Mergea pe lângă șina de cale ferată. Nu vedea nimic, în afară de femeia din fața ei. De șoldurile femeii, pentru că era mult mai înaltă decât ea. Sau ea era mult mai mică. Mai mică decât de obicei, cu capul tras între umeri, neîndrăznind să privească decât înainte. Timorată. Nu de neverosimilul zilelor, săptămânilor, lunilor trecute. Nu de groaza celor care vor veni. Câte? Cum le va suporta? Vor fi zile, luni, poate chiar ani?! Femeile vorbeau despre asta, dar ea nu precizase niciodată imprecizia viitorului în intervale de timp. Era timorată de prezent, de târșâitul ritmic al pașilor femeilor, de zgomotul asimetric al bocancilor ei de numere inegale. Ce conta că pe un picior avea 42 și pe celălalt 43, atunci când ea purta în mod normal 35? Teama de a-și pierde încălțămintea era mai preocupantă decât durerea produsă de faptul că îi rodea pielea. În ciuda perechii duble de șosete de lână. Ce noroc cu femeia aceea din fundul buncărului! Ea i le croșetase în taină, din resturile de lână șterpelite de la țesătorii. Gheata însă nu-i stătea fixă pe picior, se freca pe piele, hârști în jos când își ridica piciorul drept, îngreunându-l, hârști în sus pe călcâi când se lăsa pe el, parcă se afunda, parcă ar fi produs o groapă sub talpa ei, de s-ar putea opri o clipă, să știe la ce nivel se află și unde e călcâiul ei și al șosetei și al încălțămintei… Dacă și-ar pierde bocancul i s-ar vedea ciorapii, i s-ar confisca, ar trebui să mărturisească de unde-i are, n-ar fi voie dar știa că n-ar rezista să nu spună, fără măcar ca SS-istul s-o atingă cu un deget, era destul să-l vadă, să-l audă, să-și închipuie că ar putea striga la ea și simțea deja cum se scapă pe ea de frică.

„Schnell, schnell!” auzi atât de-aproape, oare ei i se spunea, sau alteia, sau așa în general? Era unul din puținele cuvinte nemțești pe care le știa, se învăța asta oricât de prost să fii, atât de des era repetat. Mai erau câteva expresii „literare” ale unor oameni de limbă maternă germană, care probabil nu citiseră niciodată nimic din Thomas Mann. Nici ea nu citise în original, ci în ungurește. Expresii ca „schnell” și „schweinen juden”. Nu trebuia să fii cult, sau poliglot, ca să înțelegi asta.

„Schnell, schnell!” Ei i se spunea oare? Nu îndrăzni să-și ridice capul, să vadă. Mintea ei îngrozită preluă comanda, o traduse în limba maternă, o amplifică, o explicită: „Repede, repede, Lia Feldmann, dacă nu vrei să-ți trag o mamă de bătaie în cel mai autentic stil SS-ist!” Își smulse bocancul drept din groapa în care se afundase, uită de rana de sub șosetă, cât pe ce să intre în fundul femeii dinaintea ei în efortu-i aproape supraomenesc de a se grăbi. Șoldurile femeii se opriră, zgomotul pașilor încetă cu o puternică bătaie în pământ. Auzi niște urlete nemțești, or fi comenzi, oricum, nu va înțelege niciodată textul decât prin intuiție și oricând, orice spuneau ăștia erau numai urlete, ei nu știau să vorbească, numai să  zbiere. Coloana se opri.

Prizonierele fură distanțate puțin, li se distribuiră răngi și alte unelte. Lia înțelese că trebuiau să ridice șina. Ca s-o mute mai încolo? S-o ducă în altă parte? Habar n-avea. Nici n-o interesa. Știa doar că ea, Lia Feldmann, trebuia să apuce ranga aceea de fier mai lungă decât ea și să ridice șina. Se aplecă. Apucă ranga cu amândouă mâinile. Se opinti. Unealta nici măcar nu se clinti din loc. Mai încercă. Renunță. Încercă iar. Mai degrabă i se vor urni oasele din încheieturi, decât fiara aceea uriașă! Renunță iar, cu toată șira spinării pătrunsă de durere.

-Lia, Lia! Apleacă-te peste ranga aceea, prefă-te măcar naibii că vrei s-o ridici, vine un SS-ist! îi strigă femeia cu șoldurile late, în care abia acum o recunoscu pe Sarah, care dormea sub patul ei, în buncăr.

Neamțul se oprise în spatele Liei și-o privea.

–Nein, nein, zise el nemulțumit.

O împinse puțin la o parte, ușor, aproape delicat și-i spuse pe-ungurește:

–Igy kell, ni! – așa trebuie.

Se-aplecă, apucă ranga de fier, o vârî pe sub șină, o ridică. Lăsă ranga jos, iar ridică șina. Repetă figura de câteva ori, tot vorbindu-i într-o nemțească deloc urlătoare. Lia înțelese că-i explica tehnica de lucru și-o îndemna și pe ea să-ncerce. Încercă. Pe bărbat îl umflă râsul. O lovi prietenește pe umăr – care ajungea cam la nivelul cataramei lui – îi mai boscorodi ceva pe limba lui de ne-nțeles și plecă.

-Ce-a spus, Sarah?!

-A spus că o să mai treacă el pe-aici, să te-ajute. Dacă ar fi însă să vină altcineva, tu să te faci că muncești.

Nu, nu se poate! Sarah n-o fi înțeles bine. Există oare și oameni de treabă printre SS-iști?! Doamne, dacă așa ceva e  posibil, atunci și războiul ăsta îngrozitor s-ar putea termina, poate va scăpa și ea din lagărul de concentrare! Și mama ei, pe care n-a văzut-o din mai ’44, de când o luaseră pe Lia din orășelul ei nord-ardelean și despre care îi spusese cineva că ar fi de-asemenea deportată, nu se știe unde. Și Gabriel, fratele ei, dus puțin mai devreme într-o unitate de muncă forțată. Tata, despre care nu știa nimic. Doamne, Dumnezeule Atotputernic, Tu, cel al evreilor sau al creștinilor, al oricui și-al tuturor, dacă ai creat și oameni buni pe lumea asta, fă în îndurarea ta să se termine această neîndurare! Simți că o părăsesc puterile. Se lăsă pe vine, rana de la călcâi reactivată de mișcare o trezi suficient ca să nu-și piardă cunoștința și-o podidi plânsul.

(fragment dintr-un roman aflat în pregătire)

Vera Ieremiaş-Lazar