Între subiectiv și obiectiv – eterna dispută

Nu o dată m-am întrebat cât de corecte pot fi însemnările cuiva legate de un eveniment petrecut cu multă vreme în urmă și în ce măsură te poți baza pe relatarea cuiva care, să zicem, a fost martor ocular al unor lucruri petrecute demult. Și de fiecare dată îmi dădeam același răspuns: adu-ți aminte de celebrul film al lui Kurosawa, Rashomon, în care patru martori așa-ziși oculari descriu aceeași crimă în patru feluri complet diferite.

Dar însemnările despre care intenționez să povestesc în cele ce urmează sunt de altă natură.

Nimeni în ziua de azi nu mai pune întrebări despre realitatea europeană din perioada imediat după încetarea ostilităților celui de al Doilea Război Mondial. Despre acest subiect s-au scris sute de tomuri și s-au făcut zeci de filme. Totul a fost înregistrat și redat publicului.

Dar despre Berlinul din primăvara anului 1945 nu-mi aduc aminte să fi citit ceva. Ca și cum lucrurile erau și sunt clare: nemții învinși, trupele aliate ocupă Germania, țara e distrusă până la temelii și cu asta basta.

Dar iată că se mai poate învăța ceva despre acest subiect, chiar în zilele noastre.

E vorba de o tânără femeie, locuitoare a Berlinului nazist, care descrie cu lux de amănunte evenimentele petrecute în cartierul ei în perioada 20 aprilie-22 iunie 1945, câteva săptămâni în care tot ce fusese înainte era pe cale de dispariție și tot ce urma să se întâmple era imposibil de prevăzut.

Motivul acestor însemnări e departe de a fi evident. Probabil că dorința imperioasă, aș zice obligatorie, de a imortaliza pe hârtie (zeci și sute de bilețele) enorma schimbare a întregii vieți cotidiene în Berlinul asediat de trupele sovietice, au făcut-o pe autoare să consemneze, zi de zi, tot ce se întâmpla cu ea, cu vecinii ei, cu alte femei și bărbați, în prezența trupelor ocupante care cuceriseră orașul și se așezaseră acolo, dând senzația că nu vor mai pleca niciodată.

Cam la o lună după încheierea ”proiectului” de însemnări, autoarea se hotărăște să treacă ”pe curat” cele scrise și ca urmare apare un text bătut la mașină, care trece din mână în mână și în 1954 ajunge la scriitorul Kurt Marek, care a publicat câteva cărți sub pseudonimul de CW Ceram (citiți-i numele invers!), pentru a ascunde faptul că fusese sub Hitler un serios și dedicat propagandist al nazismului.

În 1954 Marek transmite manuscrisul unui editor newyorkez, care îl publică în același an în traducere engleză. Versiunea originală, cea germană, apare doar în 1959, iar în 2008 întreaga poveste este ecranizată.

Și cum se numește tânăra femeie devenită peste noapte celebră în toată lumea (cartea a fost tradusă în nenumărate limbi, inclusiv în românește în anul 2018)? Iată surpriza! Nimeni nu îi cunoaște numele. În toate versiunile ea apare sub titlul: Anonima-O femeie din Berlin.

Până aici detaliile formale legate de această perlă beletristică, unică în felul ei. Spun ”în felul ei”, pentru că dealungul vremii s-au publicat o mulțime de însemnări despre perioada sfârșitului ”mileniului” hitlerist, care (din fericire!) a durat doar 12 ani.

Dar se pare că aceste însemnări sunt unice, pentru că ele relatează în real time evenimente petrecute în acele zile și săptămâni, în care populația capitalei naziste devenise martora cutremurului care a distrus tot ce era hitlerist în viața de zi cu zi și se aștepta ocupația sovietică, o situație în aceeași măsură și necunoscută și înspăimântătoare.

Deoadată nu se mai văd pe străzi soldați nemți. Ba mai mult, încep să apară dezertorii, fiecare încercând să se aciuiască prin apartamente încă întregi, sau aproape întregi, aflate timp de săptămâni sub bombardament sovietic.

Unii, mai bine informați, vorbesc despre opțiunea de a fugi spre vest, spre teritoriul aflat deja sub ocupația trupelor aliate, anglo-americane. Se vorbește despre cruzimea rușilor, dar nimeni nu are curajul să pornească la drum lung, având în vedere pericolul întâlnirii cu rămășițele administrației hitleriste și al pedepselor ”oferite” fugarilor.

Se pare că acele regiuni din vestul Germaniei erau bombardate în mod sârguincios de către americani, de unde și vorba care circula printre femeile din împrejurimi, că e mai bine să ai un rus decât un american deasupra capului.

Deci toată lumea așteaptă pe ruși. Atunci când sirenele anunță un iminent atac aerian, locatarii se refugiază în adăpostul care devine neîncăpător pentru cei care se găsesc în preajma blocului și care fac totul pentru a rămâne în viață. Când atacul încetează, cei din pivniță ies ca șoarecii din vizuină și încearcă să ajungă la apartamentele părăsite, cu speranța (rareori transformată în realitate) că au mai rămas pereți nedărămați din ultimul bmbardament.

Mâncare nu se prea găsește, dar bonurile de alimente sunt încă valabile. A nu se uita, vorbim de celebrul popor german, un popor de indivizi disciplinați, care respectă ordinele, iar dacă ordinul (promulgat de o autoritate care nu mai există, sau cel puțin nu se mai face simțită) spune că se eliberează alimente pe bon, atunci toată lumea stă la coadă, se ascunde pe unde poate când se aude sirena și apoi… se reîntoarce la coadă.

Din când în când se aud tunurile bubuind, tot din când în când se vede pe stradă un individ cu o roabă în care zace un cadavru. Încotro e transportat? Nu se știe.

Se formează grupuri de oameni cu interese comune: alimente dosite pe undeva, apartamente care pot fi încă folosite în comun, ca și adăposturile supraaglomerate.

Nimeni nu se revoltă, nimeni nu urlă, doar din când în când cineva scoate o vorbă despre ce le fusese promis și la ce au ajuns. Pe un gard se lăfăie încă portretele mâzgălite ale lui Hitler și Goebbels și o doamnă ”bine” exclamă cu ironie: ”uite ce bine au ajuns ăștia doi”!

Ultimele fițuici hitleriste publică superba știre după care trupele germane înaintează spre est, dar nimeni nu mai crede în nimic.

Într-o bună dimineață se aude pe stradă zgomotul șenilelor tancurilor care de data aceasta nu mai poartă vestita cruce nazistă încârligată. Între ele, camioane și jeepuri deschise, soldați ruși care nu se uită nici în stânga nici în dreapta, ei au ordinul să avanseze. Și iată (cel puțin pentru mine) o surpriză: la asaltul Berlinului au luat parte și trupe sovietice de cavalerie!! Și culmea ironiei: între blindate apare o vacă, proababil dintr-un staul german, sursa de lapte proaspăt a trupelor în mișcare. Nici vorbă, autoarea însemnărilor avea spirit de observație și capacitatea de a decela minusculele elemente de ironie a acelei acutalități sumbre.

Rușii trec, dar nu se opresc. Ei se vor întoarce, dar deocamdată ei merg mai departe.

Oamenii așteaptă în liniște următoarele evenimente. Nu se vorbește de niciun act de opunere, toți sunt pregătiți sufletește pentru a fi ocupați, de parcă în ultimii ani fuseseră permanent avertizați și pregătiți pentru o asemenea întorsătură a lucrurilor.

La un moment dat, pe la ora prânzului, apare primul rus în bucătărie.

Iar cititorului i se dezvăluie un amănunt de o importanță colosală pentru continuarea acțiunii: autoarea însemnărilor se dovedește a poseda într-o bună măsură… limba rusă, totul provenind de la o lungă excursie făcută în Rusia în urmă cu ani, bineînțeles înainte de război.

Această calitate, cu totul ieșită din comun, îi oferă eroinei câteva mari avantaje. În primul rând ea nu va fi violată! Toate nemțoaicele din jur vor cunoaște mujicul rus sub forma sa completă, dar ea își va putea alege ”partenerul”, pentru că are cum să comunice cu bărbații din jur. Bineînțeles că îl alege pe ofițerul cu gradul cel mai înalt în acel moment, ceea ce îi asigură imunitatea față de toți ceilalți soldați, care văd în actul sexual cu ”băștinașele” un lucru la fel de obișnuit ca și masa de seară udată cu multă tărie. Femeile își povestesc una alteia despre asalturile la care au fost supuse și numără pe cei care le aleseseră pentru distracția de seară, o situație care nu lasă amprente grave decât în mod parțial, pentru că în marea majoritate a cazurilor rusul beat nu-și mai aduce aminte de nimic a doua zi. Un act fizic, neplăcut pentru femeia în cauză, nimic mai mult.

Anonima noastră devine treptat translatoare, e folosită în discuțiile dintre cetățeni și armata ocupantă, e protejată de un ofițer superior, ceea ce îi oferă ei și celor din jur o rezolvare nu rea a marii probleme care se numește crunta lipsă de alimente. Ofițerul nu vine niciodată cu mâna goală: alimente proaspete, conserve și mai ales bătură, totul fiind împărțit cu ceilalți locatari. Plata e simplă: o împreunare sexuală lipsită de amănunte inutile, urmată de un somn adânc, sub influența alcoolului.

Pe parcurs se dovedește că foarte puține femei reușiseră să scape de trauma violului, ascunzându-se prin poduri și beciuri, dar acestea au fost doar excepții. Lupta care se duce e împotriva violului colectiv, dar de multe ori fără rezultat.

Nu voi continua cu amănuntele, pentru că sper că cele de mai sus vor provoca dorința de a găsi cartea și de a nu o lăsa din mână până la ultima pagină.

Voi menționa doar încă un fapt sau două.

Ceea ce reiese din relatările tinerei anonime e faptul că populația Berlinului interpretează cumplita perioadă a ocupației sovietice din acel an 1945 ca pe o reglare de conturi. Pentru că rusul beat aruncă o vorbă celor din jur: ce le-au făcut nemții fetelor noastre?!

Viața se întoarce la un fel de normal, lumea încearcă să-și găsească de lucru și toți se întreabă în ce măsură sunt adevărate zvonurile că americanii, englezii și rușii își vor împărți capitala Germaniei în sectoare de ocupație.

Se distribuie din nou bonuri de alimente, cei care lucrează primesc mai mult. Și uite-așa totul pare a fi așa cum trebuie…

Și la urmă o remarcă specială: în cele aproape 300 pagini, tragedia evreiască nu e amintită cu nimic! Ici și colo ți se vorbește de vreun evreu ascuns, nimic mai mult.

Nu am uneltele necesare pentru a discuta această omisiune. Nu am idee ce știau, sau ar fi trebuit să știe locuitorii Berlinului despre Holocaust. Clar este că evreii germani au suferit cumplit în timpul perioadei naziste (nu e aici locul să ofer amănunte prea bine cunoscute) și că ei au început a fi transportați în lagărele de exterminare deajuns de târziu, cam prin anul 1943.

Oare aceste detalii nu erau suficiente pentru ca situația evreilor berlinezi în special și a celor germani în general, să fie cunoscută de toți și toate?

Sau poate că în acea primăvară a anului 1945 nu mai exista niciun evreu în Berlinul distrus de bombardamente care să amintească de o prezență evreiască în acele locuri, deci ”subiectul” fusese încheiat de mult și depozitat în negura amneziei colective?

Las pe alții să ofere un răspuns la această întrebare.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • Eva Grosz commented on June 29, 2020 Reply

    Eu cred că imediat după război oamenii au evitat să vorbească, și să scrie . Poate cu excepții . Probabil fiecare din motivul lui.

    • gabriel gurm commented on June 30, 2020 Reply

      Aveti dreptate.
      Acesta e motivul pentru care cartea are o valoare speciala, mai ales ca textul a fost scris nu ca sa fie publicat.
      Se pare ca aceasta e singura marturie directa a situatiei Berlinului in acele zile cruciale de sfarsit de razboi.
      GBM

  • Simona Fuchs commented on June 29, 2020 Reply

    Articolul despre film mi-a amintit de întrebările cărora nu le-am găsit răspunsul in ultima mea călătorie in Berlin, anul trecut.
    Pe baza puținelor date autentice despre evreii (cam 1700, ascunși in pivnițe) care au supraviețuit războiului in Berlin, date aflate la Centrul de Documentare din Noua Sinagoga din Oranienbergstrasse, a fost conceput filmul „ Ascuns in Berlin”
    (“Versteckt in Berlin, die Unsichtbaren”)
    Dar, din păcate, relatările documentarului se opresc la anul 1945. Despre evreii care au supraviețuit războiului in Viena si viată lor după război, exista o carte scrisa de Eva Menasse, de fapt istoria familiei sale: „Vienna”.

  • gabriel gurm commented on June 26, 2020 Reply

    Daca asa stau lucrurile , atunci e clar de ce nu era de vazut in acele zile niciun evreu prin imprejurimile autoreai cartii
    GBM

  • Andrea Ghiţă commented on June 26, 2020 Reply

    Războiul a fost prilej de suferinţă pentru toţi cei implicaţi, învinşi sau învingători, civili sau militari. Şi cred că avem datoria de a încerca să înţelegem şi suferinţa altora, a celor aflaţi eventual “de partea cealaltă”. Cred că ea nu afectează, nu diminuează suferinţa noastră. În plus cunoaşterea războiului sub toate aspectele sale poate duce, cred şi sper, la acţiunea mai fermă pentru pace.

    • gabriel gurm commented on June 26, 2020 Reply

      Ceea ce interesant in carte e (aproape) indiferentza cu care berlinezii au primit si acceptat drastica schimbare a situatiei. Practic niciun cracnet, absolut nicio razmeritza, nicio cerere de a pedepsi pe cei care i-au transformat din stapani ai lumii in sclavii unei puteri dictatoriale cel putin la fel de crunta ca cea nazista.
      In acest punct de vedere poate fi interpretata suferintza celor invinsi, ceea ce nu-i absolva pe ei, si pe urmasii lor de plata morala si etica a barbariilor executate in numele lor, al tuturora (sau aproape al tuturora, pentru ca au fost ici si colo cate unii care au incercat sa se impotriveasca)
      GBM

      • Andrea Ghiţă commented on June 26, 2020 Reply

        Categoric nimic nu-i absolvă de plata materială şi morală.

  • Ivan G Klein commented on June 26, 2020 Reply

    În cartea Stella / Peter Weyden , autorul menționează cifra exactă a evreilor care au au reușit să supraviețuiască în Berlin pînă la venirea trupelor sovietice .( parcă era scris 1343 ) .K.I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *