ce te „înţeapă” urzica, pe când urzica moartă se poate mângâia în voie? Ce proprietăţi tămăduitoare are ciuboţica cucului? De ce-şi tot strigă cucul numele şi de ce locuieşte rândunica sub streaşină? De ce ariciul are spini şi de ce cară frunze-n spinare? De unde-şi trage numele iarba-pisicii? De ce se spune că pisica are nouă vieţi şi de unde apar iarna flori de gheaţă pe geam? Şi aşa mai departe. Mii şi mii de întrebări născute în capul unui copilaş – bunicul ştia răspunsul la toate. Un răspuns blând, calm, senin, cum era întrega sa fiinţă.

Iar acum, aproape ajunsă la vârsta pe care o avea bunicul, când m-am născut eu, aş vrea să vă povestesc la rândul meu câte ceva din acel tezaur pe care mi l-a lăsat moştenire, şi ţin să ilustrez totul cu mâna mea. Să demonstrez că nu mai am nevoie de acel cadru cu frunze şi flori, făcut cu atâta pricepere şi dragoste de bunicul – care nu-mi era nici măcar bunic. Era „doar” salvatorul familiei mele, primul meu erou din copilărie. Care a reuşit să propună soluţii la problemele din viaţa mea, chiar mult după ce nu mai era printre noi. Cum a fost de exemplu momentul, când medicii au ajuns în impas: trebuia să fiu operată datorită unei leziuni infectate – dar nu se puteau folosi de anestezicele disponibile în spitalul clujean din anul 1993. La unele eram alergică, celelalte ar fi afectat copilul pe care-l purtam în pântece. Nimeni nu-şi asuma răspunderea, nici măcar pentru o încercare de tratament medicamentos, care oricum n-ar fi fost de ajuns, dată fiind gravitatea situaţiei.

Şi atunci mi-am adus aminte de o poveste pe care am auzit-o de la bunicul. Am părăsit spitalul pe propria răspundere şi mi-am trimis soţul şi prietenii după frunze de pătlagină. Compresele cu infuzii şi cu pătlagină proaspătă zdrobită mi-au ameliorat starea. Leziunea infectată nu s-a vindecat pe deplin, şi după naşterea copilului am fost operată oricum, însă medicii puteau deja apela în voie atât la anestezice, cât şi la alte medicamente post-operatorii. Dar asta s-a întâmplat după luni întregi în care nu mai aveam dureri, nu eram limitată în mişcări şi n-aveam nevoie de medicamente.

Şi aici trebuie să subliniez că bunicul meu nu considera plantele medicinale drept un Panaceu Absolut, nici măcar pentru o afecţiune banală cum ar fi o răceală. Dar s-a dus la multă lume cu câte un săculeţ cu plante uscate, când a auzit de boli şi suferinţă, şi le spunea negreşit: „să faci tot ce-ţi spune domnu’ doctor. Însă dacă n-ai cum să mergi la doctor, dacă n-ai medicamente, dacă singurele tale opţiuni sunt leacurile din farmacia codrilor – sau suferinţa neajutorată, atunci şi un ceai făcut cu dragoste poate aduce alinare.” Oricum credea ferm în dragoste. Credea în dragostea ascunsă în inimile semenilor şi în dragostea pe care ne-o poartă natura care ne înconjoară cu frumuseţi, cu leacuri, cu resurse, cu viaţă, care nu ne judecă şi mereu ne oferă tot ce are. Aşa cum făcea şi el. Bătrânul înţelept al pădurii, tăietorul de lemne care nu ştia carte.

Şi care mi-a lăsat moştenire multe, multe poveşti despre plante, despre animale, despre natură. De-aş putea să redau aceste poveşti cu acel zâmbet cald, acea voce molcomă, liniştitoare… cu acea dragostea blândă faţă de toată lumea.

Povestea pătlaginii

A fost odată ca niciodată, un om sărac, care trăia din muncă zilieră, umblând prin regiune şi oferindu-şi forţa braţelor oricui avea nevoie de o mână de ajutor. Şi aşa îşi întreţinea familia. Avea şi un fiu bunăoară, care mergea cu el, pe de o parte pentru că şi mititelul putea să-şi asume sarcini minore şi era foarte dornic să facă acest lucru, pe de altă parte deoarece oamenii erau mai dispuşi să-l angajeze pe tatăl pentru munca zilieră, când au văzut lângă el un copilaş atât de sârguincios şi destoinic, încă de la o vârstă atât de fragedă.

Desigur, el era doar un mititel cu picioruşe care oboseau repede după atâta umblat, dar seara când se întorcea acasă, mama i-a masat tălpile micuţe cu un unguent special şi durerea a dispărut ca prin minune, deci a doua zi putea sălta din nou cu voioşie în jurul tăticului care păşi încet şi cumpătat. Mama-i făcea şi nişte ceaiuri deosebite, seara dându-i câte o ceaşcă aburindă, când îl înfăşura într-o pătură caldă, dar cel mai minunat lucru era că mititelul întors obosit de la lucrul cu tata, îi putea povesti totul şi-i putea pune milioane de întrebări, iar răspunsurile ei întotdeauna aveau sens şi luminau câte un pic lumea în ochii copilului.

Odată de exemplu se vorbea mult de o minune, de vindecarea miraculoasă a unui bolnav. Când a întrebat-o pe mamă de sensul cuvântului „minune”, ea a răspuns: se vorbeşte de minuni atunci când viaţa, dragostea şi credinţa sunt mai puternice decât legile naturii. A vorbit despre faptul că Dumnezeu, dar chiar şi unii profeţi au săvârşit miracole, şi când s-a întâmplat asta, zâmbeau stelele, iarba, copacii, florile, şi zâmbeau toţi oamenii cu inima curată, deoarece esenţa vieţii e bucuria, zâmbetul, bunătatea şi dragostea. Băieţelul s-a gândit mult, apoi a vrut să ştie dacă şi el, fiind doar un copilaş, nu bunul Dumnezeu, ba nici măcar un profet, ar putea săvârşi totuşi miracole. Pentru a face stelele, iarba, copacii şi florile să zâmbească. Şi mama a dat din cap: desigur. De fiecare dată când un om sau chiar un copilaş face ceva din dragoste şi bunătate, fără să aştepte nimic în schimb, acea faptă se numeşte o minune adevărată. Deoarece legea firii umane este de a aştepta apreciere după orice face. Chiar şi în basme se promite câte o răsplată după faptă, deci dacă cineva nu se aşteaptă la nicio răsplată după ceva realizat din dragoste şi credinţă, atunci e clar că e vorba de un miracol, din care se naşte zâmbet oriunde în lume. Desigur, minunile mari şi însemnate sunt săvârşite de Dumnezeu. Un om, şi cu atât mai mult un copil e capabil doar de minuni micuţe, dar şi acestea vor fi minuni. Minuni adevărate.

Această explicaţie era clară şi avea sens pentru băiat, care i-a cerut mamei să-i reamintească în fiecare duminică: oare câte minuni trebuia să facă în cursul săptămânii pentru a aduce zâmbet pe chipul lui Dumnezeu şi al oamenilor de pretutindeni. Deci, mama i-a spus întotdeauna câte un număr în zilele de duminică. Un număr mai mic decât şapte. Pentru că n-ar fi fost corect să te aştepţi la mai mult de un mic miracol pe zi de la un băieţel…

Timpul trecu în zbor şi micuţul a crescut. Din păcate, tocmai pe atunci a ajuns legea firii umane la cea mai urâtă manifestare de-a sa: a izbucnit un război pustiitor… iar pe când forţele ucigaşe au măturat pământul şi s-au ascuns din nou undeva în adâncurile întunecate ale unor inimi negre de patimi, tânărul era deja singur în lume. Dar nu se lăsă pradă disperării. Avea două braţe puternice, care nu se sfiiră de muncă, aşa că a mers să-şi câştige un colţ de pâine ca şi tatăl său înaintea sa. Cu muncă cinstită, făcând tot ce putea cu efort şi voinţă. Dar acum trebuia să bată distanţe mai mari pentru a găsi rost de muncă. Oamenii erau săraci şi nu se prea descurcau nici ei, abia trăiau de pe o zi pe alta… Deci uneori a mers şi a tot mers până nu-şi mai simţea picioarele, doar că nu mai avea mamă care să-l aştepte undeva cu unguent vindecător, cu pătură caldă şi ceai dulce, pentru a-i readuce putere în corp, seninătate în suflet şi credinţa în viaţă.

Într-o zi a ajuns să nu mai poată face niciun pas. Picioarele îi erau pline de băşici şi vânătăi, iar el se prăbuşi lângă marginea drumului, cu adevărat înfrânt, pentru prima dată în viaţă. Tocmai atunci a ajuns lângă el o bătrânică şi l-a întrebat dac-ar putea s-o ajute să care nişte vreascuri adunate la marginea pădurii din apropiere. El încercă să schiţeze un zâmbet şi a spus că i-ar plăcea, dar că din păcate nu putea nicicum – şi i-a arătat picioarele ajunse într-un hal fără de hal. Bătrânica se uita la el cu ochi mari: dar de ce nu apelezi la „mama tuturor ierburilor”, la pătlagină, ca să-ţi vindeci picioarele? Tânărul nu avea nicio idee despre ce era vorba, dar bătrâna a smuls frunzele mari ale unor plante care creşteau pe marginea drumului, le-a frecat puţin să le iasă ceva sevă şi l-a încurajat pe tânăr să-şi înfăşoare picioarele în ele. Şi când a făcut-o, durerile l-au lăsat ca prin minune şi peste puţin timp putea deja s-o ajute pe bătrânică să care vreascurile pentru foc. Ba chiar le-a şi tăiat în dimensiuni potrivite pentru sobă. Iar când bătrânica a vrut să-l plătească pentru asta, el îşi aduse aminte de poveştile copilăriei despre cum pot oamenii să facă miracole şi ei, a zâmbit şi a plecat fără să accepte niciun sfanţ. Doar o fi de ajuns şi atât drept miracol. Unul mititel şi mai sărăcăcios, dar miracol să fie.

În ziua următoare, încă gândindu-se la copilăria sa, îşi aduse aminte de mama care-i spunea duminica câte minuni trebuia să facă în cursul săptămânii următoare. Apoi şi-a şters o lacrimă, cum tocmai s-a întâmplat să fie duminică… şi nu era nimeni să-i spună acum câte minuni ar fi trebuit să facă. Dar fiind un adult, trebuia să meargă mai departe, cum putea. Aşa că a căutat planta numită de bătrânică „mama tuturor ierburilor”, umila pătlagină, să-şi înfăşoare picioarele în frunze proaspete, iar când le-a smuls, a văzut nişte fibre subţiri la capătul frunzelor. Le numără. Cinci fire atârnau albicios din frunza smulsă. „Am făcut deja un miracol mititel în această săptămână”, îşi spuse zâmbind. „Îmi mai rămân patru de făcut!” Şi şi-a continuat drumul şi s-a asigurat să nu uite de încă patru fapte bune în acea săptămână, fără să se aştepte la niciun fel de plată sau să accepte ceva în schimb.

Şi de atunci încolo smulgea frunze de pătlagină în fiecare duminică, număra firele ce le atârnau la capăt, pentru a şti câte minuni trebuia să facă în acea săptămână. Şi a muncit din greu şi cu inima senină, folosind frunzele pe care le-a rupt pentru a vindeca tăieturile şi vânătăile cauzate de munca grea, şi în timp şi cu efort a ajuns din zilier un tăietor de lemne, cu o căsuţă construită la marginea pădurii şi a fost îndrăgit de toţi – nu în ultimul rând datorită micilor sale „miracole” pe care nu uita să le facă.

Cu atât mai straniu părea că într-o zi, când o bătrână din satul din apropiere a venit să-i ceară ajutorul pentru a tăia lemne pentru nunta nepoatei sale, el nici din pat nu se prea putea scula şi de răguşit, ce era, abia îi putea şopti că nu putea să meargă. Bătrâna se minună, clătinând din cap: „Dar de ce nu bei ceai de pătlagină? Stai, că-ţi voi face o cană!” Şi când a băut câteva ceşti de ceai fierbinte, bărbatul s-a întremat şi a putut să taie lemne pentru bătrână. Din acel moment el folosi frunzele de pătlagină pentru a-şi vindeca vânătăile şi tăieturile, iar ceaiul de pătlagină pentru a scăpa de tuse şi răguşeală. Şi număra firele care atârnau din frunzele smulse, pentru a şti câte minuni trebuie să facă săptămâna următoare.

Totul a mers mai bine şi mai bine pentru el, şi-a făcut prieteni şi într-o zi a fost invitat la o nuntă. Unde a mâncat mult mai mult decât de obicei, de a căzut la pat şi a fost foarte bolnav a doua zi. Nu putea să se ridice şi să lucreze nici contra cost, darămite drept minune aducătoare de zâmbet în lume. Când au auzit despre problema lui, bătrânele din sat i-au adus seminţe de pătlagină pentru a-i regla digestia şi i-au explicat că mâncarea prea multă, prea grasă, prea condimentată poate dăuna – dar pătlagina îi vine de hac, deci s-o folosească cu încredere!

Şi el avea încredere. Toată viaţa avea încredere în minuni, în bunătate, în modesta plantă care creşte peste tot de-a lungul drumurilor şi face minuni adevărate, tocmai când ai nevoie de ea. Minuni micuţe, ce-i drept, dar uneori ajunge şi atât, pentru ca lumea din jur să se însenineze.

Ilona Simon

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

3 Comments

  • Ilona Simon commented on November 23, 2019 Reply

    “… deoarece esenţa vieţii e bucuria, zâmbetul, bunătatea şi dragostea.”

    Vă mulţumesc că aţi citit povestea bunicului meu.

    • Eva Grosz commented on November 23, 2019 Reply

      O poveste fermecătoare ,care mângâie sufletul. Continuați să scrieți !

  • Eva Grosz commented on November 22, 2019 Reply

    “Oricum credea ferm în dragoste. Credea în dragostea ascunsă în inimile semenilor şi în dragostea pe care ne-o poartă natura care ne înconjoară cu frumuseţi, cu leacuri, cu resurse, cu viaţă, care nu ne judecă şi mereu ne oferă tot ce are. Aşa cum făcea şi el. Bătrânul înţelept al pădurii, tăietorul de lemne care nu ştia carte.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *