Veronica Rozenberg-România-Israel este cunoscută unei părți a publicului românesc pentru lucrarea sa de doctorat despre procesele funcționarilor superiori evrei din comerțul exterior, din anii 50-60, una din victime fiind însuși tatăl autoarei. Cartea a fost lansată în urmă cu doi ani la Centrul de Istorie a Evreilor din București.

De această dată, revine cu un volum în parte literatură, în parte impresii de călătorie. Aici descoperim o altă latură a talenului Veronicăi Rozenberg. Lucrarea de doctorat a fost rodul cercetărilor obiective de mulți ani și a redării stricte a faptelor care au stat la baza tragediei inculpaților, acuzați pe nedrept, pentru ca, după ce regimul comunist s-a folosit de capacitățile și cunoștințele lor, să scape de ei, aruncându-i în închisoare. Volumul ”EPPUR SI MUOVE… şi totuşi continuă ” transmite în mod direct sentimentele autoarei, deci este o abordare cu totul subiectvă, într-un fel literară a ceea ce a simțit și a trăit ea însăși. Prima parte a cărții dar și impresiile de călătorie sunt pătrunse de sentimentul de prietenie profundă față de personajele reale cu care a interacționat autoarea. Ea înțelege prietenia ca un dat veșnic, un dat care trebuie întreținut, cultivat și pentru care nu pregeți să ieși din zona ta de confort ca să te vezi și să schimbi idei cu persoana respectivă. Cel mai dureros păcat în acest context este trădarea acestui sentiment, mai ales când, cel puțin din punctul de vedere al autoarei, nu există motive justificate. Veronica Rozenberg simte o puternică empatie față de acei semenei ai ei pe care și i-a ales ca prieteni.

Acești prieteni sunt prezenți și în partea a doua a cărții, în jurnalul de călătorii. Din nicio oprire în cele patru zări ale lumii nu lipsesc oamenii, de aceea scrisul este viu. În plus, îți oferă imagini mai puțin cunoscute din lumi mai puțin cunoscute. Aceasta deoarece autoarea alege, din motive știute de ea, zone pe care puțini turiști le accesează, neavând un interes anume să le viziteze. Veronica descoperă în fiecare loc valori care merită cunoscute. Interesante sunt și vizitele la București, nu neapărat datorită amintirilor din copilărie și tinerețe, ci datorită descrierii eforturilor făcute în documentarea lucrării de doctorat.

Paginile cărții i-au impresionat și pe vorbitorii de la lansarea volumului la Librăria Eminescu. Din păcate nu am putut participa la acest eveniment, motiv pentru care am rugat-o pe autoare să ne împărtăşească impresiile ei. În final cititorii Baabel pot să lectureze un fragment din acest volum pe care sper să-l citească integral. (Eva Galambos)

Frumoasele cuvinte de la lansare

A thing of beauty is a joy for ever (John Keats, Endymion)

La 7 martie a avut loc la librăria Eminescu din Bucureşti lansarea primului meu volum de să-i zicem beletristică, adică a unui volum care cuprinde povestiri scurte şi impresii din călătoriile făcute în perioada anilor 1990-2015.

Desigur că evenimentul acesta, un eveniment de excepţie pentru mine, a necesitat o perioadă lungă, iar în timpul acesteia nu mi-am imaginat că voi ajunge a împărtăşi altora gândurile, simţămintele şi impresiile mele. Şi totuşi… am reuşit. Reușita a fost o zămislire îndelungată, o evoluţie care a necesitat un efort considerabil din cauza nenumăratelor piedici administrative şi omeneşti care trebuiau depăşite, dar în cele din urmă s-a născut un rod frumos şi sper interesant pentru cine va dori să-l îmbrăţişeze. Au fost implicați în acest proces redactori ai textului, editura Smart-Publishing de la Bucureşti, al cărei director este doamna Delia Petrescu şi, alături de aceştia, artistul plastic Cristina Barsony de la Cluj, împreună cu care am încercat să concepem o copertă sugestivă, ca o poartă de deschidere către cele ascunse în acest volum.

Am invitat la lansare pe toţi prietenii mei din România, foşti colegi din şcoala primară, liceu şi facultate, ca şi persoane pe care le-am cunoscut în anii îndelungați în care, primăvară după primăvară, mi-am petrecut câte o lună la Arhivele Naţionale sau la CNSAS. Desigur, nu toţi cei invitaţi şi-au putut rupe un ceas din ziua lor liberă pentru a veni. Librăria Eminescu, sau ceea ce este astăzi, se află, poate nu din întâmplare, vis a vis de intrarea la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti, la colţul străzilor Academiei şi Edgar Quinet, loc în care mi-am petrecut cinci ani de viaţă, împărţind timpul între a călători pe căile gândirii pure, dar şi pe cea a plăcerilor concrete. Desigur vizitele în această librărie au fost şi ele parte a tinereţii de atunci, când, deşi eram la începutul anilor ’70, librăria era încă plină de colecţii variate de cărţi, Biblioteca pentru toţi desigur, dar nu numai. Alături se găseau Biblioteca de Artă din Editura Meridiane, cu minunatele biografii scrise de Henri Perruchot, sau Editura Univers, unde se puteau găsi nenumărate traduceri, ca şi colecţiile cu piese de teatru până şi ale dramaturgilor din secolul XX. Pe la 11:30 în sala plăcută şi spaţioasă a librăriei de acum s-au adunat încet-încet o bună parte dintre cei pe care i-am invitat la lansare. Alături de mine au rostit cuvinte de prezentare a cărţii două persoane deosebite, jurnalistul şi scriitorul Tudor Călin Zarojanu, secretar de presă al Patriarhiei Ortodoxe, redactor al acestei cărţi, precum şi draga mea prietenă de jumătate de veac, încă de pe băncile facultăţii, Doina Carp, profesor universitar la Politehnica Bucureşti. Tudor Zarojanu a rostit cuvinte de preţuire sinceră asupra cărţii şi chiar asupra autoarei, iar Doina a dat glas aprecierilor Deliei Petrescu, directoarea editurii care a publicat cartea. Voi reda mai jos câteva cuvinte aparţinând celor doi “prezentatori” şi mie însămi.

EPPUR SI MUOVE e un titlu minunat, potrivit cărții în cel puțin două feluri, căci e vorba despre o dublă mișcare: cea fizică, geografică și cea sufletească.

Iar acel ”Și totuși” trimite în mai multe locuri, la fel de frumoase, e un mesaj optimist, potrivit firii autoarei. Când o doamnă de o anumită vârstă pleacă pe scuterul de zăpadă să vadă aurora boreală (chiar dacă n-o vede), are tot dreptul din lume să spună: ”Și totuși se învârtește”. Și totuși viața merită trăită. Și totuși sunt atâtea de văzut. Și totuși, chiar dacă unii oameni ne mai dezamăgesc, sunt atâția alții pe care merită să-i cunoaștem.

Tudor Zarojanu

Cartea doamnei Veronica Rozenberg este o carte vie. Autoarea este un om viu, adică un om care nu se mulțumește să viețuiască, ci trăiește fiecare clipă, se cufundă în fiecare din ele exact ca în apele unei mări și le transformă în povești. Se întoarce în timp, iar de acolo, din trecut, din copilărie, își trage toată puterea pentru a merge mai departe, de a călători pe alte meleaguri, pe care le cercetează cu o vie curiozitate. Da, fiecare clipă este o poveste, dar toate poveștile, puse una lângă alta, alcătuiesc o viață. Poate este cartea pe care mulți dintre noi am fi vrut să o scriem.

Cartea pare scrisă cu un oarecare obiectivism, cu o oarecare detașare, dar cu cât înaintezi spre miezul ei, descoperi o autoare de o mare sensiblitate, care tratează situațiile mai puțin comode cu umor şi autoironie, o autoare care încearcă să redea cât mai exact evenimentele, care observă foarte exact persoanele cu care intră în contact, dar le obeservă, nu le judecă. Veronica Rozenberg este un suflet călător căreia îi place să descopere, să cerceteze, să admire, să se uimească în fața miracolului vieții, să desfacă și să refacă propria viață, ca pe un puzzle, la care încearcă să potrivească piesele cât mai bine, pentru ca amintirile copilăriei de pe strada Elefterie, din Bucureștii de acum câteva zeci de ani, să se potrivească cu drama poporului evreu, de la Auschwitz, cu nedreptatea făcută tatălui, pe vremea comunismului, cu statutul de nou venit, din Israel, etc.

Delia Petrescu

În ceea ce mă privește, am arătat că scriu de când am mai mult timp, dar sunt departe de a crede că am pus pe hârtia virtuală, adică pe memoria computerului, tot ceea ce aş fi dorit să scriu şi cu ceea ce viaţa mi-a scos în cale. Cuvintele lui Galilei exprimă sugestiv faptul că mai tot timpul alergăm, rareori ne oprim, ne strângem forţele, chiar dacă uneori cu greu… ŞI TOTUŞI CONTINUĂM. Aceste stări de spirit am încercat să le împărtăşesc celor care vor citi cartea.

                                               *

Fragment din volum citit la lansare

Ieșind afară de la Teatrul de Comedie, după terminarea spectacolului Leonce şi Lena, mergând agale către Piața Unirii, am trecut prin zona restaurată, dar încă nu complet, a foștilor Lipscani, Smârdan, Șelari. Această secțiune a Bucureștiului închide o zonă de baruri, cafenele, restaurante, un fel de Old Bucharest, al timpurilor de pe vremuri, doar că pe vremea noastră cel puțin, aceasta era o zonă comercială și nu o zonă pentru tineri veniți să stea la un pahar de bere sau de vin, sub un lampadar cochet la o farfurie de gnocchi sau alte paste italienești, în aerul încă proaspăt de primăvară, al orașului atât de plin cu atât de multe alte probleme.

Un alt eveniment cultural de care am avut parte în vizita mea la București a fost un concert la Ateneu.

Spectacolul a adus pe scenă câteva voci dumnezeiești ca cele ale lui Vlad Miriță, Marcel Pavel, Iordache Basalic, cât și pe cea a doamnei Felicia Filip, pe care am ascultat-o cu ani în urmă cântând în „Traviata “, la Arenele Romane.

Au cântat arii foarte populare, canțonete italienești și câteva cântece englezești. Dar cel mai grozav a fost trioul de tenori/bariton al celor trei soliști, care au interpretat cântecele O Sole Mio și Funiculi, așa cum o făceau în trecut, în spectacole celebre, tenori mari ai lumii, pe care unii deja au părăsit-o.

Era pur și simplu de necrezut că sub cupola superbă a Ateneului să auzi vocile acestor

Trei bărbați care aveau atâta grație și o sonoritate perfectă. Orchestra Filarmonicii era dirijată de un tânăr, Daniel Jinga, a cărui soție, cântăreață, a participat, de asemenea, la recital. A fost un regal să îi aud.

Aș mai adăuga că nu am mai fost la Ateneu de foarte mulți ani, aproape de o viață, de când eram abonată la concertele săptămânale, în perioada liceului și a studenției. După ce am mai văzut, în ultimi ani câteva săli de concert, sala Ateneului rămâne una dintre cele mai frumoase săli de concert care există, cu încrustațiile, tavanul, medalioanele, cornișele, decorațiile, culorile sale, care păreau că și cum timpul se oprise din mers și le lăsase așa cum erau odinioară, la plecarea mea din România. (Am aflat ulterior că sala fusese renovată acum circa 10 ani.) În plus, am mai avut o senzație puțin ciudată, dar sigur nostalgică și, poate, puțin ironică, aceea de a privi după atâția ani, de jur împrejur, fresca pictată, care ornează partea de jos a cupolei.

Pe de-o parte, mi-am spus cum oare a fost lăsată fresca să se termine cu regele Ferdinand și nu cu „domnitorul “Ceaușescu? Iar, pe de altă parte, m-am întrebat în care țări ale lumii aș fi putut să mă uit la o frescă de asemenea dimensiuni și să recunosc în parte figurile pictate acolo

Fără șansa de a greși? Este și acesta unul dintre aspectele ciudate ale retrăirilor în trecut, aproape de fiecare dată când mă aflu la București. Șederea la București pe lângă momentele de studiu a fost și o întâlnire neprevăzută cu unele neiges d’antan, petrecută într-un sezon de primăvară perfectă.

Din păcate, am sperat că şi primăvara acestei lansări va fi încă o primăvara perfectă petrecută în oraşul pe care sufleteşte nu l-am părăsit niciodată. Din păcate, isteria globală, exacerbată in zilele care au urmat, a transformat această speranţă într-o stare care mi-a amintit nu numai mie, dar practic întregii lumi, că omul este o frunză în vânt, iar vântul ne poate aduce oricând o nesfârşită ameninţare, oriunde ne-ar găsi pe mapamond.

Veronica Rozenberg