Frânturi de amintiri. Studiile mele

Alegerea şcolii medii a fost după voinţa părinţilor. Eu aş fi vrut să urmez liceul teoretic, secţia reală, întotdeauna îmi plăcea matematica și fizica. Dar părinţii mei se gândeau: “Să aibă copilul o meserie”. Aşa am dat admiterea la Școala Medie de Electrotehnică. Aici pe lângă cursurile teoretice se făceau şi ore de practică: pilire la dimensiuni exacte, elemente de maşini-unelte și instalaţii electrice. De mai multe ori m-am electrocutat și am căzut de pe scară.

Nu învăţam “limbi imperialiste“, numai română și rusă. Aşa am fost nevoit să iau ore particulare de engleză. Cei mai mulţi colegi s-au înscris la UTM, eu nici măcar pioner nu am fost. Vara făceam practică la o uzină. Eu am fost repartizat la uzina Electromotor. După patru ani de studii am primit diploma de tehnician, echivalentă cu diploma de maturitate. Cu ea puteam să ne înscriem la examenele de admitere la facultate.

Diploma de tehnician în mașini electrice și transformatoare

Unii dintre absolvenţi au dat admiterea la facultate, alţii au fost repartizați în producţie, la uzine. Deşi aveam note foarte bune, pe mine m-au repartizat la uzina Electromotor Timişoara. Directorul școlii, William Löwenfeld, era evreu. El nu mi-a permis să dau la admitere la facultate pe motivul că “Ăsta vrea sa plece în Israel”. După câţiva ani el însuși, marele communist, a fugit în vest.

Aşa am ajuns din nou la Electromotor, unde am lucrat ca desenator tehnic, dar nu am renunțat la ideea de a studia. Fiind în producţie, puteam să mă prezint la admitere la seral, unde am și fost admis. Aşa am ajuns la Facultatea de Electrotehnică.

Aveam un program încărcat. Dimineaţa lucram, iar între orele 17-21 frecventam cursurile. Facultatea se afla în centrul oraşului, în clădirea fostului Liceu Piarist. Uneori aţipeam la ultimele ore, mai ales la cele de marxism-leninism. Ȋntre timp am fost chemat la recrutare în armată, ceea ce însemna ani de întrerupere a cursurilor.

Având note foarte bune în anul întâi, am făcut cerere la Ministerul Învăţământului ca să trec la cursurile de zi. Spre bucuria mea cererea a fost aprobată, cu condiţia să trec examenele de diferenţă.

Facultatea Electrotehnică Timișoara

Poza nr. 3 Facultatea Electrotehnică Timișoara

Aşa am intrat în anul doi la cursurile de zi. O zi pe săptămâna avem cursuri speciale pentru armată, iar vara, o lună de instrucţie. Cursurile pentru armată erau de domeniul electrotehnicii şi al geodeziei.

La începutul anului am avut greutăţi, deoarece cursurile erau mai avansate. Dar m-am acomodat repede. La facultate m-am împrietenit cu noii colegi: Peter Freund, Eva Bergmann, Alexandru Cornut, Ernst König, Ioan (Jancsi) Fodor și m-am reîntâlnit cu un coleg de la şcoala medie, Alexandru Nichici. Jancsi Fodor voia să plece cu părinţii în Israel. Erau deja pe vaporul “Transilvania”, gata de plecare, când el a fost dat jos de pe vapor. Familia a plecat, iar el a rămas să locuiască împreună cu familia unei verișoare.

Cursurile și laboratoarele erau interesante, dar uneori mai chiuleam pentru a merge cu câţiva prieteni la un matineu la Cinema Capitol.

Un episod interesant a fost reîntâlnirea cu profesorul meu de desen tehnic de la școala medie, Namaloiu. El știa că eram un desenator destul de slab. La oră trebuia să schițăm diferite componente ale mașinilor, iar acasă să le trecem cu tuș pe hârtie de desen. Când mi-am adus desenele la cursul următor, profesorul le-a privit și a izbucnit în râs: “Cine ți-a făcut desenele? Te știu eu doar cum desenezi!” Eu m-am fâstâcit, apoi am răspuns: “De atunci am mai lucrat un an ca desenator tehnic.” Această întâmplare arată cât de mult ajută munca și experiența în dezvoltarea profesională.

În timpul sesiunilor învăţam foarte intens, de obicei acasă. După două ore făceam o pauză și mă aşezam la pian. Ȋn locuinţa de de sub noi învăţau niște studenţi la medicină. Sunetele pianului îi deranjau și în semn de protest loveau în tavan cu o mătură.

Abia începuse anul trei, în toamna anului 1955, când ne-a lovit o mare nenorocire. Tatăl meu a murit de infarct cardiac. A plecat sănătos de acasă și nu s-a mai întors. Noaptea l-am adus acasă cu un camion, pur și simplu l-am ”furat” din Buziaș, unde lucra pe atunci. Avea 49 de ani.

Sesiunea care a urmat a fost cea mai grea din viața mea. M-a ajutat Alex Cornut, cu care învățam împreună.

După moartea tatălui meu venitul lunar al familiei a scăzut simțitor. Mie mi s-a aprobat o bursă și așa am reușit să ne întreținem modest. Trăiam și acum împreună cu mama în locuința subînchiriată. În sufragerie aveam o masa mare, pe care făceam proiectele împreună cu Peter Freund, Evi Bergmann și Titu Țârnea, iar mama ne pregătea langoșe.

În vara anului 1956 am făcut stagiul militar în București. Nu aveam mare talent ca soldat. În zilele libere mergeam la rudele mele, mă îmbrăcam în civil și mergeam împreună cu prietenul meu Peter Freund la un restaurant bun de lângă Ateneul Român.

În aceaşi vară, când eram soldați, s-a jucat un meci de fotbal între echipa Politehnicii Timișoara și echipa Casei Centrale al Armatei. Ofițerul responsabil ne-a permis să mergem în grup la meci. Ne-am așezat vizavi de tribuna principală și de acolo am încurajat echipa timișoreană, care a și câștigat. Tribuna centrală era plină de generali și de ofițeri. Ei au observat că grupul nostru de soldați susținea echipa timișoreană. Imediat au trimis după noi ofițeri de securitate. Era în 1956 și domnea o atmosferă de revoluție. După meci ne-au dus cu pază la cazarmă, să ne primim pedepsele. După programul zilnic, timp de o săptămână ne-au dus în fiecare seară la închisoarea cazarmei, unde am dormit pe podeaua de scânduri. Fiind tineri, nu am luat la inimă pedeapsa. Seara când intram la pușcărie cântam „Corul robilor” din opera Nabucco, iar dimineața, când ne eliberau, cântam „Suflă vânt de libertate” de Dunajevski. Până la urmă am scăpat destul de ieftin, dar cu pățania următoare a fost cu totul altfel.

Frideric (Frici) Grosz şi Peter Freund în armată

Era în octombrie, anul școlar abia începuse. Într-o seară a avut loc o mare întrunire la Facultea de Mecanică. Vorbitorii au cerut ca rușii să părăsească România. Peste tot se auzeau cuvântări despre libertatea națională. Eu nu știam de nimic. A doua zi cursurile au fost suspendate. În fața facultății m-am întâlnit cu Peter Freund și Evi Bergmann. Alături era căminul de fete. Fetele erau încuiate înăuntru și țipau în gura mare din ferestre. Un grup de studenți se adunase în fața căminului. Ni s-a spus să ne întoarcem la prânz să eliberăm fetele. Am plecat la Eva Bergmann, care locuia aproape. Când ne-am întors la prânz, grupul era și mai mare.

Deodată au sosit câteva camioane pline de soldați, ne-au înconjurat și şi-au îndreptat armele înspre noi. Nu era plăcut să privim în țevile încărcate ale puștilor, dar nu aveam încotro. Evi Bergmann plângea ca o fetiță speriată și soldații i-au dat drumul. Pe noi ne-au urcat în camioane, ne-au dus la o cazarmă şi mai târziu, cu pază militară, la Becicherecul Mare, unde ne-au ținut câteva zile în săli uriașe. Nu-mi amintesc dacă ne-au dat de mâncare sau nu. Într-una din zile au intrat câțiva ofițeri și ne-au dat cărți poștale. Trebuia să scriem acasă ca să ne trimită haine de iarnă. Auzind asta, ne-a cuprins disperarea, dar la urmă am aflat că era numai o metodă de intimidare.

Au început interogatoriile. Voiau să știe numele persoanelor care au participat la întrunirea de la Facultatea de Mecanică. Peter și cu mine eram acasă, dar ne-am înțeles să spunem că eram la mine și studiam împreună construcţia unui accelerator de particule, un ciclotron, ca proiect pentru examenul de diplomă. Adevărat era numai că citisem împreună o carte despre construcţia ciclotronului.

La interogatorii erau doi ofițeri care știau deja tot ce se întâmplase la întrunire. Unii dintre studenții care luaseră cuvântul au fost izolați și mai târziu judecați. După interogatorii ni s-a cerut să semnăm o declarație că ne opunem propagandei de la întrunire. Bineînțeles că toți au semnat. A doua zi a fost liniște. Noaptea ne-au dus cu camioanele înapoi la Timișoara. Ajuns în fața Politehnicii, camionul s-a golit în câteva clipe, toți au fugit la casele lor.

Cursurile au reînceput. În sală domnea o linişte mormântală. Cei care fuseseră la Becicherec se bucurau că au scăpat și puteau să-și continue studiile.

Ȋn ultimul an cursurile au durat numai un semestru. Semestrul al doilea era destinat practicii în uzină și pregătirii lucrării de diplomă. Conducătorul proiectului meu a fost decanul facultății, profesorul Toma Dordea. Ȋn vara anului 1958 am trecut cu succes examenul de diplomă, cu calificativul ”foarte bine”. Eram inginer!

Urma însă problema cea mai grea: repartiţia în producţie, făcută după calificativele obţinute. În calcularea mediilor intra și o notă socială. Nefiind nici UTM-ist, nici membru de partid, nici fiu de muncitor, nota mea socială era probabil minimă. Ca urmare, în ciuda calificativelor profesionale bune, nu am fost între primii la alegerea locului de muncă. Aşa am primit un loc în Regiunea Baia Mare. Eu aş fi preferat Timişoara. La uzina Electromotor, unde mai lucrasem, mi s-a promis un post de inginer dacă aduc o scrisoare de dezlegare de la Baia Mare. Am plecat la Baia Mare și am primit dezlegarea. Numai că între timp conducerea uzinei Electromotor s-a schimbat și promisiunea de angajare a căzut. Astfel am rămas fără loc de muncă.

În această perioadă se puteau înainta cereri de emigrare în Israel. Fiind înscris pentru emigrare, toate cererile mele pentru un post de inginer, sau chiar de tehnician, au fost respinse. Am fost nevoit să rămân acasă.

Frideric Grosz

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Frideric Grosz commented on March 19, 2020 Reply

    Mulțumesc Tibi pentru apreciere. Patentele vor veni în partea de după emigrare în Israel.

  • Tiberiu Ezri commented on March 19, 2020 Reply

    Frici ai fost si vei ramane un om multilateral si un inginer excelent! Despre patentele tale inca nu ai scris.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *