Cugetări, opinii și fapte

Citesc cu mult interes revista electronică Baabel, găsind în ea articole informative, care stimulează gândirea, cât și opinii personale interesante.Am dat de articolul lui George Farkas Premiul Nobel contra păcii. La început credeam că s-a dat Premiul Nobel unui fizician sau chimist, pentru niște descoperiri care ar putea lărgi și mai mult infernala capacitate a omenirii de a distruge civilizația. Am citit de mai multe ori articolul și am făcut adnotări pe margine cu creionul.Prima surpriză a fost că e vorba de Premiul Nobel pentru literatură, acordat unui scriitor, poet și activist politic austriac, Peter Handke. Trebuie să spun că nu l-am citit și nu am auzisem nici de dl. George Farkas.

Am citit în Enciclopedia Britannica o trecere în revistă a operei lui Peter Handke și nu am găsit chemări la război, ură de rasă, genocid sau altceva asemănător. Peter Handke pare un scriitor care pune sub semnul întrebării multe din ideile acceptate drept “corecte”. De obicei asemenea scriitori sunt de avangardă și stimuleaza gândirea. Printre ei i-aș include pe Hemingway, Gore Vidal și Saul Below. Enciclopedia Britannica conchide: ”Nota dominantă a scrierilor sale este că limbajul cotidian, realitatea zilnică și rațiunea care le acompaniază au un efect limitator și destructiv asupra oamenilor și accentuează un dedesubt irațional, confuz și chiar dement.” Deci opera literară a lui Peter Handke nu conține nimic care ar putea fi înțeles ca un atac la adresa păcii, o chemare la război sau ură de rasă.

Apoi autorul vorbește de scandaluri sexuale legate de Academia suedeză. Mă întreb ce legătură au aceste scandaluri, reale sau nu, cu Peter Handke. Autorul justifică titlul articolului și acuzația că meritele lui Peter Handke sunt îndoielnice și nedemne de Premiul Nobel prin faptul “că i-a închinat ode dictatorului Slobodan Milošević.” Asupra presupusei vini a lui Milošević voi reveni. După câte știu, atât Austria cât și Franța, unde locuiește dl Handke, sunt țări libere și orice cetățean poate să-și exprime liber părerile.

Autorul și-a exprimat părerea contra acordării Premiului Nobel lui Peter Handke. Aceasta este OPINIA lui. Orice om are dreptul la opinie, dar nu are dreptul de a fabrica fapte. În opinia mea Peter Handke ar trebui admirat pentru poziția sa, citată de autor: “în momentele în care criminalii NATO lansează bombe asupra acestei țări, locul meu este aici…” E vorba de Belgrad.

Conform statutului ONU numai Consiliul de Securitate poate aproba acțiuni de forță asupra unei țări sau a unui grup de țări. Acțiunea NATO nu a avut această aprobare. Oare dl Peter Handke nu avea voie să considere aceasta acțiune drept criminală? În SUA au fost mulți care au împărtășit această părere.

Mai departe autorul scrie despre Peter Handke “Nu era prima oară când ideile sale au provocat opinia publică”. Aici am o întrebare: cine este opinia publică și ce înseamnă a o provoca? Oare a nu fi corect politic este o provocare sau un act de curaj civic? Și apoi cine constituie opinia publică? Să fie cineva ca Adolf Hitler, care in 1937 , atunci când ziaristul german condamnat politic, Carl von Ossietzky, a primit Premiul Nobel pentru Pace, a interzis tuturor cetățenilor Reichului să accepte Premiul Nobel? Sau ca Nikita Hrușciov, care în 1958 a declanșat o adevărată isterie în masă contra acordării Premiului Nobel lui Boris Pasternak? La acea dată cartea Dr. Jivago nu fusese încă tipărită în URSS și nimeni dintre protestatari nu o citi tise. Pasternak a fost obligat să refuze premiul și a murit doi ani mai târziu. În 1988 Evgheni Pasternak a acceptat premiul în numele tatălui său. Deci pe cine reprezită ”opinia publică”, cea care contestă decizia Academiei Suedeze?

