Mă voi referi doar la două exemple ale modului în care regimul ne-a afectat viața de familie. În ambele cazuri deznodământul avea să fie surprinzător și contrar așteptărilor organelor de resort.

În 1950 fratele bunicului meu, avocat la Timișoara, a fost somat de un ziarist să condamne sionismul. La care unchiul Bandi a răspuns că el nu face politică.

A doua zi, pe prima pagină a ziarului local de limbă maghiară a apărut un articol de fond, intitulat Domnul Naschitz nu face politică! Întrucât organele împuternicite lucrau în mod eficient, a treia zi mama, absolventă eminentă recentă a Universității Babeș din Cluj, a fost dată afară din postul de preparator la Facultatea de Litere, iar sora ei, Anita, juristă de format mare, a fost scoasă de la Institutul de Marxism-Leninism din București. Acestea se petreceau la Cluj și la București, nu pentru că unchiul lor ar fi făcut o declarație, ci pentru refuzul de a condamna.

Într-un mod cu totul neaşteptat, mama mea – care nu se obișnuise cu atmosfera distantă din anturajul universitar – a îndrăgit fără rezerve ambianța mai directă din învățământul liceal, unde a făcut o carieră unică, predând mai bine de patru decenii. Pensionară fiind, era rechemată ori de câte ori trebuia înlocuit un dascăl la catedra de limbi străine. Și-a susținut examenul de grad I la București, fiind elogiată de celebrul profesor de franceză, Marcel Saraș.

Sora ei, Anita, a fost repartizată la Institutul de Cercetări Juridice, aparținând de Academia Română, unde a desfășurat o activitate extrem de creatoare, fiind autoarea mai multor volume despre dreptul statului. L-a avut șef direct pe Ion Gheorghe Maurer, care avea să devină prim-ministru. Grație recomandării lui Maurer, Anita și-a putut onora invitația de a preda la cursurile de drept comparat de la Strasbourg, într-o perioadă în care din România practic nu se călătorea în țări occidentale. A ținut cursuri acolo timp de mai mulți ani. Conducerea institutului de la București a încercat din răsputeri s-o înlocuiască, dar organizatorii francezi nu renunțau la ea.

Sărind peste timp, am să mă opresc la un eveniment din primăvara anului 1989 când s-au anunțat admiteri la doctorat. Această deschidere se produsese după o pauză de șapte ani. Lucram la Facultatea de Chimie, de la Universitatea Babeş-Bolyai, iar profesorul care ne îndruma avea dreptul să conducă doctorate. Eram șase în grupul său de cercetare, toți dornici să ne susținem doctoratul.

• Nu știu câte locuri mi se vor acorda, dar să vă pregătiți cu toții dosarele pentru admitere, ca să se vadă cât interes există din partea cercetătorilor.

Așa am și procedat. Situația mea era ceva mai delicată decât a celorlalți, întrucât nu eram membru de partid și recomandarea Județenei PCR era o piesă importantă în dosarul de candidat.

Trebuie să mă întorc din nou în timp. Nici părinții mei nu făceau parte din rândurile de elită, adică nu erau membri de partid. Atâta timp cât mama nu ceruse niciodată să fie primită, tata – în entuziasmul de după război – intrase în partid. Însă după ce și-a depus actele pentru alia (of, din nou sionismul), fusese exclus din partid. Acest fapt l-a stigmatizat timp de decenii, toate cererile sale de pașaport, bineînțeles doar în țările blocului comunist, fiind refuzate în mod sistematic. Asta s-a întâmplat până când a salvat viața unui copil, cine știe a câta viață salvată, dar în acest caz, tatăl recunoscător, bun tovarăș cu ochi albaștri, s-a revanșat scoțând din dosarul lui tata acel document „odios”. După care a putut călători în voie.

Rămăsesem la recomandarea pe care trebuia s-o primesc de la Județeana de Partid Cluj pentru a mă putea înscrie la doctorat. Tocmai pregăteam pentru admiterea la Facultatea de chimie o elevă, fiica unuia dintre secretarii județeni. Binevoitor, tovarășul secretar mi-a semnat valorosul document.

Cu dosarul pus la punct, m-am înscris la concursul de admitere. În după amiaza premergătoare examenului, profesorul ne-a adunat pe toţi. Era palid și extrem de indispus. Ne-a comunicat că i s-a repartizat un singur loc, pentru care i s-a trimis o candidată de la București, pe care „trebuie s-o admită”. Eternul Caragiale: candidat trimis de la „centru” în „provincie” pentru a câștiga un concurs dinainte aranjat.

Profesorul ne-a propus să decidem dacă vrem să ne prezentăm la examenul de a doua zi și a plecat supărat. Rămași pe coridor, cei șase candidați căzuți la un examen care urma să se ţină a doua zi, am analizat situația. O colegă se întreba de ce să ne mai prezentăm, oricum fără rost? În schimb eu am afirmat ferm, că nu mă dau bătut, mă simt bine pregătit pentru acest examen și să se rușineze cei din comisie.

Până la urmă ne-am prezentat cu toții. Eu am căzut cu nota… 9,90. „Reușit fără loc” – o altă invenție sclipitoare a regimului.

Deznodământ târziu și neașteptat. În luna decembrie a căzut regimul totalitar. În ianuarie 1990 Mircea Malița este numit ministru al învățământului și una dintre primele măsuri pe care le ia este admiterea la doctorat a tuturor celor căzuţi cu media peste 8.00, la examenul de admitere din primăvara anului 1989.  Cercetarea o aveam făcută, astfel că mi-am scris și susținut disertația în unsprezece luni.

Daniel Lőwy