Cărţile poştale au un istoric mai scurt şi oarecum mai puțin impresionant ca felicitările clasice (mai spectaculoase: o foaie împăturită, cu mesajul personal în interior, cu imagini, culori şi ornamente, trimisă într-un plic). Din câte ştim acest suport de comunicare există doar din secolul XIX şi s-a născut din considerente pur economice: serviciile poştale percepeau taxe mult mai reduse pentru o singură bucată rectangulară de carton, decât pentru corespondenţa expediată în plic. Iar când cineva dorea să transmită doar un mesaj scurt, fără detalii personale, nu avea neapărată nevoie de toate avantajele unei scrisori – la preţul pe măsura ofertei.

Oficialităţile din diferite ţări și perioade istorice au promovat cu sârg cărţile poştale. Mesajul era scris direct pe bucata de carton, la început pe verso, primele cărţi poştale fiind neilustrate, iar odată cu apariţia ilustratelor, textul a ajuns într-un chenar alături de adresa destinatarului. Acest tip de corespondenţă era incomparabil mai uşor de cenzurat. Aşa s-a întâmplat că uneori cartea poştală a fost singura modalitate permisă de a comunica cu cei dragi, de exemplu în cazul soldaţilor de pe front sau al celor închişi în tabere de muncă sau de reeducare.

Încălcarea dreptului la confidenţialitatea corespondenţei a fost cel mai important atu în argumentaţia celor care se împotriveau ideii inovatoare: la conferinţa conducerii serviciilor poştale germane de la Karlsruhe, în 1865, secretarului de stat prusac Heinrich von Stephan a propus introducerea unei forme deschise şi mult simplificate de corespondenţă în locul tradiţionalelor scrisori.

Patru ani mai târziu, în 1869, profesorul academiei militare din Wiener Neustadt, Emanuel Herrmann i-a convins pe austrieci să încerce, să vadă cum reacţionază publicul. O carte poştală costa mai puţin de jumătate din preţul expedierii unei scrisori sau felicitări în plic. Noua formă de corespondenţă deschisă era o bucată rectangulară de hârtie rezistentă, simplă, gălbuie, fără nicio imagine sau ilustraţie, cu dimensiuni standardizate de 123 x 83 mm (la congresul internaţional din Paris din 1878 s-a adoptat varianta de 140 x 90 mm), cu timbrul gata tipărit încă din 1870 deasupra liniilor care marcau locul pentru adresă. Cartea poştală (Correspondenzkarte, cum se numea noua formă de comunicare scrisă) era ieftină şi încă din primul an austriecii foarte practici au cumpărat peste 9 milioane de exemplare.

Oamenii care doreau să transmită la un preţ convenabil informaţii scurte și nu neapărat confidenţiale, au promovat metoda şi în alte ţări. În anii următori cărţile poştale au apărut pe rând în Marea Britanie, Finlanda, Elveţia, Canada, Belgia, Olanda, Danemarca, Rusia, Suedia, Norvegia, Chile… România a preluat ideea în 1893.

M-am minunat de rapiditatea extinderii acestei forme de corespondenţă cu text deschis, ea m-a făcut să mă gândesc la unele reţele de socializare, unde oamenii îşi adresează mesajele în văzul tuturor. În loc să scrie un e-mail, un mesaj privat şi accesibil doar destinatarului (cred că mai toate reţelele de socializare oferă şi această opţiune), mulţi postează comentarii adresate unei persoane anume, dar vizibile tuturor. Deci putem afirma cu încredere că oamenii doresc uneori să comunice în faţa unui grup întreg. Ce altceva ar explica obiceiul de a trimite melodii prin emisiuni speciale de radio? Aici toţi ascultătorii sunt martori la urările de bine adresate unei singure persoane, căreia „expeditorul” îi „trimite” (de obicei cu plată!) o melodie pentru a-i însenina sau marca un moment important din viaţă.

Scrisorile sau felicitările leagă doar două persoane: expeditorul şi destinatarul. Cărţile poştale însă, deşi nu sunt neapărat adresate lumii întregi, sunt trimise uneori tocmai pentru că pot fi citite de oricine. Şi nu numai în tranzit. Îmi aduc aminte de marea oglindă din hol din casa mătuşii, cu multe cărţi poştale vechi, prinse de jur împrejur sub marginea ramei. Dacă cineva arăta interes pentru vreuna din ele, mătuşa o scotea şi îi explica cu mare ardoare povestea ilustratei respective, arătându-i şi textul de pe verso.

Aşa s-a născut şi ideea colecţionării lor. Spre deosebire de felicitări, mai personale, mai intime, cărţile poştale au fost considerate încă de la început o formă de comunicare „semi-publică”, așa încât oamenii nu se sfiau să le arate tuturor celor interesaţi, ceea ce a dus la o şi mai explozivă comercializare a lor.

Da, cărţile poştale au devenit foarte populare şi la noi, chiar la scurt timp după introducerea lor. „Legea asupra cărţilor de poştă” a fost aprobată în România prin Decretul nr. 789 din 1873 şi în decurs de câteva luni au fost vândute peste 40 de mii de bucăţi.

Ea putea fi trimisă şi peste hotare. În 1874, la conferinţa internaţională a serviciilor poştale din Berna, 22 de ţări europene şi SUA au căzut de acord ca această formă de corespondenţă să fie comercializată şi expediată internaţional, precizând că serviciile poştale puteau percepe şi la nivel internaţional doar jumătatea taxelor stabilite pentru scrisori.

Dar când, unde şi de ce au apărut cărţile poştale ilustrate? Nu se poate stabili cu exactitate. Parcă s-a întâmplat în mai multe locuri simultan, apoi s-a generalizat, păstrându-se și versiunea clasică, cea fără ornamente sau imagini. La început era vorba doar de creativitatea şi simţul estetic al unora care au schiţat sau desenat imagini pe cartonaşul care urma să fie trimis cuiva drag. Alţii, cu mai mult talent şi spirit de iniţiativă, nu s-au mulţumit cu nişte simple înflorituri în colţ sau în jurul textului. În 1872 Franz Rorich, renumitul artist din Nürnberg, a acoperit cu o gravură spectaculoasă toată suprafaţa dintr-o parte a cărţii poştale. La început aceste imagini reprezentau peisaje, apoi monumente şi alte clădiri. Dar cum şi aceste idei şi măsuri trebuiau reglementate oficial, în 1885 serviciile poştale din mai multe ţări (printre care s-a numărat Germania şi Monarhia Austro-Ungară) au aprobat cărţile poştale ilustrate.

Ştim sigur şi de când datează prima ilustrată publicată în România. Ea marca un moment special în istoria culturii: în 1894 a avut loc la Bucureşti Expoziţia Cooperatorilor Români, unde se putea vizita şi prima expoziţie filatelică oficială. Cu această ocazie s-a pus în vânzare o versiune inedită de carte poştală, tipărită pe carton în trei culori (roşu, galben, albastru), cu o imagine care reprezenta pavilionul expoziţiei și cu textul tipărit: „Bucureşti 1894. Amintire de la Expoziţia Cooperatorilor”.

Astfel s-a născut la noi cartea poştală de tip suvenir, sau vederea, cumpărată mai apoi cu mare consecvenţă de turişti aflaţi în sejur în staţiuni balneoclimaterice, sau în vacanţă în locaţii interesante. Aceste vederi erau luate acasă ca amintire a locurilor vizitate, sau erau trimise celor de acasă, pentru a le transmite urări de bine (poate că uneori purtau  şi dorinţa secretă de a le trezi invidia).

Cine nu a trimis şi/sau primit – sau cine nu a cumpărat cărţi poştale cu obiective turistice pentru a le păstra drept amintire? Chiar primăriile diferitelor localităţi care promovau turismul în regiune au comandat tipărirea unor vederi cu imagini iconice. Mulţi clujeni au prieteni care atunci când vin la Cluj, caută anumite clădiri, statui, străzi pe care le cunosc de pe cărţi poştale. Sau cine nu recunoaşte insula Ada Kaleh de pe vederi, deşi în realitate insula „a dispărut” încă în 1970?

Primele ilustrate cu fotografii care înfăţişau peisaje, scene citadine sau construcţii cu semnificaţii simbolice au fost urmate aproape imediat şi de cele tip „mozaic”, în care apar mai multe fotografii într-un colaj emblematic pentru localitatea respectivă. Vederile publicate la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX reprezintă azi documente cu valoare deosebită pentru istorici şi cercetători, deoarece conţin informaţii concrete cu privire la schimbările survenite, imortalizând detalii arhitecturale, industriale etc. din oraşele respective. Ilustratele au fost folosite chiar în procesul de reconstrucţie postbelică a unor oraşe, cum ar fi Varşovia de exemplu.

Nu numai îmaginile merită atenția cercetătorilor, ci și textul. Fiind neconfidenţial, el se poate studia liber și poate conţine date importante, cu atât mai mult cu cât în diferite perioade istorice această formă de corespondenţă a luat o mare amploare. „În Primul Război Mondial luptele erau purtate de puşti şi de cărţi poştale” – spune Paul Vincent într-un studiu care analizează cărţile poştale scrise de un soldat francez între anii 1914-1918. Oricât de exagerată ar părea această afirmaţie, merită să aruncăm o privire şi asupra cifrelor: înaintea anului 1914 în Franţa se vindeau anual 800 de milioane de cărţi poştale, dar în timpul războiului au fost expediate anual aproape 6 miliarde. Aceste cifre nu sunt mult mai modeste nici în cazul celorlalte ţări participante la război. Cărţile poştale erau modalitatea promovată de contact între soldaţi şi familiile lor. Această formă de corespondenţă susţinea moralul armatei şi asigura legătura cu cei de acasă, dar permitea și monitorizarea acestei legături. Orice schimbare de dispoziţie generală putea fi luată în considerare de strategi, ca să nu mai vorbim despre diferite alte informaţii care puteau fi folosite în manipularea soldaţilor – și nu numai a lor…

Cărţile poştale erau și mijloace importante de propagandă. Din moment ce erau vândute în foarte mare număr, cei care aveau anumite intenţii politice, economice, ideologice, etc. au recunoscut potenţialul oferit de aceste bucăţi de carton. Multe studii, cărţi şi expoziţii se ocupă de aceste categorii specifice de cărţi poştale, folosite în diferite perioade istorice. Să ne amintim de exemplu de cele cu caricaturile „duşmanilor” politici, de cele care funcţionau ca adevăraţi fluturaşi publicitari, de cele tipărite cu ocazia unor evenimente semnificative, de cele omagiale, cum ar fi cărţile poştale cu fotografiile sau fotomontajele unor persoane importante, etc. Pe cărţile poştale trimise celor dragi au ajuns și fotografiile diferitelor plutoane de soldaţi pregătiţi pentru frontul Primului Război Mondial. Pe altele revedem momente importante din istorie, scene din filme, etc.

Dacă tot am menţionat colecţionarea lor, să nu uităm nici aşa-numitele „cartocluburi” sau organizaţii pentru colecţionari. Cel din România a fost înfiinţat în 1997 şi este afiliat Federaţiei Filatelice Române. Sergiu Găbureac, membru al Academiei Mondiale de Filatelie, spune despre activitatea lor: „Cartofilia modernă are un rol extrem de important în restituirea memoriei vizuale comunitare”, precizând că la sfârşit de secol XIX colecţionarii de cărţi poştale erau mai numeroşi decât filateliştii.

Un rol similar îl joacă în spaţiul virtual aşa-numitele „meme”, nişte imagini iconice, folosite ca „unitate de informaţie culturală moştenită, utilizată şi transmisă de individ” (Richard Dawkins: Gena egoistă, 1976). Se pare că imaginile care compun memoria vizuală comunitară – şi accentul e aici pe sentimentul apartenenţei la acel grup care înţelege simbolistica din imagine – reprezintă un tezaur care va renaşte mereu, indiferent de condiţiile istorice sau culturale.

Vorbind despre cărţile poştale, în oferta vastă existau modele pentru orice gust sau grup de interes. La marea expoziţie din 1899 a Academiei de Arte din Berlin a fost adoptată decizia de a comercializa şi cărţi poştale cu reproduceri ale capodoperelor artei plastice. Încă în acelaşi an au apărut cărţi poştale cu reproduceri ale picturilor lui Rafael, Tiţian, Rubens, Murillo şi Rembrandt.  

Primele cluburi de cartofili s-au născut deja la sfârşitul secolului XIX. Clubul Nordhausen din Germania număra încă de pe atunci peste 2000 de membri. La Barcelona, Sociedad Cartofilia Espanola „Hispania” întrunea încă din 1901 peste o mie de membri. În marile colecţii găsim piese cu valoare documentară, istorică, artistică şi obiecte care şochează prin elemente inedite sau ciudăţenii, cum ar fi portrete de femei cu coafuri din păr adevărat. S-au creat cărţi poştale care erau de fapt discuri de gramofon, cărţi poştale cu femei frumoase care privite dintr-un anumit unghi făceau cu ochiul, sau femei cu rochii elegante, dar privite din alt unghi apăreau fără ele…

Fiecare putea deci găsi acel tip de carte poştală care se potrivea cel mai bine cu gustul său, cu intenţia şi caracterul comunicării şi nimic nu dovedeşte mai clar nevoia noastră de a trimite felicitări sau cărţi poştale celor dragi, decât faptul că aceste mijloace de corespondenţă au apărut şi în spaţiul virtual. Există felicitări virtuale şi „cărţi poştale” virtuale.

Numai de colecţionari de cărţi poştale virtuale încă n-am auzit. S-ar putea ca versiunile digitale să nu echivaleze mijloacele tradiţionale de corespondenţă? Şi cartea, cea de citit sau poştală, suportul de comunicare între autor şi cititor sau între expeditor şi destinatar, să nu dispară pe deplin din lumea palpabilă, mutându-se pe ecrane? Eu mă declar absolut tradiţională în această chestiune. Iubesc cărţile de citit, cărţile poştale tipărite pe hârtie şi felicitările puse în plic. Şi poate nu sunt singura.

Ilona Simon