Bucuria, pacea interioară şi tone de marketing

Luni, ora 12:30. Așezată într-un scaun comod la coafor, aștept ca vopseaua de păr să îşi facă efectul. Patruzeci şi cinci de minute de răbdare în care, inevitabil, la un moment dat deschid Instagramul. Rulez mașinal feed-ul, văd fotografie după fotografie fără să le privesc cu adevărat: imaginile seamănă atât de mult între ele (însoțite de paragrafe insipide, clişeistice, lipsite de substanță), încât câtorva conturi le dau imediat unfollow. După vreo 30-40 de postări, privirile îmi cad pe un citat re-postat şi re-circulat, a cărui autor original s-a pierdut în hățișurile non-creditărilor din social media. De data asta, citatul a fost re-postat de pe pagina Miroslavei Duma: „Happiness is the new rich. Inner peace şi the new success. Health is the new wealth. Kindness is the new cool”. Îl citesc şi, instantaneu, mă simt agasată, iritată, îmi dau ochii peste cap gândind „oh for fuck’s sake…”, dar nu am timp sa zăbovesc prea mult în această stare: Cristina, cea care se ocupa de părul meu, mă bate pe umăr şi îmi face semn că e momentul să mă spele pe cap.

Câteva ore mai târziu, mi-am adus aminte de interviul cu Beyonce din Elle US, de o vizita în noiembrie într-un Nature&Decouvertes, de penibila lansare a lumanarii parfumate de 75 de dolari, cu semnatura olfactiva a lui Gwyneth Paltrow, de nenumăratele rafturi cu cârti de wellbeing, diete-minune, mindfulness în 5 pași şi 5 minute, de multe cursuri online de yoga „pe repede inainte, pentru oameni ocupati”, de seturile asortate de saltea de yoga/ colanti multicolori / maieuri modelatoare/ recipiente fara BPA pentru apa cu multivitamine / elastic de par / prosop care însumează câteva sute bune de lei, de cristalele tămăduitoare care funcționează doar cu o anumită binecuvântare şi doar cumpărate dintr-un anume magazin, de explozia de produse eco-friendly şi kituri pentru meditație şi difuzoare de parfumuri care te pot pune în contact direct cu serenitatea şi divinitatea interioară… Toate ne sunt la îndemână, e suficient doar să le punem în coş şi să le plătim.

În acest început de an şi de deceniu, căutarea bucuriei şi păcii interioare pare că a devenit mai trendy decât o pereche de bascheți Off White, mai prețioasa decât o rochie haute couture. E o stare de fapt care pare pozitivă pe hârtie, dar care mie îmi strânge stomacul.

Pentru că, contrar stării de împăcare pe care oamenii o căutau cândva în liniștea unei biserici, în timpul unei plimbări solitare, în orele petrecute în compania unei cărți bune sau în efortul curat şi simplu al câtorva asane făcute pe un covoraș decolorat de yoga, vânătoarea care ni se propune astăzi vine însoțită de un altfel de cost. Şi nu mă refer doar la cel financiar… Costul este cel al vieții trăite în lipsa unor repere interioare, pe care le compensam cu ușurința prin achiziții, la propriu.

Pentru că, nu-i așa? Cum să te învinovățești când cheltui 150 lei pe un covoraș de yoga din plastic reciclat, dacă e posibil ca el să îţi aducă entuziasmul şi fericirea pe care nu le mai trăiești în relația de cuplu? Cum să nu dai 500 lei pe suplimente alimentare care iți injectează bucurie direct în venă? Cum să nu scoți 700 lei din buzunar pentru un bol tibetan purificat de aerul Himalayei, ale cărui sunete fac să dispară instantaneu stresul şi anxietățile, îţi echilibrează chakrele şi aduc o adâncă stare de relaxare? Cum să nu plătești 3000 de euro pe un retreat de o săptămână în Bhutan sau la 20 km de Câmpina, dacă ştii că doar acolo ţi se vor revela secretele tinereții veșnice, plus renașterea fizică, mentală şi sufletească?

Suntem, în masă, imens de vulnerabili şi influențabili în faţa promisiunilor unei vieți mai echilibrate. Din păcate, aceasta vulnerabilitate este călcâiul lui Ahile pe care se sprijină multe campanii de marketing şi advertising. Nevoia noastră de „mai bine, dar cu minim de efort, implicare, disciplina, perseverenţa”, lenea, credulitatea, apetitul pentru pastile magice  şi formule în maxim 3 pași sunt punctele nevralgice. În demersul de a monetiza impalpabilul, valori profund umane – bucuria, autenticitatea, echilibrul, calmul – au fost vidate de substanță şi transformate în noi religii, în competiții, în comercial.

Constatările mele de mai sus au prins voce şi după o discuție cu o prietenă, care îmi spunea ca retrăim perioada anilor ’70, la altă scară şi cu alte repere. Tot ea îmi povestea despre cotidianul părinților ei, tineri în respectivul deceniu.

Aveau, la momentul acela, 3 copii, locuiau într-un sat din Moldova şi beau în fiecare dimineață apă rece de fântână, în care amestecau o linguriță de miere de albine. Tatăl ei, învățător la școala din sat, avea câțiva stupi în grădina din spatele casei. Avea şi o roată de olar în curte, la care meșterea din când în când. Mama ei, asistentă la dispensar, făcea pâine în casa, cosea rochii pentru ea şi surorile ei, le tricota fulare, le împletea părul şi, cu discreție, avea grijă de 2-3 persoane care trăiau mai izolat în acel sat. Viața familiei ei era ritmată de prânzul de duminică la care apăreau tot felul de rude, de lecțiile făcute în fiecare seara, de mulsul unei vaci în zori de zi, de un strâns de ciuperci sau afine, de câte o vizită în satul vecin… Pe scurt, trăiau simplu, erau sănătoși, aveau grijă de ei şi de alții.

Astăzi, aceeași familie s-ar simți tentată să-şi monetizeze acest „way of life”. Ar organiza un „retreat” elaborat în sânul naturii, eventual închiriind un elegant conac renovat din zona. Ar posta frecvent pe rețele sociale fotografii bine încadrate ale ceramicii artizanale, neaose, realizate „cu suflet” de tata, ar trimite mostre din poțiunea lor magică tuturor influencerilor, şi-ar coordona cromatic ţinutele din zilele de sărbătoare şi ar avea un cont de Instagram pe care fiecare plimbare prin pădurea din apropiere ar fi imortalizata şi însoţită de un hashtag aspirațiunile. Şi, pe același cont, orice demers altruist şi dezinteresat ar fi minuțios documentat, descris, folosit pentru promovare şi orice fotografie ar veni taguită către una din mărcile folosite: cizmele din plastic purtate la curățarea grajdului, coşul de răchită folosit la picnicul rustic ad-hoc, sacul de ciment folosit la nivelarea unui perete lateral, borcanul de sticlă în care a fost iaurt şi acum e plantată o muşcată, până şi feliile de pâine din făină integrală sau dulceața de zmeură, cumpărate de la mini-marketul local. Pentru că nu se știe de unde sare următorul sponsor…

Diferența dintre anii ’70 şi perioada neo-seventies? Inocenţa, autenticitatea, spontaneitatea şi, în mod special, simplitatea autentica şi dezinteresul fata de profitul material.

În ceea ce mă priveşte, în ciuda tonului sarcastic din prima parte a articolului, înțeleg până la un punct dorința de monetizare şi de validare exterioară. Orice sursă alternativă şi legală de venit e binevenită şi, dacă se dovedeşte profitabilă, merită urmată. Pe de altă parte, ce simt şi știu că e important pentru mine – nu vorbesc în numele altora – e să pun în balanţă spectacolul de marketing cu nevoile mele reale, să- mi exersez discernământul, să observ locurile în care simbolismul este mascat de manipularea naivității şi credințelor. Nu vreau să minimizez nevoia de a găsi ceva care iți aduce alinare, vindecare, sănătate, credința – chestionez însă felul în care avem impresia că ajungem la ele, „cârjele” pe care le cumpăram ignorând calea (sau procesul sau cum vreți sa îi spuneți) pentru a ajunge la acel ceva.

Știu cu certitudine că pacea interioară nu se găsește de vânzare la raionul cu ceaiuri bio al vreunui Plafar, că purtarea unei brățări din labradorit gri care costă 250 lei nu mă ajută să înțeleg mai bine cum funcționează legea atracției (în ciuda unui dialog cu un domn taximetrist!), ca o supradoză de sucuri verzi nu va compensa pentru anii de sedentarism, că nişte colanți de yoga branduiţi prestigios plus un hashtag viral nu înlocuiesc lipsa spațiului mental şi nu vindecă traume emoționale.

Știu, cu la fel de multă claritate, că blândețea şi bunul simţ există fără vreun slogan declamat de o celebritate, ca achiziția unui kit de meditație e la fel de inutilă ca instalarea unei biciclete staționare într-un apartament atunci când nu practici constant, că bucuria de la finalul unei practici spirituale sau fizice nu depinde (şi nu ar trebui motivată) de numărul de like-uri pe care l-aş putea obține postând o poză transpirată pe stories, iar că un sejur la un aşram foarte instagramabil nu este o condiție sine qua non pentru a zâmbi din interior.

Irina Markovits

(preluare de pe blogul autoarei https://www.stylediary.ro/wordpress/)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Tiberiu Ezri commented on March 5, 2020 Reply

    O adiere proaspata venind de la un condeier (condeiera?) tanar (a).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *