De vorbă cu un boschetar

Era într-o seară de iunie. Afară era plăcut, liniște. În parcul public câțiva boschetari[1] se culcaseră. Unii aveau saci de dormit, alții doar o pătură. Mă întorceam acasă după o zi de muncă. Pe neașteptate un om înalt, cu barbă roșie, s-a ridicat din sacul lui de dormit și s-a apropiat de mine.

– Dă-mi, te rog, o țigară, m-a rugat omul.

În prima clipă m-am speriat. Pe vremea aceea eram și eu fumător, așa că i-am întins două țigări.

– De ce îmi dai două? – m-a întrebat omul cu barbă roșie.

– Nu știu, i-am răspuns. De fapt mă gândeam să-i las întregul pachet.

Nu eram prea obosit, timp aveam berechet, așa că am intrat în vorbă cu el.

– De unde ești? – l-am întrebat

– De aici, din oraș. Mă numesc Șai și am cinzeci și cinci de ani, continuă interlocutorul meu.

Am tăcut o vreme, mă întrebam cum să continui conversația, sau poate să-mi văd de drum. Între timp, văzându-l pe Șai că fumează, s-au mai adunat și alți colegi de „dormitor”. Le-am oferit lor pachetul de țigări.

– Ai lucrat vreodată undeva? – l-am întrebat pe noul meu cunoscut.

– Am fost șofer de autobuz timp de douăzeci și opt de ani, mi-a răspuns Șai. Am circulat mai ales pe linia spre Ierusalim. Cunosc orașul ca în palmă, știu drumurile cele mai scurte spre locurile sfinte, toate restaurantele bune și toate tainele orașului.

M-a privit întrebător:

– Să continui, ai timp? Sigur că ai vrea să afli cum am devenit boschetar.

– Bineînțeles!

– Am avut mai multe accidente cu autobuzul. Ultimul a fost numai din vina mea, adormisem la volan. Doi oameni din mașina pe care am lovit-o au fost grav răniți, au fost spitalizați luni de zile, dar din fericire au rămas în viață, a povestit Șai. Urmarea a fost că permisul de conducere mi-a fost suspendat și am fost concediat.

Îl vedeam cum își frângea mâinile. Ochii lui erau departe, pe șoseaua unde s-a petrecut accidentul.

– Adesea revăd în vis ceea ce s-a întâmplat acolo pe drum, spuse Șai, și mă trezesc din somn ud leoarcă. De atunci m-am apucat de băut. Zile întregi zăceam beat în pat. Soția mea a cerut divorțul, a trebuit să părăsesc locuința și pe cele două fete. Am stat doi ani cu chirie, dar banii pe care-i primeam de la Asigurarările Sociale nu-mi ajungeau pentru mâncare, băutură și chirie și am fost nevoit să părăsesc apartamentul modest pe care-l închiriam. De atunci trăiesc „în aer liber”.

– De câți ani ești boschetar? – l-am întrebat.

– De doi ani, mi-a răspuns Șai, dar sunt împăcat cu mine însumi. Nu am putere să dau din aripi ca să ies din situația asta. M-am obișnuit să fiu boschetar, nu datorez nimănui nimic, nu am obligații și nu trebuie să plătesc chirie.

– Cu ce îți petreci vremea? – l-am întrebat.

– Când nu sunt băut, discut cu ”colocatarii”, mă uit la trecători, citesc. Problema e că seara trebuie să-mi caut un loc unde să am destul lumină. Iarna stăm într-un adăpost improvizat pentru oameni ca mine și atunci am destulă lumină.

– De unde îți faci rost de cărți? – l-am întrebat.

– De la biblioteca publică, răspunse Șai. Una din fostele mele vecine e bibliotecară.

– Cu fetele tale te mai întâlnești? – l-am întrebat.

– La câte un sfârșit de săptămâna mă iau acasă, la famiile lor. Mă trimit direct la duș, după care îmi dau haine pe care mi le-au cumpărat, sau câte ceva din hainele soților lor, apoi stăm la cina de șabat. Cea mai mare bucurie este să îmi văd nepoții, care sunt încă bebeluși. Ambele fete m-au chemat să stau la ele, dar numai cu condiția să mă las de băut…

Eram așezați pe iarbă. M-am ridicat și am dat să plec, când am observat pe sacul lui de dormit cartea lui Hemingway Batrânul și marea. Mi-a urmărit privirea și mi-a spus:

– E cartea mea preferată. Am citit-o de nenumărate ori. Cuvintele din finalul cărții le repet zilnic, nu le pot uita, continuă. După o noapte în care rechinii i-au mâncat peștele cel mare pe care reușise să-l prindă, Santiago visa despre lei, continuă vădit emoționat.

L-am revăzut pe Șai două săptămâni mai târziu. I-am adus o lanternă ca să poată citi și seara. S-a bucurat mult.

– De ce îți pasă de mine? – m-a întrebat.

– Nu i-am răspuns, dar în sinea mea știam de ce. Îmi amintea de un prieten din tinerețe.

– Cu toți boschetarii stai de vorbă? – m-a întrebat Șai.

– Nu, i-am răspuns, e prima dată.

– Am început o cură de dezalcoolizare, e gratuită, îmi spuse victorios Șai.

I-am spus că mă bucur. Pentru prima dată de când îl cunosc m-a privit cu ochii plini de viață și mi-a spus:

– Dacă reușesc să mă las de băutură, mă înscriu la un curs pentru ghizi, ca să le pot arăta turiștilor ceea ce poate numai eu știu despre Ierusalim. Fetele mele o să acopere cheltuielile, continuă Șai entuziasmat…

De o bună bucată de vreme nu am mai trecut prin parc, dar când am făcut-o, Șai nu mai era acolo. Am întrebat un alt boschetar din același parc dacă știe ceva de Șai. Mi-a povestit că într-o bună zi a venit una dintre fetele lui, ceea ce nu se întâmplase niciodată până atunci. El și-a adunat lucrurile, și-a luat rămas bun și a plecat. De atunci nu l-a mai văzut… Nici eu.

Nu știu ce s-a întâmplat mai departe cu Șai. Aș vrea să cred că de data acesta a avut destulă putere în aripi ca să se ridice deasupra prăpastiei în care se afla și să înceapă o altă viață. Mai bună??

Andrei Schwartz

15/06/2020


[1] boschetar – persoană fără adăpost (homeless)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on June 25, 2020 Reply

    Energia si spiritul dvs de observatie, cat si capacitatea de a reda momente de viata inedite, sunt remarcabile, am mai spus-o nu odata, E foarte frumos, sa privesti in jur si sa observi, dar si mai mult sa redai si altora expreientele umane prin care treci.
    Foarte frumos !!

  • Eva Grosz commented on June 25, 2020 Reply

    Povestea lui Andrei Schwartz o bucățică de viață , din care emană înțelegere și bunătate.
    Simplu și fermecător.

  • Andrea Ghiţă commented on June 25, 2020 Reply

    În 1997, la prima mea vizită în Israel, am remarcat cu uimire şi satisfacţie că nu existau oameni fără adăpost. În 2003, la a doua vizită, am văzut oameni dormind pe băncile falezei din Tel Aviv şi am vizitat ( eram la nişte cursuri) un azil pentru oamenii străzii. Mă întreb din ce cauză s-a deteriorat situaţia?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *