Declarația președintelui Klaus Werner Iohannis a stârnit furia tuturor maghiarilor din Transilvania – o raritate în cadrul comunității. Mânia, vehemența și pasiunea președintelui, vocabularul și expresivitatea cuvintelor evocă un caz de manual pentru discursuri populiste.

Așa cum majoritatea cetățenilor de rând nu știu ce se întâmplă în spatele scenelor politice, nici eu nu înțeleg exact ce se pregătește pe plan extern și intern, ce fel de strategii politice sunt prevăzute de Viktor Orbán, de PSD sau de PNL. Sunt de acord că propunerea legislativă despre autonomia teritorială a fost inutilă, neavând absolut nicio șansă constituțională. Ceea ce mi s-a părut șocant sau chiar trist, era însă reîntoarcerea țapului ispășitor istoric, inamicul mitic, comun: ungurii care fură Ardealul. Nu în discursul unui vecin, nu într-o postare privată, personală, ci în discursul oficial, prezidențial.

Cum am ajuns aici iarăși? Este un an greu. Foarte greu. Centenarul tratatului de la Trianon, 30 de ani de la incidentul din Târgu Mureș, ”epidemia secolului”, an electoral și catastrofă economică. Ar fi fost suficient de greu și fără epidemie sau catastrofa economică cauzată de această. Epidemia însă a schimbat radical politica și mecanismele democrației. Statul și sistemul democratic, relația între stat și cetățean s-a schimbat radical datorită epidemiei, iar sistemul economic și financiar este în colaps: avem peste un milion de șomeri noi. E firesc că în acest context toate partidele politice au foarte mult de pierdut: ”poporul„ când suferă și are probleme financiare, reprezintă un pericol pentru elita politică. Singura soluție de a transforma tragicul în potențial electoral este diversiunea. Repetarea mantrei istorice, folosirea țapului ispășitor multisecular, inamicul mitic comun: ungurii. Ungurii, care fură Ardealul reprezintă o amenințare pentru securitatea națională și integritatea țării. Ungurii, care reprezintă acel ”rău” comun și omniprezent atât în politica externă, cât și în cea internă.

Acest motiv și strategie politică există de cel puțin din epoca lui Ion I. C. Brătianu. Motivul Ardealului furat și în pericol există și în epoca ceaușistă, mai ales după faimoasele teze din iulie 1971 și se intensifică în 1982, cu tratatul programatic al poetului de curte Ion Lăncrănjan, ”Cuvânt despre Transilvania”. Această lucrare va fi simbolul unei istoriografii care prezintă Transilvania ca un pământ exclusiv românesc, amenințat constant de dușmanul etern, mitic – ungurii. Ideologia lui Lăncrănjan devine strategia ceaușistă oficială, mai ales în 1986, după publicarea celor trei volume de Istoria Transilvaniei editată de Academia Maghiară care a stărnit un conflict diplomatic atunci.

Frica freudiană de a pierde Transilvania provine din frustrările istorice nevindecate. România a devenit o țară multietnică și multiconfesională în 1920, ceea ce era mai puțin obișnuit în fostul Regat al României (caz excepțional fiind situația Dobrogei, dar e important să menționăm și moștenirea evreilor, aromânilor, armenilor, secuilor din Muntenia sau Moldova). Unele orașe din Transilvania erau predominant maghiare și săsești, iar clădirile erau construite de arhitecți maghiari, austrieci, italieni sau germani. Era un fenomen cultural greu de acceptat: istoria Ardealului multietnic nu intra în discursul oficial bucureștean și în noul proiect de țară simbolizată de primul pasaj al Constituției din 1923: stat național, unitar și indivizibil. Era un vis, era un plan romantic, măreț, dar realitatea demografică, culturală și istorică era diferită. Asta știau și Brătianu și Ceaușescu.

Frica freudiană de a pierde Ardealul devine o realitate pentru români în 1940, iar pierderea Ardealului (reflectată și în titlul cărții publicate recent de Ignác Romsics) în 1945. Ceaușescu s-a străduit enorm pentru a schimba demografia orașelor din Transilvania și a transforma cultural, ideologic și istoriografic zona istorică în tărâmul etern dacic, într-o Dacie mitică, multimilenară, unde evident, el este urmașul legitim a lui Burebista, Decebal și Mihai Viteazul. Mitul Ardealului furat intra perfect în acest mit al Daciei eterne, al României multimilenare: Ardealul era furat de maghiari în secolul IX – X, apoi de austrieci, apoi iarăși de maghiari în epoca dualistă și horthystă. Acest mit era un mit unificator, supra-politic: orice diferență politică, economică, orice criză actuală se dizolva și brusc, se ”rezolva” prin hiperbolizarea problemei.

Pierderea Ardealului este o traumă istorică, o frică freudiană care reflectă cel mai expresiv ceea ce recent a fost interpretat ca ”mentalitatea colectivă rănită” a popoarelor central/est europene de András Máté-Tóth. Teoria cercetătorului preia o abordare bine cunoscută deja în antropologia culturală și în istoriografie contemporană: trecutul este un tărâm necunoscut, alunecos, periculos. Trecutul istoric devine cu ușurință un penitenciar al mentalităților colective, iar noi, prizonierii lui. Ardealul este un penitenciar ideologic, istoric pentru maghiari și români. Maghiarii plâng la nesfărșit pentru pierderea paradisului inexistent și al Ungariei Mari în timp ce demografia populației arată o scădere radicală, prognozând populația maghiară din Transilvania în 2030 la 950.000 de locuitori.

Românii – sau o mare parte din ei – trâiesc și acum, după o sută de ani de la marea unire cu trauma atribuită lui Brătianu: ce să facem cu maghiarii în România? Deși Brătianu a primit un răspuns foarte clar de la Alexandru Vaida-Voievod și Iuliu Maniu, din păcate mentalitatea lui s-a răspândit și în restul populației datorită lui Ceaușescu, care a transformat problema minorităților în țapul ispășitor, soluția perfectă pentru mușamalizarea oricărei probleme interne sau externe. Nici românii, nici maghiarii nu s-au străduit pentru rezolvarea problemelor istorice.

Traumele istorice din trecut, dilema lui Brătianu persistă și a devenit programul, discursul oficial al politicienilor populiști și naționaliști din Ungaria și România și din nefericire s-a transmis ca un virus și lui Iohannis. Este inacceptabil să folosești limba celei mai mari minorități istorice într-un discurs vehement, ofensiv și să folosești aceași mit istoric pe care-l rostogolim de o sută de ani. Cum ar fi dacă Merkel sau Macron ar fi vorbit în arabă sau turcă, atacând un adversar politic intern sau extern? Reconcilierea istorică: Mitterand și Kohl. Când și Orbán cu Johannis?

Lipsa reconcilierii istorice, nerezolvarea traumelor istorice, hrănirea miturilor istorice în Ungaria și în România este vina tuturor, nu numai a politicienilor. Este și vina noastră, a istoricilor, care nu vorbim direct. Nu nu oferim pilula roșie, adică foarte clar punând pe masă tot ce nu ne place, tot ce nu este adevărat. Istoricii maghiari rar vorbesc direct despre greșelile epocale ale marilor personalități istorice maghiare: despre politica catastrofală a Mariei Tereza în Secuime, care a distrus autonomia lor, sau despre Tripartitul lui Werbőczy, care excludea definitiv românii din elita politică din Transilvania. Nu vorbim direct despre maghiarizarea românilor în epoca dualistă, despre distrugerea universității săsești de Budapesta după 1872, care va fi unul din motivele istorice de neînțelegerea între maghiari și sași, despre atrocitățile etnice din Transilvania în 1848-9 sau 1940. Nimeni nu a cerut scuze oficiale pentru traumele, durerile istorice amintite. La fel, nici românii nu vorbesc despre masacrul din Aiud în 1849, despre Tărcaia și Grădinari din 1919 și persecuția intelectualilor clujeni în 1919-20, activitatea gărzii Maniu sau românizarea sistematică a orașelor în epoca comunistă.

Cuvintele lui Iohannis și motivul, toposul Ardealului furat reflectă lipsa reconcilierii istorice. Reflectă această imaturitate comună, dureri istorice folosite constant ca un card politic în vremuri grele, uneori chiar pandemice. Faptul că vehemența lui Iohannis a primit suportul majorității arată foarte clar că fără muncă comună, fără un proiect de țară radical nouă, fără reconciliere istorică vom rămăne tot prizonieri al trecutului, care – așa cum a spus David Lowenthal în cartea lui paradigmatică – este o țară străină.

Csaba T. Szabó

(preluare de pe blogul autorului: http://tszabocsaba.blogspot.com/?fbclid=IwAR1gAD9UOUUYjQnry0xh0YtKVpyvHi75qDET70HNwW0-O2LLW-bgYdPf1lw