În sfârșit aflăm care este “crima” lui Peter Handke: prezența lui la funeraliile lui Milošević. Ca urmare, scrie autorul, lui Peter Handke i s-a retras premiul literar Heinrich Heine, ceea ce e fals. Peter Handke l-a refuzat. Premiul i-a fost acordat pentru literatură și, în urma comentariilor negative la adresa sa, el și-a retras candidatura. În schimb Berliner Ensemble, teatrul înființat de Berthold Brecht și soția sa, actrița Helene Weigel, au colectat cei € 50.000 echivalenţi premiului Heine. Dl Handke a refuzat suma cerând ca banii să fie transferați în contul sârbilor din Kosovo.

Autorul, referindu-se din nou la opinia publică, arată că aceasta s-a opus și decernării premiului Ibsen lui Peter Handke, cerând demisia juriului. El conchide, probabil în numele aceleiași fantomatice opinii publice: “Situația politică mondială nu pare să aibă nevoie de stimulente în ceea ce privește rasismul și alte manifestări ale lipsei de omenie. Ce altceva a făcut Comitetul Nobel și Academia suedeză decât să provoace încă un scandal inutil, justificând faptele odioase comise de criminalii de război?”

Nimic din cele de mai sus nu este adevărat. Academia suedeză nu a declanșat nicio controversă. A acordat un premiu pentru literatură unui scriitor în opera căruia nu există nimic din ceea ce susține dl Farkaș. Controversa au declanșat-o în numele corectitudinii politice fel de fel de scribi mai mici sau mai mari care știu totul mai bine. Vorbind de lipsa de omenie, trebuie să-l atacăm pe Peter Handke sau să atacăm NATO, care a supus Serbia unui bombardament sălbatic timp de 78 de zile și nopți, a smuls Kosovo din Serbia și a instalat acolo cea mai mare bază militară a SUA în afara Germaniei, cu o capacitate de 7200 de militari?

Autorul contestă competența Comitetului Nobel și a Academiei suedeze, întrebând dacă acestea au aruncat vreo privire în paginile “vestitului laureat”. Am studiat procedura acordării premiilor Nobel și îl încurajez și pe dl Farkaș să o facă. Procedura este extrem de riguroasă. Dl Farkaș are tot dreptul să se opună deciziei, dar nu are dreptul să pună la îndoială – fără a fi în cunoștință de cauză – competența Comitetului și a Academiei. A echivala propria opinie cu opinia publică este o metodă ziaristică de tristă amintire.

Dl Farkaș îl învinuește pe Peter Handke că “justifică criminalii de război”, că a acceptat pașaportul iugoslav și că l-a vizitat pe Milošević la închisoarea de la Haga. Peter Handke nu a încălcat nicio lege, ci și-a exprimat prin cele de mai sus curajoasa sa atitudine civică. Din câte înțeleg, “marea vină” a lui Handke era condamnarea atacului sălbatic al NATO-SUA asupra Iugoslaviei și sprijinirea lui Milošević.

Precum am promis, revin la Milošević. Tribunalul Internațional pentru Crimele din fosta Iugoslavie de la Haga (ICTY) a decis că fostul președinte al Serbiei, Slobodan Milošević, este nevinovat de crimele comise în timpul războiului cu Bosnia în 1992-95. Slobodan Milošević și-a petrecut ultimii cinci ani ai vieții în închisoare, apărându-se pe sine și Serbia de acuzațiile false de crime de război și genocid legate de Bosnia. Zece ani după moartea lui, ICTY i-a admis nevinovăția. Pardon! A fost o greșeală, aidoma armelor de distrugere în masă din Irak.

ICTY nu a făcut publicitate declarației de nevinovăție a lui Milošević, ci a ”ascuns-o” la pagina 1303 din cele 2590 pagini ale sentinței lui Karadžić. (Vezi ICTY Karadžić Judgement, 24 martie 2016, precum și The exoneration of Milošević: the ICTY’s surprise ruling by Andy Wicoxson.) Citez unele idei din acest articol, care se referă și la decesul suspect al lui Milošević în inchisoarea de la Haga. https://www.counterpunch.org/2016/08//01/the-exoneration-of-milosevic-the-ictys-surprise-ruling

Milošević a murit la în urma unui atac de cord la două săptămâni după ce tribunalul i-a refuzat cererea să fie operat de inimă în Rusia. El a murit la 72 de ore după ce avocatul său a depus o scrisoare la Ministerul de Externe al Federației Ruse, în care Milošević își exprima temerea că este otrăvit.  http://www.slobodan-milosevic.org/news/sm030806.htm

Raportul anchetei asupra decesului lui Milošević menționează că în proba de sânge care i s-a luat în 12 ianuarie 2006 s-a găsit rifampicină, fapt care i-a fost comunicat lui Milošević abia în 3 martie 2006, din cauză că Dr Falke, medicul șef al tribunalului “se afla într-o situație complicată, datorită legilor de confidențialitate ale Olandei”. (Vezi: Judge Kevin Parker, vice-president ICTY, Report to the President of ICTY: Death of Slobodan Milošević, May 2006. http://www.icty.org/x/cases/slobodan_milosevic/custom2/en/parkerreport.pdf Prezența rifampicinei, un medicament neprescris lui Milošević, a contracarat efectele medicamentelor contra tensiunii arteriale prescrise lui Milošević. 

Nu există vreo lege olandeză care să interzică unui doctor să comunice pacientului rezultatul unei analize. În schimb tribunalul a discutat starea sănătății lui Milošević cu personalul ambasadei US de la Haga fără aprobarea lui Milošević și fără vreo considerație de confidențialiatate. (Vezi US State Dept. Cable #03THEHAGUE2835_a,: An inside Look Into Milošević’s Health and Support Network https://wikileaks.org/plusd/cables/03THEHAGUE2835_a.html  Multe materiale legate de această tragedie poate fi găsit și pe saitul www.slobodan-milosevic.org )

Având în vedere exonerarea lui Milošević, , este greu de crezut că la data decesului, dupa cinci ani de detentie şi interogări la Haga, tribunalul și procurorii să nu fi înțeles că nu au baze pentru condamnarea lui Milošević și implicit a Serbiei?! 

În cartea sa The End of War, ambasadorul US, regretatul Richard Holbrook discută evenimentele ultimelor două zile ale tratativelor de la Dayton cu reprezentanții Iugoslaviei, Bosniei și Croației, în octombrie 1995. Pentru cei interesați de tragedia iugoslavă, această carte trebuie citită. Holbrook descrie convingător cum Slobodan Milošević a “salvat” tratativele de la eșec cel puțin de două ori și a fost un factor important în Pacea de la Dayton, care a terminat războiul în Iugoslavia.

De ce a fost totuși pedepsite Serbia și Milošević? După părerea mea explicația poate fi găsită în discuțiile de la Rambouillet, unde președintele Slobodan Milošević a refuzat să semneze ultimatumul pe care i l-a pus în față dna Albright, ministrul de externe al SUA. Din ce am citit, cred că Milošević se afla în fața a doua dileme: nu avea mandat din partea Parlamentului sau a unui plebiscit ca să semneze un act care practic distrugea suveranitatea Iugoslaviei, iar ca om de stat și președinte nu putea să-și trădeze țara. Drepturile stipulate în acord pentru forţelor NATO depăşeau cu mult cele ale unor forţe de menţinere a păcii în Kosovo, acordul prevedea, de fapt, ocuparea Iugoslaviei de către NATO.

Anexa B al Statutului Forțelor Militare de Implementare dă NATO dreptul de deplasare liberă în toata Iugoslavia (Serbia și Montenegro), cât și în Kosovo.

Articolul 6 al acestei anexe dă imunitate absolută forțelor de ocupație: “Întodeauna și în orice împrejurare NATO și personalul său vor fi imuni faţă de juridistricția Părților în ceea ce privește orice violare civilă, administrativă, criminală sau disciplinară pe care le-ar putea comite în Republica Federativă Iugoslavia.

Articolul 8 spune: ”Atât personalul NATO, cât și vehiculele, vasele și echipamentul aferent au drept de deplasare liberă, fără restricții și acces pe tot teritoriul Republicii Federative Iugoslavia, inclusiv spațiul aerian aferent și apele teritoriale. Aceasta include, dar nu se limitează la drept de încartiruire, manevre și utilizarea oricărui spațiu pentru suport, instrucție și operare.

Articolul 10 asigură pentru NATO folosirea gratuită a șoselelor, aeroporturilor și porturilor Iugoslaviei.

Orice diplomat sau persoană versată în politică înțelege că acest act nu putea și nu urma a fi semnat. Era pretextul pentru un război.

Tot în acea perioada dna Albright declara: “De ce avem o armată atât de puternică dacă nu o folosim?”

Guvernul Iugoslav era gata să acorde autonomie pentru Kosovo. La începutul tratativelor Anexa B nu a fost prezentată. Discuțiile au durat între 6 și 23 februarie. Membrii grupului de contact, SUA, Marea Britanie, Germania, Franța și Italia au adoptat poziția kosovarilor de a staționa trupe NATO în Kosovo. În ultima zi a tratativelor s-a prezentat o propunere de acord care conținea această anexă. Kosovarii au semnat acordul în 18 martie. În 24 martie au căzut primele bombe asupra Iugoslaviei, continuând 78 de zile şi nopţi fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, după cum cere dreptul internațional.

În acest articol am expus fapte și opinii. După cum spuneam, fiecare are dreptul la opinia sa, dar nimeni nu are dreptul de a fabrica fapte. Las la aprecierea cititorilor să decidă cine sunt criminalii, cine sunt victimele și cine sunt eroii acestei drame.

Iar acum, ca o justificare a titlului articolului, ofer și o cugetare. În ceea ce îl privește pe Peter Handke, îl felicit pentru Premiul Nobel pentru Literatură și mai ales îl admir pentru poziția sa civică alături de Milošević și Serbia.

În post-scriptum Spania, Ciprul, România, Grecia, Serbia şi Federaţia Rusă nu au recunoscut independența Kosovo. Pentru ei mai răsună ecoul altor vremuri, al dictatelor și al invaziilor germane. sau ale altora!

Alte vremuri, alți actori, aceleași victime!  

Ivan Sipos

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Robicsek Robert commented on January 7, 2020 Reply

    Nu l-am citit pe Handke,deci nu-l pot comenta ca scriitor. Dar sustinind ca Milosevic nu are nici o vina in genocidul din Bosnia, il face suspect de una din doua. Sau interesat sa falsifice istoria, sau naiv pina la ignoranta-mai putni probabil. Intrebarea daca sint destule motive pentru ai refuza Nobelul ? Eu cred ca da.

    • Ivan Sipos commented on January 7, 2020 Reply

      După cum scrie dl. Robicsek dumnealui crede că Peter Handke nu are drept la Premiul Nobel pt. susţiinerea lui Milosevič. şi indirect a genocidului din Bosnia. sigur ca dl Robicsek are drept la opinie sa, însă aşa cum scriu în articol tribunalil l-a exonerat post mortem pe Milosevič de acuzarea de genocid in Bosnia.
      Aşa cum am scris oricine are drept la opinie dar nu are drept de a fabrica fapte

  • Veronica Rozenberg commented on December 28, 2019 Reply

    Am gasit cateva articole privind disputa creata
    la primirea Premiului Nobel de scriitorul
    Peter Handke.

    Poate fi cautat articolul
    Ofensiva uitării: Nedorita platformă a lui Peter Handke

    si atunci, gasind linkul corespunzator, se mai pot gasi o serie de alte articole relevante la subiect.
    Unele in favoarea scriitorului, altele din contra.

  • Andrea Ghiţă commented on December 22, 2019 Reply

    Un articol care furnizează informaţii noi, cel puţin pentru mine, şi nuanţează percepţia conflictului din fosta Iugoslavie. Din păcate nedreptăţile şi rănile istoriei nu se pot repara, vindeca cu războaie şi provocarea altor răni. Cred că soluţia este crearea unei largi autonomii pentru regiuni şi consolidarea unităţii europene. După opinia mea stalele naţionale şi unitare sunt desuete în era globalizării.

    • Veronica Rozenberg commented on December 23, 2019 Reply

      Draga Andrea, crezi ca exista o solutie in afara statelor nationale?
      Doar catre asta aspira inca multe popoare care inca nu au ajuns acolo.
      Si in perioada in care ne aflam, nationalismu extremist, inteles in feluri diverse, si nu intotdeauna pe gustul si dupa opinia unora, prinde radacini, tocmai pentru ca statul natiune este amenintat.
      Cred ca el trebuie sa existe, dar poate ca o paradigma diferita de cea de pana acum, daca i s-ar putea face o ajustare la era globalizarii.

  • Ivan G Klein commented on December 20, 2019 Reply

    ” A genocide denier is an apologist for the next genocide.”
    Partea asta din citatele dnei V.R.- cu care sînt de acord cu unele rezerve -, mă scutește să scriu un comentariu .K.I.

  • Veronica Rozenberg commented on December 19, 2019 Reply

    ‘The Bob Dylan of Genocide Apologists’
    Peter Handke, the Austrian writer who was awarded the Nobel Prize in Literature, is an apologist for Slobodan Milosevic.

    By Aleksandar Hemon
    Mr. Hemon is a Bosnian-American novelist and essayist.

    Oct. 15, 2019

    Articol publicat in New York Times de catre
    Aleksandar Hemon who teaches at Princeton and is the author, most recently, of “My Parents: An Introduction/This Does Not Belong to You.”

    Back in my previous life in Sarajevo, Bosnia and Herzegovina, I read the Austrian writer Peter Handke’s books, was pleasantly baffled by his plays and watched the movies he wrote. I loved the shimmering emptiness of his novel “The Goalie’s Fear of the Penalty Kick.” I loved the beauty of the Wim Wenders’s masterpiece “The Wings of Desire,” which Mr. Handke worked on.

    In the late 1980s, I was young and invested in the pursuit of the smart and cool. Mr. Handke seemed not only smart and cool but also a writer who was expanding the frontiers of literature. He was the kind of writer I was angling to become.

    But things changed for Mr. Handke and me in 1991, when Slovenia and Croatia seceded from Yugoslavia. The Yugoslav People’s Army, responding to Slobodan Milosevic, president of Serbia, engaged in a brief war in Slovenia, then in a longer and much bloodier one in Croatia, leveling cities and committing atrocities.

    Unwilling to stay in Yugoslavia, a majority of the people in Bosnia and Herzegovina decided in a 1992 referendum to declare independence. Mr. Milosevic pounced. His nationalist ambition to create a “Greater Serbia” demanded a genocidal operation against Bosnian Muslims. Radovan Karadzic, one of Mr. Milosevic’s proxies in Bosnia, conducted a campaign of “ethnic cleansing,” which meant rape and murder, mass expulsions, concentration camps and siege. Mr. Milosevic’s state provided full financial and military support.

    Sign up for David Leonhardt’s newsletter
    David Leonhardt helps you make sense of the news — and offers reading suggestions from around the web — with commentary every weekday morning.

    In July 1995, the Serbs entered Srebrenica, a town in eastern Bosnia, that had been declared a safe zone and was supposed to be protected by a Dutch battalion under the United Nations flag. Gen. Ratko Mladic, the commander of the Bosnian Serb Army, was there to celebrate the taking of Srebrenica. He declared that it was the most recent victory in the 500-year war against “the Turks” — a racist term for Bosnian Muslims. A few days later, Mr. Mladic’s soldiers murdered about 8,000 Bosnian Muslims and buried them in unmarked mass graves.

    I don’t remember how or when I heard that Mr. Handke, whose mother was from Slovenia, had decided that the real victims of the Yugoslav wars were the Serbs, and that the Western governments and journalists lied about them out of hatred.

    This is your last free article.
    Subscribe to the Times
    It could be that my initial reaction was mere disbelief — for how could the writer who imagined the angels in the sky over Berlin caring about all its citizens in Mr. Wenders’ movie come to believe that the “Muslims” in the multiethnic Sarajevo were massacring themselves to blame the Serbs, that both sides committed atrocities in Srebrenica. Mr. Handke insisted that the number of Bosnians killed was much exaggerated and that the Serbs were suffering like the Jews under the Nazis.

    Shortly after the war was over in 1996, he published a book titled “A Journey to the Rivers: Justice for Serbia.” He discovered a kind of purity that was 2,000 years old in Serbia and Republika Srpska (the ethnically cleansed Serb entity in Bosnia established as part of the Dayton Peace Accord) and came to believe that a true Europe still existed only there.

    Mr. Milosevic was so fond of Mr. Handke, he bestowed upon him the Order of the Serbian Knight for his commitment to the Serbian cause. Even after huge amounts of evidence of Serbian crimes in Croatia and Bosnia (and after 1999, in Kosovo) led to Mr. Milosevic and his proxies being arrested and indicted after the war, Mr. Handke’s support for the butcher of the Balkans went on unabated.

    Mr. Milosevic called for him to be a witness at his trial in The Hague, which Mr. Handke politely declined, though he visited his trial more than once. After Mr. Milosevic’s death in 2006, Mr. Handke spoke at his funeral to an audience of 20,000 patriotic mourners. In Belgrade, Mr. Handke is deemed to be “the friend the Serbs didn’t have to buy.”
    ImageOutside the pure Serb lands and Mr. Handke’s head, the responsibility of Mr. Milosevic and his underlings was established beyond reasonable doubt: Mr. Karadzic and Mr. Mladic were sentenced for life for crimes against humanity, war crimes and genocide.

    One might be tempted to think that those crimes have now become undeniable history, but Bosnians learned the hard way that “Never again!” usually means “Never again, until the next time!” We often run into people who don’t know, don’t care to know, think it is too complicated or outright deny what happened in Bosnia and whose responsibility it was.

    Any survivor of genocide will tell you that disbelieving or dismissing their experience is a continuation of genocide. A genocide denier is an apologist for the next genocide. As for Mr. Handke, when a journalist asked him if he was concerned about the suffering in Bosnia, he retorted, “Stick your concerns up your ass!”

    Mr. Handke’s immoral delusions could perhaps be related to his literary aesthetics, to his suspicion of language and its ability to represent truth, which ultimately leads to a position that everything is equally true, or untrue. His moral collapse could also be seen in the context of everlasting European Islamophobia, or its cocktail whataboutism which found all parts of former Yugoslavia equally responsible for its demise, all of which went very nicely with knee-jerk dislike of Western imperialism that in the bloody 1990s befogged the lofty minds of many a European salon.

    But even if one could explain Mr. Handke’s moral derailment with his intellectual skepticism, or with his uncritical sentimentalization of the Balkans, rooted in his family history, it is hard to grasp what could cause him to worship a monster like Mr. Milosevic.
    A dull apparatchik whose ambition exactly matched his bloodthirst, Mr. Milosevic was reliant on the oppressive machinery of his police, secret service and the paramilitaries. He made a habit of ordering the killings of his political rivals. He turned Serbia into a war-addicted kleptocracy, ruined its economy, lost every war he fought and was deposed by his own people in 2000. To Mr. Handke, he was “a rather tragic man” who did what anyone would do in his position.

    I haven’t been able to read Mr. Handke’s work since he devoted himself to the lost cause of Mr. Milosevic and Serbia. By virtue of being Bosnian, I am not as European as the wise Swedes on the Nobel Committee, who awarded Mr. Handke the Nobel Prize in Literature on Thursday. I am therefore repeatedly failing at not seeking the connection between his writing about, say, a goalie who suffers from penalty-kick anxiety and his belief that the defenders of Sarajevo dropped a shell onto the packed city market only to blame the Serbs for it.

    Mr. Handke’s politics irreversibly invalidated his aesthetics, his worship of Mr. Milosevic invalidated his ethics. At Mr. Milosevic’s funeral, he said, “The world, the so-called world, knows everything about Yugoslavia, Serbia. The world, the so-called world, knows everything about Slobodan Milosevic. The so-called world knows the truth … I don’t know the truth. But I look. I listen. I feel. This is why I am here today, close to Yugoslavia, close to Serbia, close to Slobodan Milosevic.” The writer who could speak those words can’t have anything of value to say.

    Evidently, not knowing the truth about Mr. Milosevic and genocide was not a problem for the Nobel Committee, mandated by Alfred Nobel to reward “the person who shall have produced in the field of literature the most outstanding work in an ideal direction.” Maybe the engaged literature of the great Olga Tokarczuk is to it but one among many aesthetic, ethical options of value equal to Mr. Handke’s.

    Perhaps the esteemed Nobel Committee is so invested in the preservation of Western civilization that to it a page of Mr. Handke is worth a thousand Muslim lives. Or it could be that in the rarefied chambers in Stockholm, Mr. Handke’s anxious goalie is far more real than a woman from Srebrenica whose family was eradicated in the massacre.

    The choice of Mr. Handke implies a concept of literature safe from the infelicities of history and actualities of human life and death. War and genocide, Milosevic and Srebrenica, the value of the writer’s words and actions at this moment in history, might be of interest to the unsophisticated plebs once subjected to murder and displacement, but not to those who can appreciate “linguistic ingenuity” that “has explored the periphery and the specificity of human experience.” For them, genocide comes and goes, but literature is forever.

    In the midst of a global epidemic of Islamophobia and white nationalism, Mr. Handke’s Nobel Prize has validated an aesthetic untroubled by decency, a literary project whose value should dissolve like a body in acid before the magnitude of crimes its author repeatedly denied and thus endorsed.

    Mr. Handke is the Bob Dylan of genocide apologists. The Nobel Committee has shown us that it knows little about literature and its true place in this so-called world.

    Urmeaza comentariile:

    Correction: Oct. 16, 2019
    An earlier version of this essay incorrectly described a method used to dispose of the corpse of a Slobodan Milosevic opponent. The opponent, Ivan Stambolic, was buried in quicklime; his body was not dissolved in an acid bath.

    Correction: Oct. 23, 2019
    An earlier version of this article included a mistranslation, via The Irish Times, of a comment by Peter Handke. When asked whether he was concerned about Serb atrocities, Mr. Handke replied, in German, “You can stick your concerns up your ass,” not “corpses up your ass.”

  • Julian Satran commented on December 19, 2019 Reply

    Ivan – documentât is foarte solid. Trebuie spus ca implicarea NATO a inceput dupa un masacru in care implicarea sarbilor era evidenta. Care sarbi, sub conducrea cui astea sunt amanunte pe care Depatamentul de Stat al USA deobicei le ignora. Tin minte ca am fost revoltat de distrugerea podurilor pest Dunare si nu am inteles dece independenta Croatiei at trebuit sa fie recunoscuta in mai putin de 24 ore de catre Germania (poate din cauza lungii granite dintre Germania si Croatia :-))

    • Ivan G Klein commented on December 19, 2019 Reply

      D. J.S. – Croația nu are graniță comună cu Germania – poate pagini de istorie comună cu Germania nazistă .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *