Recenta “Ordonanţă de Urgenţă privind accesul spitalelor private la fondurile publice” ridică numeroase semne de întrebare, cel puţin până la emiterea instrucţiunilor de aplicare, probabil mai lămuritoare. Principiul de la care pleacă – asigurarea de sănătate urmează asiguratul – mi se pare logic şi sănătos. Când este vorba despre sănătate, la fel ca majoritatea cetăţenilor României, am trecut şi eu prin momente mai plăcute sau mai puțin plăcute. Iată câteva mărturisiri pe această temă.

În urmă cu vreo trei ani soţia mea devenise posesoarea unui diagnostic oarecum sever: coxartroză bilaterală (articulațiile șoldurilor), ceea ce presupunea implantarea în fiecare membru inferior a unei noi articulații coxofemurale. (Pentru cei care încă nu au aflat este bine să știe că cea mai dificilă categorie de pacienți este cea a medicilor. Ei știu de toate, poate chiar mai mult decât trebuie și își dau cu părerea chiar și unde nu se pricep. (În treacăt fie spus că nici eu nu fac excepție).

Revenind la modul serios al problemei, în fața unei asemenea situații ești obligat să ții seama de câteva aspecte:

1. Intervenția este laborioasă, riscantă, prin actul chirurgical în sine.

2. Pierderea de sânge: în clasificarea intervențiilor chirurgicale cu mari pierderi de sânge, cea pe șold ocupă un loc de frunte. Statistica arată pierderi de cca. 3-4 g de masă eritrocitară (adică globule roșii), din cele 13-13,5 g cât are un om normal. La femei masa eritrocitară scade cam un gram (afurisită inegalitate!)

3. Refacerea post-operatorie este destul de îndelungată, iar revenirea la un mers normal depinde de voința pacientului, priceperea recuperatorului și de timp.

Firește, se pune întrebarea la ce clinică să mă duc. Aveam următoarele alternative:

Oferta într-un spital privat: internare peste câteva zile, o listă uriașă de investigaţii (multe inutile), patru, maximum cinci zile de internare, după care uşa spitalului ți se închide, iar îngrijirea post-operatorie – pansat, minimă mobilizare a piciorului operat, etc., revenindu-mi exclusiv mie, pacientei sau familiei. Costuri: între nouă şi cincisprezece mii de lei, reprezentând strict costul zilelor de internare şi al operaţiei. Cel mai mult m-a deranjat aspectul post-operatoriu, când pacientul trebuie să se descurce cum poate. Informațiile de mai sus provin de la bolnavi care au trecut prin așa ceva; de altfel, ele se găsesc şi pe site-urile unor clinici de ortopedie.

Oferta “la stat”: internarea în funcţie de eliberarea unui pat (greu de anticipat), cazare/îngrijire “ca la stat”. Dacă făceam suma “micilor atenţii” către personal, rezulta o sumă care varia de la clinică la clinică. Fireşte, condiţiile de internare erau inferioare celor din sistemul privat. Niciunul dintre colegii mei ortopezi nu mai lucra, erau demult la pensie și nu știam ce cale să apuc.

Șansa noastră a fost… Ateneul Român! Da, e amuzant, dar adevărat. O bună prietenă, edec al Ateneului la fel ca mine, șchiopăta de mulți ani. La un moment dat a apărut bastonul, apoi cârjele și firește eforturile uneori însoțite de lacrimi în fața celor 57 de trepte până la sala de concerte. Pe scurt Josefina, ea este melomana despre care vorbesc, avea coxartroză bilaterală și căuta o clinică convenabilă. La un moment dat ea a dispărut de la concerte, reapărând după aproape doi ani, fără cârjă, fără baston și cu un tonus de invidiat. Mai precis, urca spirala către sala de concert cu o dezinvoltură incredibilă.

Iată deci soluția pentru nevastă-mea: Spitalul Colentina, clinica de ortopedie doi, şef de secţie conf. dr. Rodica Marinescu. “O găsiți vineri de la şapte dimineaţa. Nu pleacă până nu vede ultimul pacient. Înarmați-vă cu răbdare, durează ore bune, dar merită. Un amănunt: iubește mult florile! Şi încă ceva: e o clinică – la stat – dar cu totul deosebită, veți vedea”.

Așa am și făcut. În prima vineri m-am înarmat cu un ghiveci de flori. (Nu-mi plac florile tăiate; sunt agresate, bietele făpturi, doar pentru a încânta ochiul cuiva, iar după câteva zile soarta lor este gunoiul…) La ora şapte dimineaţa eram împreună cu soția în holul Clinicii de Ortopedie 2 Colentina.

Cu greu mi-am stăpânit emoția: în același hol intrasem prin 1957 ca student în practică la clinica de chirurgie. Dr. Th. Firică abia fusese uns profesor. Cu feciorul lui, Andrei, fusesem coleg de promoție, acum e și el la pensie. Tot acolo l-am cunoscut pe conf. dr. Crișan, proaspăt revenit în țară după Războiul din Coreea, un bogat sac de amintiri şi experiență de război.

Ce mi-a fost dat să văd în acea dimineață cu greu voi uita. Într-un spațiu nu prea mare erau cel puțin 40 de pacienți, unii în cârje, baston, alții cu un cadru de susținere sau susținuți de rude și toți așteptau un consult. Bogăția de flori cu care erau “înarmați” pacienții m-a făcut să-mi dau seama că Josefina nu spusese basme. Am auzit relatările şi opiniile celor operați – prezentarea Jozefinei se confirma cu vârf și îndesat. Ne-am decis să optăm pentru această clinică.

Pe scurt: după ce a consultat-o pe Lia Lucia, soția mea, dr. Marinescu ne-a spus: “Mai devreme de trei luni nu pot s-o internez pe soţia dumneavoastră. Știu că sunteți medici, dar o parte din secție intră în reparaţie, vă rog să mă înțelegeți”.

Aspectul secţiei, tratatamentele, comportamentul personalului, îngrijirea post-operatorie, recuperarea, etc., totul mi-a amintit de anii studenției mele (sunt absolvent 1960). În acei ani în toate clinicile domnea o curățenie desăvarșită. Mirosul de clor prezent peste tot (cloramina, varul cloros, chiar și creolina care încă nu dispăruse – vai ce bună era) îl porți în memorie toată viața. Clorul, indiferent de forma în care se prezintă, este cel mai redutabil dușman al germenilor. Nu e mai puțin adevărat că în anii de meserie (deloc puțini) m-am întâlnit cu situații uneori bizare, atât în ce privește curățenia, cât și modul în care sunt îngrijiți pacienții.

“Nu plec până nu văd pe toată lumea” este cuvântul de ordine al doamnei doctor Marinescu, repetat în ziua de vineri la consultații.

Cum se comportă personalul? Pe tot timpul internării ești tratat ca făcând parte din familia personalului, format exclusiv din femei. Port un respect desăvârșit tuturor acestor doamne şi domnișoare, de la șefa de secție şi până la liftieră, pentru felul în care se comportă cu pacienții.

Nu intru în detalii privind evoluția post-operatorie. La Terapie Intensivă nu ai ce căuta, dar odată ce bolnavul este transferat în salon, poate fi vizitat, cu respectarea tuturor măsurilor de protecție. Un amănunt: la ieșirea din spital, odată cu documentele primești medicamente sau rețetă compensată pentru șapte zile, iar medicamentele din ziua ieșirii, dozele pentru amiază şi seară ți se inmânează în pliculețe.

După operație ești chemat la controalele de şase săptămâni, o lună, şase luni şi un an. Ți se face o poză, ești consultat şi gata. Te mai cheamă și peste un an sau doi.

Pe parcursul a optsprezece luni soția mea a fost protezată la ambele membre inferioare. Astăzi cârja, bastonul și cadrul au devenit obiecte decorative, iar sprinteneala care i-a revenit mă face nu o dată să-i strunesc elanul în treburile casnice.

În concluzie îndrăznesc să emit câteva păreri:

1. Nu fac apologia serviciilor medicale de stat pentru că încă nu se poate face o comparaţie şi nici competiţia între cele două sisteme nu este echitabilă. Exemplul bun al unor clinici de la stat, ca cel prezentat mai sus, nu repezintă nici pe departe o generalizare a sistemului. Nu știu câte sunt, dar vă mai pot da un exemplu de clinică la același nivel, şi anume Urologie Colentina, unde am fost internat în urmă cu cinci ani.

2. Am suficiente exemple în care o clinică privată încă nu are capacitatea şi competenţa unor servicii medicale adiacente, mai ales când este vorba despre o urgenţă majoră intra- sau post-operatorie. Îmi amintesc de o dramă petrecută în urmă cu câţiva ani, când soția unui bun amic urma să nască. Viitorii părinţi au optat pentru o maternitate privată (“acolo a născut și soția ambasadorului X!!”). Totul a mers bine, dar după expulzie copilul nu respira normal. Maternitatea nu avea propriul serviciu de ATI, contând la nevoie pe sprijinul unui spital din vecinătate. Tatăl a luat nou-născutul în mașina sa şi a plecat în trombă la o maternitate de stat. E lesne de înţeles ce s-a întâmplat cu creierul bietului copilaş – suferă de handicap locomotor şi psihic, fără şanse de normalizare!

Există probleme şi în ceea ce priveşte medicii. Mulţi lucrează atât în sistemul de stat, cât şi în cel privat. Omeneşte nu e posibil. Şi aici am un exemplu. O cunoştinţă a fost programată pentru o intervenţie pe un disc intervertebral, seara la ora 19.00. Aflată deja în stadiul de pre-anestezie, a văzut printr-un geam care dădea în încăperea alăturată, cum chirurgul care urma s-o opereze căsca, rupt de oboseală. “Dacă nu eram ameţită, mă ridicam şi plecam” mi-a spus ea. Medicul opera dimineața într-un spital de stat, iar seara la cel privat…

Sunt și clinici private unde ești tratat ca în vest, iar succesele operatorii sunt unice în România. Și aici am un exemplu: clinica Monza. Acum cinci ani am fost internat pentru investigații în regim de 24 de ore (bilet de trimitere, card de sănătate, 800 de lei). De dimineață și până spre după amiază nu ai timp nici să respiri. Treci dintr-o mână în alta pentru tot felul de investigații, iar la sfârșitul zilei îți zice ce ai și ce te așteaptă. Foarte important: e una dintre puținele clinici în care se vorbește puțin şi se face foarte mult.

Vorbind despre succesele acestei clinici aș aminti şi o intervenție rarisimă în Europa: înlocuirea cârjei aortice (partea cea mai voluminoasă a aortei la ieșirea din inimă), de a cărei stare depinde funcționarea întregului aparat arterial. Pacienta a fost chiar nepoata mea, dar mă opresc, am povestit destul.

Revenind la ordonanța de urgență sunt păreri pro și contra. Discuții vor fi cu duiumul pentru că, vorba ceea, toată lumea se pricepe la fotbal şi la medicină. Toți sunt competenți!

Și totuși, unde mă internez, la stat sau la privat? Greu de dat un sfat.

M-aș bucura ca povestirile de mai sus – jur că sunt reale – să vă fie de folos.

Tiberiu Georgescu