Sensibilităţi…

Între Învierea Domnului şi Înălţarea Sa, timp de 40 de zile, creştinii (mai ales cei de rit ortodox) se salută cu formula „Hristos a înviat!”, la care se răspunde cu „Adevărat a înviat.” Mi se întâmplă des să fiu salutată astfel (Îmi amintesc că în Săptămâna Luminată din 2005, când filmam la Hârlău portretul cinematografic  al istoricului Carol Iancu, toate persoanele întâlnite în cale, chiar dacă nu ne cunoşteau, ne salutau cu „Hristos a înviat!”) şi de fiecare dată mă simt pusă în încurcătură. Pe de o parte înţeleg că salutul e semnul că cei cu care mă întâlnesc mă consideră „de-a lor” şi mă salută firesc în acest mod, pe de altă parte nu pot să nu mă gândesc că e un mod de „a-mi forţa mâna” ca să răspund „Adevărat a înviat!” ceea ce, evident, nu pot spune pentru că sunt evreică. În consecinţă mă fâstâcesc şi mormăi un „bună ziua” însoţit de un surâs cât mai amabil. Bănuiesc că şi persoanele de confesiuni protestante (şi dacă nu greşesc şi cele romano-catolice) se simt stânjenite de această uzanţă. Am asistat la o scenă de acest fel, când o colegă de la Redacţia Română a salutat-o astfel pe colega de la Redacţia Maghiară care i-a răspuns „Paşte fericit!” şi a fost pusă la punct că nu aşa se răspunde.

La fel de stânjenită, ba chiar speriată, m-am simţit şi atunci când am depus jurământul în Parlamentul României ( în calitate de membru supleant al Consiliului de Administrație al TVR). Trebuia să pun mâna pe Biblie şi Constituţie (simultan) şi să închei cu formula „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Înaintea mea cineva nu pusese mâna decât pe Constituţie şi a fost somat din sala de plen să facă bine să pună mâna pe Biblie şi să-şi facă cruce. M-am dus tremurând la pupitrul unde se rosteşte jurământul şi am pus mâna doar pe Constituţie, fiind pregătită că dacă cineva îmi ordonă să-mi fac semnul crucii, să răspund în faţa aleşilor neamului că sunt evreică şi nu-mi fac cruce. Nu ştiu ce deznodământ ar fi avut sfidarea mea, dar am avut norocul să mă număr printre ultimii care au depus jurământul, iar parlamentarii plictisiţi nu mi-au mai dat atenţie.

Probabil sunt o căpoasă. Ce se întâmpla dacă făceam compromisul de a răspunde cu „Adevărat a înviat!”, respectiv de a-mi face cruce?! Nu eram singura care ar fi făcut aceste gesturi în mod formal, nu-i aşa? Mai ales că am asistat la viaţa mea, fără a încerca să sfidez sau să mă revolt, la şedinţele de partid în care se citeau şi se spuneau lucruri în care nu credeam, am participat la defilări şi primiri „călduroase” ale vizitelor lui Ceauşescu pe care îl uram din rărunchi. Totuşi, care e problema mea? Aceea că nu mai trăim în totalitarism, ci în democraţie, într-un stat laic în care este garantată libertatea confesională şi nici o religie – fie ea şi majoritară – nu are un statut superior altora. Eu consider că credinţa în Dumnezeu, religia, confesiunea, ţin de intimitatea noastră sufletească, locul lor fiind în casele noastre, în instituţiile, lăcaşele de cult şi nu ar trebui să invadeze spaţiul public.

Acelaşi fenomen se manifestă şi în media. Majoritatea covârşitoare a crainicilor şi moderatorilor emisiunilor de radio şi televiziune salută cu dezinvoltură „Hristos a înviat!” fără a se întreba ce confesiune o fi având interlocutorul pus în situaţia de a enunţa formula de răspuns consacrată.

De acelaşi subiect ţine şi afişarea în şcolile publice, a icoanelor sau organizarea Te Deumurilor ortodoxe, atunci când în şcoală sunt (pot fi) şi elevi de alte religii.

Şi totuşi, am întâlnit şi excepţii.

În primii ani de televiziune, şeful Redacţiei Maghiare era Sándor Csép, un jurnalist reputat nu numai pentru erudiţie, ci şi pentru dizidenţa sa din anii 1980. Întâmplător era… absolvent de teologie. Într-o zi, una dintre colegele noastre a intrat în platou îmbrăcată elegant şi purtând o cruce (destul de mare) la gât. La proxima şedinţă de redacţie Sándor Csép ne-a explicat că suntem reprezentanţii televiziunii publice şi nu e corect să transmitem mesaje legate de confesiune sau alte concepţii personale, ofensându-i – eventual – pe cei care nu le împărtăşesc.

Nu pot să n-o amintesc aici pe soacra mea (despre care am mai scris în Baabel https://baabel.ro/2020/03/o-candela-pentru-tania/) o femeie cu opt clase, originară din Cernăuţi, care a ţinut întotdeauna să petrecem Crăciunul şi Paştele în familia soţului meu ca să „nu fii tu pusă în situaţia de a le sărbători”.

Îţi pică foarte bine când cineva se gândeşte şi la tine, minoritarul diferit. La fel mi s-a întâmplat cu Monseniorul György Jakubinyi, fost arhiepiscop romano-catolic de Alba Iulia, cu care mă întâlneam anual la pelerinajul  de Sfântul Grigore Iluminatorul de la parohia armeano-catolică din Gherla. Sărbătoarea cade întotdeauna într-o zi de sâmbătă. Msgr. Jakubinyi mă saluta cu Şabat Şalom, iar eu – sub semnul respectului pentru confesiunea celuilalt – îi răspundeam cu salutul consacrat al romano-catolicilor: Lăudat fie Isus Cristos!

Nimeni nu m-a obligat să rostesc acest salut, dar mi s-a părut firesc să-l rostesc în contextul în care înaltul prelat ştia că nu sunt catolică, dar îmi respecta confesiunea. Doream să-i dau de înţeles că şi eu respectam religia lui.

Visez la o lume în care majoritarii şi minoritarii să caute să se cunoască mai bine, să-şi respecte reciproc limba maternă şi credinţa, să fie atenţi şi grijulii cu sensibilităţile altora, să renunţe la a-şi impune – pe baza ponderii numerice – limba şi confesiunea lor.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

10 Comments

  • Marcovici Rudy commented on May 3, 2020 Reply

    Andrea, parca am fi copilarit si existat impreuna! Aceleaşi ganduri, in totalitate, le impartasesc si eu! Numai ca eu nu am darul scrisului cum il ai tu! Astept in continuare scrieri de la tine si-ti multumesc!
    Rudy Marcovici

    • Andrea Ghiţă commented on May 3, 2020 Reply

      Mulţumesc pentru aprecieri. Nimeni nu ştie dacă are darul scrisului până nu încearcă…Poate scrii pentru Baabel.

  • Dr Hica St commented on May 1, 2020 Reply

    Dany
    Ma tem ca noi am fost pionieri si ne-am lepadat credinta…
    poate de aia nu reusim sa fim evrei, crestini,
    musulmani de-ajuns de buni…
    Fane Hica
    i

  • Daniel A. Lowy commented on April 30, 2020 Reply

    Implinisem varsta de 24 de ani, cand am auzit intaia oara acest salut. La primul meu loc de munca, mi s-a adresat astfel fochistul, dupa tura de noapte. De Pasti se lucra bine-nteles in regim comunist, dar fara urma de convingere proletara.
    Mi-a spus “Christos a-nviat!” si n-aveam habar ce ar fi trebuit sa-i raspund. Iar el repeta cu insistenta.

    O amintire legata de respecut creditei celuilalt, dateaza de pe la sfarsitul anilor 1990 si difera de aceea evocata de Doamna Andrea. Ma aflam in vizita la un prieten, cand a aparut episcopul vicar romano-catolic (püspöki helynök) de la Cluj spre a sfinti casa. Gasind o societate de persoane tinere, a tinut sa ne repeada cu intrebarea asupra congregatiei de care apartinem. Unii erau reformati a luat la cunostinta episcopul vicar cu oarecare parere dezaprobatoare. A ajuns la mine si i-am spus ca sunt evreu. Oarecum surprins de raspuns, s-a gandat putin si a declarat “aceasta apartenenta nu ar reprezenta nici un necaz”. Era un fel de a spune ca mai exista si unele lucruri nedorite. Nu m-am putut stapani si i-am raspuns ca nu conteaza ceea ce esti, problema apare cand te lepezi de credinta pe care o ai. A inteles de indata si a replicat: Poate ca in religia dumneavoatra considerati astfel, dar parerea noastra este contrara.

    • Veronica Rozenberg commented on May 1, 2020 Reply

      Comentariul acesta mi-a amintit câteva lucruri pe care voi încerca să le relatez mai jos:

      Întâi şi-ntâi:

      “Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre.”.. prin locurile prin care, străbătându-le. începusem şi eu să mă despart de continentul “mamă” al Europei şi să ajung prin locuri mai depărtate.

      Şi astfel mi-am amintit că în anul 2001, într-una am vizitat în insula New Foundland, localitatea St. John’s. Aflându-mă acolo pentru doar 2 zile, am hotărât într-una din ele să vizitez, bisericile, multe ca număr şi relativ variate din punctul de vedere al religiilor populaţiei pe care le deserveau, toate desigur facţiuni ale aceleiaşi religii, cea creştină.
      Pentru ultima zi la St. John’s, m-am hotărât să fac un tur al oraşului în porţiunea de lângă hotel, trecând pe la câteva biserici. Orasul are o multitudine de biserici, bazilici, catedrale. Deşi de dimensiuni modeste, ele reprezintă numeroasele facţiuni ale creştinismului local.
      Am început prin a intra în biserica protestantă, unde am ajuns la sfârşitul predicii pastorului. După predică se obişnuia, poate pentru că era duminică, să se strângă bani, donaţii. Câteva fetiţe şi femei se învârteau printre oameni, având în mână anumite obiecte în care se puteau pune banii donaţi, iar, în paralel, o bună parte din enoriaşi se întorceau de jur-împrejur şi strângeau mâinile celor care se aflau alături. Aşa mi-au strâns şi mie mâinile doi bărbaţi, cărora le-am povestit de unde sunt şi pentru ce mă aflu acolo. Atmosfera de linişte şi împăcare era simbolică unei stări de spirit pe care o înţelegeam, dar în care nu credeam de adevăratelea. În primul rând, era expresia unei bunăstări care, desigur, există pe aceste meleaguri, oare ar fi asta şi o condiţie a unei înţelegeri religioase pe plan mai general? Continuu să cred, în lipsa mea de implicare politică, că nicio relaţie de pace în Orientul Apropiat nu poate să se creeze între două popoare în care unul dintre ele nu are condiţii minimale de trai. Şi, dacă nimeni din comunitatea internaţională nu e dispus să schimbe statutul acestora, nimic din spiritul lor nu se va schimba, nici în secole de lupte sau tratative.
      Am plecat mai departe pe o alee spre Bazilica Catolică, St. John’s the Baptist, la care am ajuns într-un moment mai potrivit, înainte de începerea serviciului religios. Era o formă interesantă de procesiune, în care intrau pe culoarul principal preotul, cu câţiva însoţitori, cântând cântecele bisericeşti obişnuite cu această ocazie, dar care îmi erau, desigur, necunoscute. Preotul se uita de ambele părţi ale culoarului şi, după ce a ajuns spre capătul − cred − al naosului, s-a întors şi a salutat pe cei cunoscuţi şi i-a remarcat pe cei care nu erau obişnuiţii bisericii. S-a apropiat de fiecare, a întins mâna pentru a o strânge şi a întrebat pe fiecare de unde este şi ce-l aduce acolo. Când a ajuns la mine, a făcut la fel şi am sesizat puţină mirare şi poate satisfacţie de a avea un reprezentant, nerelevant poate, al Ţării Sfinte. Aş fi vrut să mă las dusă de atmosfera de sărbătoare şi să rămân acolo cât mai mult, dar nu îmi puteam permite, în după amiaza aceleiaşi zile urma să plecăm către aeroport.

      Am evocat aceste amintiri ca un fel de “ripostă”, mult mai pacifistă, dacă se poate numi astfel, la amintirile anterioare.
      Pace şi sănătate tuturor celor aflaţi printre noi, aproape şi până departe, în cele patru zări.

  • Veronica Rozenberg commented on April 30, 2020 Reply

    Apreciez in articolui Dnei Andrea exact ceea ce constituie titlul articolului, si anume “sensibilitate”, pe care o exprima prin atitudinile implicate de diferite situatii fata in fata cu care o pune viata.
    In perioade diverse din Romania si poate si mai departe.
    Casatoriile mixte nu erau intotdeauna acceptate cu usurinta, de cei cu o personalitate as zice exagerata din anumite puncte de vedere, pe care nu le-as dezovlta aici. Totul depinde de educatia primita acasa, dar si ca si in orice alt domeniu si de experienta proprie de viata, care face ca fiecare dintre noi sa abordeze in ultima instanta o atitudine proprie, de intelegere, curaj si depasire a limitelor pe care, din pacate, le pune adeseori religia.

    In utlima instanta, cred ca “a fi om”, intelegator, corect 😉 si capabil de a-ti accepta semenii este o baza trainica intr-o legatura.

  • Tiberiu Ezri commented on April 30, 2020 Reply

    Articolul interesant al doamnei Andrea ne incita sa ne gandim la cel putin doua probleme: una este raspandirea exagerata a amprentei religioase in toate domniile vietii, inclusiv cele guvernamentale. Si televiziunea maghiara este invadata de programe pe teme religioase.. Asta este probabil un recul impotriva ateismului comunist frustrant. Dar si in Israel oamenii devin tot mai religiosi. Lucrand la un spital care primea bolnaivi din Yafo, am observat ca in ultimii ani, tot mai multe araboaice dar si evreice se imbracau conform prescrierilor religiei. Asta mi se pare un pas inapoi in evolutie fiinca mentinerea religiei stricte implica si lucruri negative, cum ar fi inferioritatea drepturilor femeilor.
    A doua problema importanta din articolul d-nei Andrea este respectul reciproc intre minoritari si majoritari. Nu stiu cum e in Romania, dar in SUA si in Israel, oamenii care apartin diferitelor religii beneficiaza de un numar de zile libere de sarbatori.

  • Grosz Eva commented on April 30, 2020 Reply

    “Visez la o lume în care majoritarii şi minoritarii să caute să se cunoască mai bine, să-şi respecte reciproc limba maternă şi credinţa, să fie atenţi şi grijulii cu sensibilităţile altora, să renunţe la a-şi impune – pe baza ponderii numerice – limba şi confesiunea lor.”
    Și eu !
    Foarte frumos scris !

  • GBM commented on April 30, 2020 Reply

    Interesant, pe mine aici in Israel nimeni nu m-a intampinat cu urarea “Hristos a inviat”, dar daca mi s-ar fi intamplat, as fi raspuns “Adevarat a inviat”, pentru ca eu sunt multumit cand un neevreau mi e adreseaza cu “shabat shalom” sau “Hag sameah”.
    Si dece nu?!
    GBM

    • Veronica Rozenberg commented on April 30, 2020 Reply

      Nu prea vad cum ar putea cinea in Israel a va intampine cu aceasta urare;
      Intai pentru ca majoritatea crestinilor din Israel, cu mici exceptii, sunt de rit catolic, iar la ei nu se spune aceasta urare. In al doilea rand, populatia care traieste aici stie, in majoritatea ei, ca evreilor nu este potrivit sa li se spuna aceasta urare de Paste, si constientizand acest fapt, se comporta ca atare.

      Personal, am avut ocazia sa mi se adreseze acesta urare, la care am raspuns cu usurinta prin Paste fericit, ultima oara a fost chiar la lansarea cartii mele, cand ulterior unul dintre vorbitori mi-a facut urarea aceasta, ce-i drept in scris.

      Practic eu nu vad in enuntarea urarilor traditionale un “big deal”. Poate pentru ca religia nu e partea mea cea tare, iar prezenta ei in programele de televziune romaneasca mi se pare exagerata intotdeauna. Ma refer desigur nu la programul de “Lumea credintei”, dar la toate celelalte unde se vorbeste intens de “Doamne Ajuta” ca suprema apelare la cine ar putea sa-i ajute pe pamanteni.
      Evenimentele istorice dovedesc ca nu au prea fost ajutati in decursul timpului.
      Cu toate acestea, adeseori imi spun si o stiu pra bine ca in moment de restriste, de FRICA, de senzatie de NEPUTINTA, pe care o avem cu toti, chiar si cei mai curajosi, poate isi spun in adancul sufletului aceasta interpelare a personajului divin, punandu-si poate sperantele intr-un ajutor care ar putea sa vina in mod neasteptat.

      Tot ce se intampla dovedeste practic ca oamenii sunt intr-o masura suficient de mare ca o frunza in vant, atunci cand e vorba de lucrurile vitale. Dar in ciuda acestui fapt au luptat, confruntat, incercat si in cele din urma, aparent au si reusit. Dar de fiecare data suntem pusi din nou la incercare, ca si acum in aceasta incredibila pandemie, care schimba fata lumii.

      In bine, in rau, vom avea timp sa observam peste “hopefully” nu prea multa vreme !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *