Eșecul unui scenarist amator

Am achiziționat un automobil nou. Știu ce mi se va spune: la vârsta asta mai bine stai mata cuminte, bucură-te cu ce ai și nu te aventura în parcurgerea unei cărți groase cât un textbook, unde ți se înșiră milioane de amănunte despre acest vehicul complet (sau aproape complet) computerizat, detalii în cea mai mare parte inutile, în care de-abia nu găsești răspunsuri la întrebările care-ți vin în cap în timp ce conduci primele zeci de kilometri.

Colac peste pupăză, compania de asigurare mi-a cerut să completez echipamentul dedicat împiedicării furtului de mașină (ca și cum asta ar ajuta la ceva, la noi în sud se fură mașini de o manieră foarte organizată și eficientă), drept pentru care m-am adresat unui cunoscut garaj din apropiere, la care mai fusesem în trecut cu probleme similare.

A doua zi m-am prezentat proprietarului garajului, am fost primit imediat și mi s-a spus că totul va fi gata într-o oră, așa că am fost sfătuit să rămân în micuța sală de așteptare, adiacentă pupitrului secretarei.

Nici nu aveam vreo alternativă, afară ploua cu găleata (breaking news: și aici, la noi, uneori plouă cu găleata!), așa că m-am conformat propunerii.

Sălița cu pricina avea nu mai mult de 7-8 m2, câteva scaune metalice, deloc comode, un recipient de apă rece (important pentru lungile luni de vară sudică israeliană) și un televizor care rula unul din filmele vechi al lui Clint Eastwood, în care el, împreună cu iubita sa, se înfruntă cu câteva sute de polițiști care trag cu pușca și cu revolverul, dar nu reușesc să-l rănească decât ușor, ceea ce îi permite să iasă victorios din această aventură tipică pentru anii 70 ai secolului în care m-am născut.

”Noroc că am adus cu mine ziarul de dimineață”, mi-am spus în gând, mulțumit că nu trebuie să urmăresc acțiunea filmului și (cum se spunea pe vremea mea) să ard gazul de pomană.

Dar un amănunt mi-a atras privirea.

Unul din scaune era ”tapisat” cu două pernuțe, una pentru șezut și una pentru spate și purta o notă, în ebraică, cu următorul conținut: ”Rezervat pentru dl Mordechai”.

Scaunul rezervat pt. dl. Mordechai

Am mai fost eu prin diverse locuri publice, am mai stat eu prin câteva săli de așteptare, am mai văzut eu de-ajuns de multe anunțuri bizare, dar cu așa ceva încă nu mă întâlnisem. Curiozitatea nu-mi dădea pace, m-am așezat pe un scaun în fața celui cu pricina, zgândărit de anunț, și nu am mai deschis ziarul adus pentru a fi citit, sau cel puțin răsfoit.

După mine au mai intrat doi clienți, fiecare s-a așezat pe un scaun, au deschis pe loc telefonul celular și s-au cufundat în digerarea ultimelor știri lăsând, bineînțeles, liber pe cel cu nota informativă.

Curiozitatea mi-a fost satisfăcută după doar câteva minute. În sală a intrat un bătrânel în vârstă (mi-am zis eu) spre 95 de primăveri și s-a îndreptat cu pași mărunți și înceți spre măsuța din fața sa, a deschis un săculeț de plastic, a scos din el un pachet de țigări, a luat una și și-a plasat-o în colțul buzelor, neaprinzând-o și apoi, cu aceiași pași, s-a apropiat de scaunul cu pricina și s-a așezat pe el, cu ochii pe ecranul televizorului, care tocmai arăta celebra scenă în care Clint conduce un autobuz ciuruit de gloanțele polițiștilor netoți.

Îmbrăcămintea sa era cea obișnuită pentru vremea de afară (ploaie și frig), o jachetă groasă peste o cămașă cu mâneci lungi și pantaloni de stofă. Un amănunt nu putea fi trecut cu vederea: șireturile pantofilor nu erau legate, capete odihnindu-se pe podea.

Privirea bătrânului era inertă (dacă se poate spune așa), o privire care nu spunea nimic, mai ales nu indica niciun pic de interes pentru imaginile de pe ecran.

Eu cunosc această privire, privire în neant, expresie care se potrivește din plin situației în care mintea ți-e goală, fără amintiri și fără nicio șansă de a acumula date noi. Nu m-am mirat deloc. La vârsta care i-o dădeam bărbatului așezat pe scaunul rezervat, o asemenea stare nu are nimic neobișnuit.

Deodată mi s-a trezit interesul pentru personalitatea lui. Oare ce se ascunde în spatele acestei priviri, oare care e povestea bătrânului care se bucură de onoarea de a avea un scaun rezervat într-o mică sală de așteptare a unui garaj de reparații de automobile?

Am căutat cu ochii secretara, gândindu-mă că aș putea să aflu de la ea ceva amănunte. Dar domnișoara dispăruse – fiind deja ora 10 dimineața, nu e exclus că își luase libertatea unei pauze de cafea. Meseriașii își vedeau de treabă și nu aveam curajul să-i deranjez.

Ziarul meu a rămas nedeschis, iar eu m-am lăsat purtat de imaginație și am încercat să construiesc povestea bătrânului, bazată pe ceea ce vedeam, dar și pe (încă!) bogata mea imaginație de scriitor amator și fără diplomă.

Deci, ce vedeam eu aici?

Un bătrân căruia cu ușurință puteai să-i pui diagnosticul de o formă de demență senilă, poate chiar Alzheimer. Dacă am dreptate, probabil că există cineva care are grijă de el, care îl îmbracă și îl spală, îi dă de mâncare și după aceea îl aduce aici, ca să petreacă vremea până la ora prânzului.

De ce tocmai aici? Probabil că e ruda vreunuia dintre lucrătorii garajului, sau poate un vecin și cei de la garaj își fac o datorie umană de a arunca o privire din când în când asupra acestui bătrân neputincios și lipsit de orice fărâmă de interes pentru cei din jur. Fără discuție omul era văduv și nu avea copii, altminterea s-ar fi găsit cineva în familie care să-i poarte grija și să nu-l oblige să petreacă ore în șir într-un garaj, în zgomot și într-o atmosferă poluată de gazele emise de mașinile aflate în reparație.

După câteva minute bâtrânul de ridică, ieși afară, dispăru în direcția toaletelor și se întoarse, cu aceiași pași mărunți și cu aceeași țigară neaprinsă în colțul gurii și se așeză din nou pe scaunul rezervat lui și numai lui.

Filmul era pe terminate, eu lăsasem de mult ziarul pe măsuța din mijlocul minusculei încăperi și continuam să privesc pe cel din fața mea.

Ceea ce mă mira era faptul că bătrânelul nu ațipea! Ochii îi rămâneau deschiși tot timpul, îndreptați în continuare spre ecranul televizorului și nimic mai mult.

Ah, mai era ceva care mă contraria. Între timp clienții, mai toți ”de-ai casei”, pentru că glumeau cu lucrătorii garajului, se schimbau, unii intrau, alții ieșeau, dar niciunul, absolut niciunul nu dădea importanță bătrânului așezat pe scaunul rezervat. Doar un tip între două vârste, înalt ca bradul și cu kippa pe creștetul capului, se uită spre bătrân, i se adresă cu ”Boker tov, Adon Mordechai” (în ebraică: bună dimineața dle Mordechai), la care cel cu acest nume îi aruncă o privire celui aflat încă în picioare și dădu doar din cap în chip de încuviințare sau pur și simplu de răspuns la salut.

Jumătatea de oră trecu și secretara se întoarse la postul ei. Cu coada ochiului bătrânul o observă și cu o mișcare mult prea rapidă pentru eruditul meu diagnostic, ieși din sală, se îndreptă spre un cuier, luă de pe el un palton și ieși –oarecum în grabă – din curtea garajului.

În mintea mea se strânseseră dstul de multe întrebări, suficiente pentru a-mi lua inima-n dinți, și apropiindu-mă de pupitrul secretarei, să mă adresez domnișoarei:

-Nu vă supărați, sunt curios, cine era bătrânul care tocmai a ieșit?

Și aici se termină scenariul numărul unu, cel provenit din imaginația mea de scenarist amator.

Pentru că povestea dlui Mordechai, așa cum mi-a fost transmisă de Miriam, secretara garajului, e complet opusă celei compuse de mine.

Să începem cu un mic amănunt.

Aveam dreptate într-un singur punct: dl Mordechai e tatăl vechiului meu cunoscut, Rami, proprietarul garajului.

Da, ghicisem corect, dl Modechai se apropie de 95 ani. Acum vreo jumătate de secol el inițiase acest business, foarte modest la început, dat fiind că orașul, care acum avea peste 200.000 locuitori, era doar la începuturile dezvoltării sale.

Înainte de a se îndrepta spre afaceri, luptase în Palmach (gruparea militară anterioară armatei israeliene), luase parte la Războiul de Independență în 1948, apărase cu arma în mână un kibuț din sudul țării, care fusese împresurat de armata egipteană. Fusese rănit de două ori, în ambele membre inferioare, dar se recuperase de-ajuns de bine, rămânând cu o invaliditate minoră, pe care o suporta de mai bine de 70 ani.

-Am înțeles, continuai eu s-o deranjez pe dra Miriam de la treburile ei, dar ce face el acum? Și de ce scaunul din sala de așteptare e rezervat numai lui?

-Foarte simplu…

Iată amănuntele oferite de tânăra funcționară.

Dl Mordechai deține două funcții importante în garajul care de mult timp e trecut în proprietatea fiului său, Rami.

La ora 10 el trebuie să plece pe jos la poștă pentru a duce și aduce toate scrisorile și micile colete adunate în ultimele 24 ore. Iar la ora 12 el e cel însărcinat să aducă frugala masă de prânz, pregătită la chioșcul din colț, pentru cei cinci lucrători ai garajului, sanvișuri și băutură rece, din când în când un desert.

Locuind cam departe, îi este greu să facă drumul la garaj de mai multe ori pe zi, de aceea el rămâne pe loc – bineînțeles că are nevoie de un scaun care să-i stea tot timpul la dispoziție.

Nu, nu se bagă în afacerile garajului și nu-și controlează cu nimic fiul, care de ani de zile se bucură de o totală independență, atât profesională cât și financiară, așa încât Rami conduce treburile așa cu crede el de cuviință.

Într-adevăr e văduv, de mulți ani, acum câtăva vreme și-a îngropat fiica, primul său copil, bolnavă de cancer.

Restul nu mai are importanță. Nu voi plictisi cititorul cu amănunte neinteresante, nepoți, grija pentru modesta locuința pe care nu a schimbat-o de 50 ani, etc.

Când m-am întors în mica sala de așteptare, dl Mordechai era așezat pe scaunul LUI, cu ziarul meu în mână.

Sliha (în ebraică: scuze) că ți-am luat ziarul, voiam doar să știu la ce oră începe Șabatul diseară… Că filmul ăsta cu Clint Eastwood nu are nicio noimă și mă plictisește teribil!

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

13 Comments

  • Roxana Cristian commented on March 8, 2020 Reply

    Dragă Gabi, cu tot imensul tău talent literar și cu toate titlurile tale doctorale, văd că ai greșit un diagnostic important.
    Așa e, da?
    Ne-ai dat însă posibilitatea să-l felicităm pe Domnul Mordechai pentru activitățile sale la vârsta de 95 ani.
    Și ne-ai dat și speranța, într-o oarecare măsură, că la vârsta de 95 ani am putea avea rezervat undeva un scaun cu spetează.
    Mulțumim.
    Roxana Cristian

    • GBM commented on March 11, 2020 Reply

      Dupa cum stii varsta calendaristica nu are importantza…. Unii s-au nascut batrani!!
      Asa ca avem sperantze…
      Cat despre diagnosticul gresit, nu e primul in viatza mea de medic!!!
      GBM

  • Mila Barak commented on March 8, 2020 Reply

    Gabita, e bine scrisa, are si elementul de suspense necesar oricarei povesti. In plus are si elementul de morala: pentru un om in virsta senzatia de a fi inca util, fie si iluzia de a fi util, e la fel de necesara ca mincarea sau caldura fizica si sufleteasca.

    • GBM commented on March 11, 2020 Reply

      Adevarat grait-ai!!!
      Invatzam din fiecare amanunt in viatza
      GBM

  • Tiberiu Georgescu commented on March 5, 2020 Reply

    Am invatat ceva nou in seara asta:”cat timp sunt curios nu sunt in anticamera mortii.”Multumesc mult domnilor.”.

  • Tiberiu Ezri commented on March 5, 2020 Reply

    Gabi, tu esti un povestitor innascut capabil sa scrii o poveste interesanta din orice amanunt neobservat de majoritatea celor din jurul tau.

    • GBM commented on March 5, 2020 Reply

      Se pare ca realitatea e o superba sursa de inspiratie. Merci
      GBM

  • Eva Grosz commented on March 5, 2020 Reply

    Mi se întâmplă uneori să mi se oprească privirile asupra unui om în vârstă și să-mi spun : a fost și el odată copilul cuiva. Sau să mă întreb ce se ascunde în spatele unor priviri în aparență absente ? Ce viață, ce greutăți?
    Povestea D-lui GBM radiază sensibilitate și empatia umană. Deosebit de frumos !

    • GBM commented on March 5, 2020 Reply

      Multumesc
      GBM

  • Andrea Ghiţă commented on March 5, 2020 Reply

    Mi-a plăcut mult povestea Dvs, pentru că sufăr şi eu de scenarită, încă din copilărie. Vedeam zilnic trecând podul un domn grizonat, cu mustaţă stufoasă mers elegant. Am fost convinsă că e un actor sau artist plastic, până când m-a trimis mama la atelierul de reparat pantofi, aflat peste pod, şi am descoperit că domnul elegant era nimeni altul decât meşterul pantofar.

    • GBM commented on March 5, 2020 Reply

      Si ce???!!!
      GBM

  • Ivan G Klein commented on March 5, 2020 Reply

    Citind , am împărtășit curiozitatea autorului ….Convingerea mea – cît timp sînt curios nu sînt în anticamera morții . K.I.

    • GBM commented on March 5, 2020 Reply

      Asa-i….
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *