Citesc cu mult interes revista electronică Baabel, găsind în ea articole informative, care stimulează gândirea, cât și opinii personale interesante.Am dat de articolul lui George Farkas Premiul Nobel contra păcii. La început credeam că s-a dat Premiul Nobel unui fizician sau chimist, pentru niște descoperiri care ar putea lărgi și mai mult infernala capacitate a omenirii de a distruge civilizația. Am citit de mai multe ori articolul și am făcut adnotări pe margine cu creionul.Prima surpriză a fost că e vorba de Premiul Nobel pentru literatură, acordat unui scriitor, poet și activist politic austriac, Peter Handke. Trebuie să spun că nu l-am citit și nu am auzisem nici de dl. George Farkas.

Am citit în Enciclopedia Britannica o trecere în revistă a operei lui Peter Handke și nu am găsit chemări la război, ură de rasă, genocid sau altceva asemănător. Peter Handke pare un scriitor care pune sub semnul întrebării multe din ideile acceptate drept “corecte”. De obicei asemenea scriitori sunt de avangardă și stimuleaza gândirea. Printre ei i-aș include pe Hemingway, Gore Vidal și Saul Below. Enciclopedia Britannica conchide: ”Nota dominantă a scrierilor sale este că limbajul cotidian, realitatea zilnică și rațiunea care le acompaniază au un efect limitator și destructiv asupra oamenilor și accentuează un dedesubt irațional, confuz și chiar dement.” Deci opera literară a lui Peter Handke nu conține nimic care ar putea fi înțeles ca un atac la adresa păcii, o chemare la război sau ură de rasă.

Apoi autorul vorbește de scandaluri sexuale legate de Academia suedeză. Mă întreb ce legătură au aceste scandaluri, reale sau nu, cu Peter Handke. Autorul justifică titlul articolului și acuzația că meritele lui Peter Handke sunt îndoielnice și nedemne de Premiul Nobel prin faptul “că i-a închinat ode dictatorului Slobodan Milošević.” Asupra presupusei vini a lui Milošević voi reveni. După câte știu, atât Austria cât și Franța, unde locuiește dl Handke, sunt țări libere și orice cetățean poate să-și exprime liber părerile.

Autorul și-a exprimat părerea contra acordării Premiului Nobel lui Peter Handke. Aceasta este OPINIA lui. Orice om are dreptul la opinie, dar nu are dreptul de a fabrica fapte. În opinia mea Peter Handke ar trebui admirat pentru poziția sa, citată de autor: “în momentele în care criminalii NATO lansează bombe asupra acestei țări, locul meu este aici…” E vorba de Belgrad.

Conform statutului ONU numai Consiliul de Securitate poate aproba acțiuni de forță asupra unei țări sau a unui grup de țări. Acțiunea NATO nu a avut această aprobare. Oare dl Peter Handke nu avea voie să considere aceasta acțiune drept criminală? În SUA au fost mulți care au împărtășit această părere.

Mai departe autorul scrie despre Peter Handke “Nu era prima oară când ideile sale au provocat opinia publică”. Aici am o întrebare: cine este opinia publică și ce înseamnă a o provoca? Oare a nu fi corect politic este o provocare sau un act de curaj civic? Și apoi cine constituie opinia publică? Să fie cineva ca Adolf Hitler, care in 1937 , atunci când ziaristul german condamnat politic, Carl von Ossietzky, a primit Premiul Nobel pentru Pace, a interzis tuturor cetățenilor Reichului să accepte Premiul Nobel? Sau ca Nikita Hrușciov, care în 1958 a declanșat o adevărată isterie în masă contra acordării Premiului Nobel lui Boris Pasternak? La acea dată cartea Dr. Jivago nu fusese încă tipărită în URSS și nimeni dintre protestatari nu o citi tise. Pasternak a fost obligat să refuze premiul și a murit doi ani mai târziu. În 1988 Evgheni Pasternak a acceptat premiul în numele tatălui său. Deci pe cine reprezită ”opinia publică”, cea care contestă decizia Academiei Suedeze?

În sfârșit aflăm care este “crima” lui Peter Handke: prezența lui la funeraliile lui Milošević. Ca urmare, scrie autorul, lui Peter Handke i s-a retras premiul literar Heinrich Heine, ceea ce e fals. Peter Handke l-a refuzat. Premiul i-a fost acordat pentru literatură și, în urma comentariilor negative la adresa sa, el și-a retras candidatura. În schimb Berliner Ensemble, teatrul înființat de Berthold Brecht și soția sa, actrița Helene Weigel, au colectat cei € 50.000 echivalenţi premiului Heine. Dl Handke a refuzat suma cerând ca banii să fie transferați în contul sârbilor din Kosovo.

Autorul, referindu-se din nou la opinia publică, arată că aceasta s-a opus și decernării premiului Ibsen lui Peter Handke, cerând demisia juriului. El conchide, probabil în numele aceleiași fantomatice opinii publice: “Situația politică mondială nu pare să aibă nevoie de stimulente în ceea ce privește rasismul și alte manifestări ale lipsei de omenie. Ce altceva a făcut Comitetul Nobel și Academia suedeză decât să provoace încă un scandal inutil, justificând faptele odioase comise de criminalii de război?”

Nimic din cele de mai sus nu este adevărat. Academia suedeză nu a declanșat nicio controversă. A acordat un premiu pentru literatură unui scriitor în opera căruia nu există nimic din ceea ce susține dl Farkaș. Controversa au declanșat-o în numele corectitudinii politice fel de fel de scribi mai mici sau mai mari care știu totul mai bine. Vorbind de lipsa de omenie, trebuie să-l atacăm pe Peter Handke sau să atacăm NATO, care a supus Serbia unui bombardament sălbatic timp de 78 de zile și nopți, a smuls Kosovo din Serbia și a instalat acolo cea mai mare bază militară a SUA în afara Germaniei, cu o capacitate de 7200 de militari?

Autorul contestă competența Comitetului Nobel și a Academiei suedeze, întrebând dacă acestea au aruncat vreo privire în paginile “vestitului laureat”. Am studiat procedura acordării premiilor Nobel și îl încurajez și pe dl Farkaș să o facă. Procedura este extrem de riguroasă. Dl Farkaș are tot dreptul să se opună deciziei, dar nu are dreptul să pună la îndoială – fără a fi în cunoștință de cauză – competența Comitetului și a Academiei. A echivala propria opinie cu opinia publică este o metodă ziaristică de tristă amintire.

Dl Farkaș îl învinuește pe Peter Handke că “justifică criminalii de război”, că a acceptat pașaportul iugoslav și că l-a vizitat pe Milošević la închisoarea de la Haga. Peter Handke nu a încălcat nicio lege, ci și-a exprimat prin cele de mai sus curajoasa sa atitudine civică. Din câte înțeleg, “marea vină” a lui Handke era condamnarea atacului sălbatic al NATO-SUA asupra Iugoslaviei și sprijinirea lui Milošević.

Precum am promis, revin la Milošević. Tribunalul Internațional pentru Crimele din fosta Iugoslavie de la Haga (ICTY) a decis că fostul președinte al Serbiei, Slobodan Milošević, este nevinovat de crimele comise în timpul războiului cu Bosnia în 1992-95. Slobodan Milošević și-a petrecut ultimii cinci ani ai vieții în închisoare, apărându-se pe sine și Serbia de acuzațiile false de crime de război și genocid legate de Bosnia. Zece ani după moartea lui, ICTY i-a admis nevinovăția. Pardon! A fost o greșeală, aidoma armelor de distrugere în masă din Irak.

ICTY nu a făcut publicitate declarației de nevinovăție a lui Milošević, ci a ”ascuns-o” la pagina 1303 din cele 2590 pagini ale sentinței lui Karadžić. (Vezi ICTY Karadžić Judgement, 24 martie 2016, precum și The exoneration of Milošević: the ICTY’s surprise ruling by Andy Wicoxson.) Citez unele idei din acest articol, care se referă și la decesul suspect al lui Milošević în inchisoarea de la Haga. https://www.counterpunch.org/2016/08//01/the-exoneration-of-milosevic-the-ictys-surprise-ruling

Milošević a murit la în urma unui atac de cord la două săptămâni după ce tribunalul i-a refuzat cererea să fie operat de inimă în Rusia. El a murit la 72 de ore după ce avocatul său a depus o scrisoare la Ministerul de Externe al Federației Ruse, în care Milošević își exprima temerea că este otrăvit.  http://www.slobodan-milosevic.org/news/sm030806.htm

Raportul anchetei asupra decesului lui Milošević menționează că în proba de sânge care i s-a luat în 12 ianuarie 2006 s-a găsit rifampicină, fapt care i-a fost comunicat lui Milošević abia în 3 martie 2006, din cauză că Dr Falke, medicul șef al tribunalului “se afla într-o situație complicată, datorită legilor de confidențialitate ale Olandei”. (Vezi: Judge Kevin Parker, vice-president ICTY, Report to the President of ICTY: Death of Slobodan Milošević, May 2006. http://www.icty.org/x/cases/slobodan_milosevic/custom2/en/parkerreport.pdf Prezența rifampicinei, un medicament neprescris lui Milošević, a contracarat efectele medicamentelor contra tensiunii arteriale prescrise lui Milošević. 

Nu există vreo lege olandeză care să interzică unui doctor să comunice pacientului rezultatul unei analize. În schimb tribunalul a discutat starea sănătății lui Milošević cu personalul ambasadei US de la Haga fără aprobarea lui Milošević și fără vreo considerație de confidențialiatate. (Vezi US State Dept. Cable #03THEHAGUE2835_a,: An inside Look Into Milošević’s Health and Support Network https://wikileaks.org/plusd/cables/03THEHAGUE2835_a.html  Multe materiale legate de această tragedie poate fi găsit și pe saitul www.slobodan-milosevic.org )

Având în vedere exonerarea lui Milošević, , este greu de crezut că la data decesului, dupa cinci ani de detentie şi interogări la Haga, tribunalul și procurorii să nu fi înțeles că nu au baze pentru condamnarea lui Milošević și implicit a Serbiei?! 

În cartea sa The End of War, ambasadorul US, regretatul Richard Holbrook discută evenimentele ultimelor două zile ale tratativelor de la Dayton cu reprezentanții Iugoslaviei, Bosniei și Croației, în octombrie 1995. Pentru cei interesați de tragedia iugoslavă, această carte trebuie citită. Holbrook descrie convingător cum Slobodan Milošević a “salvat” tratativele de la eșec cel puțin de două ori și a fost un factor important în Pacea de la Dayton, care a terminat războiul în Iugoslavia.

De ce a fost totuși pedepsite Serbia și Milošević? După părerea mea explicația poate fi găsită în discuțiile de la Rambouillet, unde președintele Slobodan Milošević a refuzat să semneze ultimatumul pe care i l-a pus în față dna Albright, ministrul de externe al SUA. Din ce am citit, cred că Milošević se afla în fața a doua dileme: nu avea mandat din partea Parlamentului sau a unui plebiscit ca să semneze un act care practic distrugea suveranitatea Iugoslaviei, iar ca om de stat și președinte nu putea să-și trădeze țara. Drepturile stipulate în acord pentru forţelor NATO depăşeau cu mult cele ale unor forţe de menţinere a păcii în Kosovo, acordul prevedea, de fapt, ocuparea Iugoslaviei de către NATO.

Anexa B al Statutului Forțelor Militare de Implementare dă NATO dreptul de deplasare liberă în toata Iugoslavia (Serbia și Montenegro), cât și în Kosovo.

Articolul 6 al acestei anexe dă imunitate absolută forțelor de ocupație: “Întodeauna și în orice împrejurare NATO și personalul său vor fi imuni faţă de juridistricția Părților în ceea ce privește orice violare civilă, administrativă, criminală sau disciplinară pe care le-ar putea comite în Republica Federativă Iugoslavia.

Articolul 8 spune: ”Atât personalul NATO, cât și vehiculele, vasele și echipamentul aferent au drept de deplasare liberă, fără restricții și acces pe tot teritoriul Republicii Federative Iugoslavia, inclusiv spațiul aerian aferent și apele teritoriale. Aceasta include, dar nu se limitează la drept de încartiruire, manevre și utilizarea oricărui spațiu pentru suport, instrucție și operare.

Articolul 10 asigură pentru NATO folosirea gratuită a șoselelor, aeroporturilor și porturilor Iugoslaviei.

Orice diplomat sau persoană versată în politică înțelege că acest act nu putea și nu urma a fi semnat. Era pretextul pentru un război.

Tot în acea perioada dna Albright declara: “De ce avem o armată atât de puternică dacă nu o folosim?”

Guvernul Iugoslav era gata să acorde autonomie pentru Kosovo. La începutul tratativelor Anexa B nu a fost prezentată. Discuțiile au durat între 6 și 23 februarie. Membrii grupului de contact, SUA, Marea Britanie, Germania, Franța și Italia au adoptat poziția kosovarilor de a staționa trupe NATO în Kosovo. În ultima zi a tratativelor s-a prezentat o propunere de acord care conținea această anexă. Kosovarii au semnat acordul în 18 martie. În 24 martie au căzut primele bombe asupra Iugoslaviei, continuând 78 de zile şi nopţi fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, după cum cere dreptul internațional.

În acest articol am expus fapte și opinii. După cum spuneam, fiecare are dreptul la opinia sa, dar nimeni nu are dreptul de a fabrica fapte. Las la aprecierea cititorilor să decidă cine sunt criminalii, cine sunt victimele și cine sunt eroii acestei drame.

Iar acum, ca o justificare a titlului articolului, ofer și o cugetare. În ceea ce îl privește pe Peter Handke, îl felicit pentru Premiul Nobel pentru Literatură și mai ales îl admir pentru poziția sa civică alături de Milošević și Serbia.

În post-scriptum Spania, Ciprul, România, Grecia, Serbia şi Federaţia Rusă nu au recunoscut independența Kosovo. Pentru ei mai răsună ecoul altor vremuri, al dictatelor și al invaziilor germane. sau ale altora!

Alte vremuri, alți actori, aceleași victime!  

Ivan Sipos