O candelă pentru Tania

Candela arde lângă fotografia Taniei, mama soţului meu. Ne-a părăsit acum trei săptămâni. În ultima vreme viaţa din trupul ei împuţinat şi fragil pâlpâia asemeni unei flăcărui firave, de candelă. Ochii ei care îşi păstraseră albastrul luminos şi pătrunzător, timp de peste 92 de ani, s-au înceţoşat. „Nu mai am mult de trăit…” ne-a spus de Crăciun, dar noi nu bănuiam cât de aproape era ceasul rău al unei căderi nefericite…Protezarea a scutit-o de durere, dar n-a mai avut putere să se ridice din pat. Avea să părăsească această lume peste doar câteva săptămâni…

Era ultimul nostru părinte în viaţă şi a făcut maximul posibil să nu ne lase orfani. Era Mama la care ne duceam de Paşti şi de Crăciun şi ne primea cu bunătăţi, ne împacheta merinde pentru acasă şi – oricât de strâmtorată ar fi fost – ne făcea daruri şi ne dădea bani (pe care trebuia să-i acceptăm oricât am fi protestat).

În ultimii ani o lăsaseră puterile şi avea tot mai multe goluri în memorie, rolul amfitrionului fiind preluat de Reli, sora soţului meu şi cumnata mea, care a îngrijit-o cu devotament şi dragoste, până la capăt.

Tania devenea tot mai firavă, mai ezitantă în mişcări, uneori nu eram foarte sigură dacă mă recunoaşte, dar mă bucuram că puteam s-o ţin de mână şi să-i zâmbesc, răspunzând surâsului ei. Era vorbăreaţă şi energică din fire şi tocmai de aceea tăcerile de la ultimele întâlniri erau cu atât mai dureroase.

Viaţa Taniei s-a stins. O candelă pentru sufletul ei arde lângă fotografia din care mă priveşte o femeie tânără şi elegantă, cu bucle blonde şi privire senină. Îmi povestise că această poză a fost făcută curând după primirea cetăţeniei române care-i permitea să-şi scoată paşaportul şi să plece să-şi vadă familia din Cernăuţi, după 14 ani de la despărţirea precipitată din primăvara lui 1944.

Tania. Poză de paşaport 1958

Revenită la Cernăuţi, în 1958, şi-a găsit doar mama care trăia în condiţii foarte grele şi în scurt timp a reuşit s-o aducă în România. Tatăl ei fusese deportat la muncă, în Urali. A fost eliberat la sfârşitul anilor patruzeci şi a murit peste câteva luni…

Maria Tomniuc (n. Calangiu), Cernăuţi, 1958

Tania l-a păstrat în amintire aşa cum îl văzuse pentru ultima oară în 25 martie 1944, de ziua ei de naştere.  Împlinea 17 ani şi tatăl ei,  Simion Tomniuc, constructor de fântâni, a însoţit-o la gara din Cernăuţi şi a urcat-o în trenul cu refugiaţi care pleca spre Bucureşti.

Părinţii hotărâseră că e mai bine ca ea să plece cât mai departe din calea frontului care se apropia. Carnetul de elev la Şcoala de Menaj din Cernăuţi a fost singurul document pe baza căruia avea să primească ajutorul de refugiat de la primăriile diferitelor comune şi orăşele unde era găzduită pe la casele oamenilor. În final a ajuns la Turnu Severin unde a fost nevoită să se întreţină singură. A lucrat la un cofetar armean, la un atelier de pictat firme şi, mai apoi, la cooperativa de confecţionat încălţăminte.

Vremurile s-au schimbat şi statutul de refugiat nu o mai proteja, ci dimpotrivă. Trăia mereu cu frica în sân că avea să fie prinsă şi trimisă înapoi în Bucovina (intrată în componenţa URSS) sau mai rău, în Siberia…

Tania era harnică şi econoamă, reuşind să-şi facă şi hatârul de a-şi cumpăra rochii frumoase, pantofi şi poşete. Blondă, zveltă şi elegantă, Tania a cucerit inima unui tânăr locotenent major care s-a căsătorit cu ea, chiar dacă o soţie refugiată nu dădea bine la dosar.

Tania tânără, la Turnu Severin, 1947

Primii ani de căsnicie şi naşterea celor doi copii (Adi şi Reli) au trecut în iureşul mutărilor dintr-un loc în altul (aşa era viaţa de ofiţer). Abia se instalau într-un loc că trebuiau să-şi încarce calabalâcul ( şi cei doi copii mici) în camion sau în tren şi să plece la altă garnizoană: Sibiu, Săcălaz, Lugoj, Bistriţa, Turda. Acest ultim popas a devenit definitiv.

Marin , soţul Taniei cu Reli şi Adi, la Lugoj, 1956
Tania cu Reli şi Adi, Turda 1958

Efectivul forţelor armate s-a redus şi soţul ei – la vreme aceea căpitan – un  om dedicat, competent şi corect, dar nemembru de partid,  s-a văzut scos din armată şi repartizat ca strungar la o uzină din Turda. În aceste condiţii veniturile familiei au scăzut simţitor, iar Tania şi-a pus în valoare îndemânarea şi talentul artistic pentru a le completa. Cosea goblenuri şi chilimuri – tablouri, feţe de masă şi peretare – şi confecţiona căciuli de blană care se aflau la mare căutare.  

Graţie mamei soţului meu, am purtat căciuli de blană fanteziste şi-mi împodobeam casa cu milieuri de goblen din cele mai frumoase. Au trecut anii şi chiar dacă adesea zorile o prindeau aplecată asupra pânzei de etamină pe care o umplea cu „punctele numărate”, Tania a rămas la fel de frumoasă; zveltă, cu părul blond aranjat într-un coc sofisticat, mereu elegantă, păstrându-și nealterată demnitatea la care ţinea, poate, cel mai mult.

Apartamentul în care locuia purta amprenta simţului artistic şi îndemânării ei: pe pereţi erau atârnate tablouri de goblen, feţele de masă şi milieurile erau în armonie cu draperiile. Înainte de sărbători, când toată lumea din bloc îşi scotea covoarele la bătător.Tania stârnea admiraţia vecinilor cu frumoasele covoare cusute de mâna ei. „N-am bani de persane şi nu vreau să mă vorbească lumea de sărăntoacă” spusese ea, înainte de a se apuca să coasă covoarele de chelim. Cusăturile cu modele complicate şi combinaţii de culori sofisticate întrupau visele neîmplinite şi năzuinţele ferecate în sufletul ei traumatizat de exil. De fapt, toată viaţa a fost o refugiată. Tărâmul însorit al copilăriei de la periferia Cernăuţiului, pe malul Prutului, la liziera pădurii, răzbătea, arareori, prin crâmpeiele de amintiri depănate în momentele de respiro, din răstimpul sărbătorii,  când ea nu alerga între cameră şi bucătărie să aducă bucate sau să împacheteze merindele de drum, iar noi – veşnic grăbiţi şi nerăbdători – aveam răgazul să le ascultăm. „Moşul era polon din Liov şi se însurase cu o ucraineancă aprigă, după ce primise pământuri în Roşa (o suburbie a Cernăuţiului) pentru serviciile aduse împăratului. Tata a fost rănit la umăr în Primul Război Mondial şi când a revenit s-a căsătorit cu Maria Calangiu care era româncă. Au avut mulţi copii, dar toţi s-au prăpădit de mici. Am rămas în viaţă doar soră-mea cea mare, primul născut, şi cu mine, cel de al optulea. După mine s-a mai născut un băieţel, pe nume Daniel, care a murit şi el la câţiva anişori… Ţin minte cum plângeam însoţindu-i coşciugul”.

Tania a crescut într-o familie mixtă unde se vorbea ucraineana şi româna, dar avea şi tovarăşi de joacă evrei şi germani, copiii vecinilor din cartier.  De fapt, o chema Paraschiva. Fusese botezată de Mătuşa Paraschiva, sora tatălui ei, frumoasă şi vrednică, de la care moştenise îndemânarea şi simţul artistic, însă de mică i-a plăcut numele de Tania şi aşa avea să-i spună toată lumea. Din povestirile ei se desprinde şi figura bunicului dinspre mamă care era brutar şi-i aducea covrigi puşi în chimir, precum şi a unchiului Dumitru care cânta la armonică.

Familia era destul de înstărită, aveau gospodărie cu animale şi o livadă mare. Simion Tomniuc câştiga bine din construcţia fântânilor; cumpărase un teren la o răscruce de drumuri şi începuse să ridice un han. Cu acest gând îşi dăduse fiica mezină la Şcoala de Menaj, deşi înainte învăţase la Liceul de fete „Elena Doamna”. Apoi a izbucnit Al Doilea Război Mondial şi toate planurile s-au năruit. Veniturile s-au împuţinat şi Tania a început să lucreze după orele de şcoală, fiind curieră la Sindicatul pentru Exportul Animalelor, condus de Gheorghe Flondor, pe care şi-l amintea foarte bine. „Era un domn în vârstă, foarte distins. Uneori mă trimitea cu trăsura ca să ajung mai repede cu actele.”.

Tania avea nostalgie oraşului ei natal frumos şi civilizat şi când treceam împreună pe lângă clădirea Teatrului Naţional din Cluj ne spunea ce mult seamănă cu cel din Cernăuţi. Avea să revadă oraşul în care s-a născut abia în primăvara lui 1991. A venit de acolo cu sentimente amestecate şi, printre alte daruri, ne-a adus şi o pungă cu cireşe. „Aţi adus cireşe când sunt şi aici destule şi chiar mai ieftine?!” „Am fost pe strada noastră, dar casa părintească nu mai există. Peste tot sunt blocuri… Printre ele am descoperit un cireş. Poate că rămăsese acolo din livada noastră. Am cules câteva cireşe şi vi le-am adus”. Dintre rude nu mai trăia decât vărul Ion cu care a mai ţinut legătura o vreme, dar apoi s-a întrerupt din nou.

Tania era o gospodină pricepută şi inventivă. Prepara aperitive gustoase şi apetisante şi cocea prăjituri felurite.  Reli i-a moştenit talentele artistice şi culinare. Îşi împodobeşte casa cu goblenuri şi ne răsfaţă cu bunătăţi de sărbători.

Alături de Tania. Turda 2012

Mama soţului meu era o femeie tenace şi independentă; întotdeauna a dispus de timpul ei şi şi-a drămuit banii astfel încât să-şi poată realiza ţelurile. Îi plăcea să dăruiască şi nu se ducea la nimeni „cu mâna goală”.

Era foarte corectă, foarte sinceră şi – crescută în Cernăuţiul multietnic şi multiconfesional – îi lipsea orice urmă de prejudecată faţă de cei diferiţi. Acum câţiva ani, deja văduvă şi trecută bine de optzeci de ani, continua să-şi ţină uşa apartamentului neîncuiată. Odată eu – militantă înfocată pentru drepturile minorităţilor, împotriva discriminării şi stereotipurilor legate de romi – intrând în casă i-am spus: „Vai, mamă, iarăşi aţi lăsat uşa deschisă! Dacă vin ţiganii?” Răspunsul Taniei a echivalat cu o lecţie usturătoare: „Au şi fost, draga mea. Mi-au vândut nişte perdele, le-am oferit o cafea şi am stat la taifas.”

Tania nu era o femeie sentimentală, ci reţinută, chiar rece. Nu din manifestările ei directe am dedus cât de mult ţine la soţul meu şi la mine, ci dintr-o întâmplare din decembrie 1989.

Toate sărbătorile de Crăciun le-am petrecut la Turda, lipsind doar de două ori. În iarna când s-a născut fiul nostru şi în 1989, când în Ajun de Crăciun domnea nesiguranţa, se mai auzeau focuri răzleţe de armă şi se zvonea că bântuiau teroriştii. Am decis să rămânem la Cluj. Se lăsase deja întunericul când cineva a sunat la uşă. În prag era Tania care sosise de la Turda, încărcată cu două sacoşe, îmbujorată şi gâfâind: „Am venit cu o maşină de ocazie. Am traversat parcul în fugă; nu era ţipenie de om şi-mi era teamă, dar nu vă puteam lăsa fără sarmale, răcituri, cozonaci şi cadouri de Crăciun!”.

Ultima fotografie, alături de Tania şi cumnata mea, Reli. Crăciun 2019. Turda

Anul acesta de Crăciun am făcut ultima fotografie cu Tania. Fie-i memoria binecuvântată!

Andrea Ghiţă

1 martie 2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on March 9, 2020 Reply

    Andrea, pe langa impresionanta poveste a vietii Taniei, eu apreciez in mod deosebit apropierea ta de mama sotului tau, si faptul, neobisnuit dupa parerea mea, a informatiilot atat de bogate si de pretioase pe care le posezi privind linia vietii ei. Nu odata, nici chiar copiii insisi nu cunosc atat de in detaliu vietile propriilor lor parinti.
    Chapeau !!

    Sa-i fie memoria binecuvantata !

    • Andrea Ghiţă commented on March 9, 2020 Reply

      Mulţumesc pentru aprecieri. Din păcate multe lucruri NU le-am aflat. Cred că în scurtul şi zbuciumatul secol XX, foarte multă lume a fost dislocată din localităile natale, i s-au smuls rădăcinile şi sunt, adeseori, imposibil de reconstituit. Or, fără rădăcini…

  • Lucian Herșcovici commented on March 8, 2020 Reply

    Evocare frumoasă. Dumnezeu s-o odihnească, sincere condoleanțe.

  • Luci Diaconu commented on March 6, 2020 Reply

    Condoleanțe sincere.
    M-au impresionat iubirea și căldura ta (care răzbate din tot textul) și talentul cu care ne-ai prezentat-o pe mama soțului tău (cel din urmă nu m-a surprins, dar continuă să mă impresioneze de câte ori citesc ce scrii).

  • JOHANAN JANOS VASS commented on March 6, 2020 Reply

    SINCERE CONDOLEANTE LUI ADI SI INTREGII FAMILII.O POVESTE DE VIATA A UNUI OM DE CARACTER CARE A TRAIT INTR-O PERIOADA ISTORICA
    COMPLEXA..UN OM FUSESE-O FRUNZA SI NUMAI OM CU OM AU REUSIT SA CREASCA SI SA SE FACA POM

    AGY SI JANOS VASS

  • Eva Grosz commented on March 5, 2020 Reply

    Povestea unei vieți, descrisă cu multă dragoste și talent. Mulțumim Andrea ! Să-i fie amintirea binecuvântată !

  • PLUGARU VALER GHEORGHE commented on March 5, 2020 Reply

    Ceea ce mi se pare deosebit de placut si frumos este faptul ca din aceste descreiri placute si net emotionante razbate acea sincera iubire pentru fiecare personaj ales dar este vizibila o iubire pentru oamenii pe care ii putem numi oameni in genral. Acest sentiment se desprinde ca trasatura autentica a autoarei, fapt pentru care o pretuiesc in mod deosebit si mi-as permite sa o felicit,

  • Tiberiu Ezri commented on March 5, 2020 Reply

    O adevarata Wonder Woman!

  • Maria Roth commented on March 5, 2020 Reply

    O istorie de viaţă remarcabilă, careia i-ai dat o formă literară tare frumoasă. Inca o data condoleanţe familiei.

  • evagalambos commented on March 5, 2020 Reply

    Foarte frumos articolul. Cred că a fost o femeie de excepție.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *