Un burghez habsburgic orădean devenit cetățean al lumii și Mister Blues

A.G. Weinberger: De când m-am născut mă consider un habsburgic, un cetățean, un burghez al Imperiului Habsburgic. Oradea este pentru mine centrul universului. Un oraș cu 1100 de ani vechime și istoria bogată a acestui burg, nu se poate șterge cu ușurință din zestrea genetică a celor care se nasc acolo. Calitatea de burghez urban se prezintă prin arsenalul de mijloace cu care-mi guvernez existența, prin flexibilitatea specifică a unui tip dintr-un oraș cosmopolit, prin cultura pe care am inhalat-o în urbea mea, prin limbile vorbite ale prietenilor mei din oraș de patru naționalități și prin franchețea cu care pot confrunta orice obstacol ce-mi iese în cale. Originea iudaică m-a influențat în primul rând prin mentalitate, gândirea iudaică este o matrice originară puternică, implică un set de filtre prin care vezi lumea, de fapt este un cod moral.Read more…

A saluta sau a nu saluta? Aceasta-i întrebarea.

Zilele trecute m-a sunat o prietenă, cu panică şi mâhnire în glas şi întrebarea ei suna cam ca titlul de mai sus. Mi-a povestit că la sfârşit de săptămână a mers să-şi viziteze mama într-o altă localitate, iar cum a ieşit din supermarketul de acolo, cu masca pe faţă şi cu o eşarfă înfăşurată în jurul capului, ca eventualele particule (posibil contaminate) din aer să nu-i ajungă în păr, a dat nas în nas cu un coleg de serviciu, un familist liniştit, foarte harnic, considerat sursă de informaţii şi ajutor de nădejde (prin urmare îndrăgit şi respectat) – cu braţul petrecut strâns în jurul taliei unei roşcate cu forme îmbietoare… şi care părea cu vreo 20 de ani mai tânără, decât soţia respectivului, şi „nu semăna nicidecum nici cu copiii familiei” (de altfel băieţi cu toţii). Cum stătea ea acolo împietrită, cuplul a trecut pe lângă ea fără să-i acorde nicio atenţie, amândoi şi-au pus măştile pentru a intra în magazin, dar nu înainte de a-şi da un pupic. Pe ea, prietena mea, n-au băgat-o în seamă, cel mai probabil masca şi eşarfa au făcut-o de nerecunoscut pentru colegul cel familist şi atât de respectat, şi ea mă întreba acum, dacă ar fi trebuit să-l salute sau nu. Iar pe mine m-a pufnit râsul. Abia am putut să-i explic că nu râdeam de dilema ei, nici de situaţia în sine, ci de faptul că mi-am amintit de o scenă similară, când cică împărăteasa Eugenia, soţia lui Napoleon al III-lea, s-ar fi prefăcut că nu-şi recunoaşte fostul duhovnic, pe Marie-Bernard Bauer, care i-a ieșit în cale, la braţ cu o frumoasă dansatoare, mult mai tânără.Read more…

Aventuri la volan

Pentru mine spitalul Hadassah din Ierusalim este „a doua casă”. Acolo am lucrat până la pensionare și chiar am continuat benevol. În anii 1980 eliberam medicamente salariaților și pensionarilor spitalului; în felul acesta am cunoscut o mulțime de oameni. Printre ei se număra Benjamin Adin, un domn trecut bine de optzeci de ani (pe atunci), prietenos și zâmbitor, căruia îi plăcea să stea de povești. Și povești avea berechet! Fusese ani de zile șofer al spitalului. Benjamin Adin s-a născut în 1903, în Orașul Vechi. Tatăl lui, care era dascăl, a murit pe neașteptate, tocmai în ziua în care începea Primul Război Mondial. Mama, rămasă văduvă cu doi copii, s-a văzut nevoită să-l dea la orfelinat.Benjamin a fost foarte nefericit. După vreo șase luni a reușit să evadeze și a mers pe jos până la colonia agricolă Petah Tikva, cale de vreo 60 km, unde locuia un prieten al tatălui său, tot dascăl. Acesta l-a primit să doarmă la el și să învețe în școala lui, iar mesele le lua prin vecini, unde găsea pe cineva care să-i dea de pomană. Totuși lucrurile nu puteau continua așa. În curând Benjamin și-a găsit de lucru și a adus-o pe mama și pe fratele lui la Petah Tikva. Aveau o cămăruță ca vai de lume. Benjamin aducea pâine pentru muncitorii care construiau calea ferată și primea zilnic o pâine, fratele lui lucra la o fermă de vite și primea lapte și brânză. Așa își duceau viața de pe o zi pe alta. În vara anului 1917 armata britanică a ocupat Petah Tikva. Populația evreiască era euforică – scăpaseră de turci și de la englezi aveau așteptări mari, doar era Europa civilizată… În noiembrie 1917, când s-a publicat Declarația Balfour, care promitea evreilor „un cămin național în Palestina”, entuziasmul nu a cunoscut margini și mii de evrei s-au prezentat ca voluntari în armata britanică. Printre ei se număra și… Benjamin, care abia împlinise 15 ani. Read more…

Descoperirea verișoarei Sara

Am crescut împreună cu fratele meu Alin într-o familie evreiască, într-un cămin plin de dragoste și sub atenta îndrumare a părinților și bunicii noastre materne. În discuțiile dintre noi ne gândeam ce bine ar fi fost să avem o familie mai mare, niște veri, cu care ne imaginam cățărându-ne în copaci! Toți prietenii noștri aveau mai mulți frați și veri primari, noi nu găseam nici veri de rangul doi. Mama avea un frate care nu a avut copii, iar tata a fost singur la părinți. Tot ce puteam afla ar fi fost veri de rangul doi. Ne-am întrebat părinții și răspunsul a fost invariabil același, că posibil ar fi, dar cine știe dacă chiar au urmași acei veri primari ai părinților. Pe unii dintre verii mamei i-am cunoscut și părea că doar unul ar fi avut copii, parcă două fete, dar încă nu am reuşit să le găsesc. E drept că nici nu le-am căutat. Să fie la Sascut? Pe tatăl lor îl chema Dori, așa îl știam noi de mici. Chiar așa, ar fi ceva să descopăr prin intermediul acestor gânduri și veri din partea mamei! Numele de fată al mamei a fost Abramovici, iar cel al pe bunicii, Șefler. În schimb, dinspre partea tatei am început să aflăm mai multe după 1990. În continuare am să relatez despre o verișoară, cunoscută abia după moartea tatei. Acum şase ani, când tata a plecat dintre noi, înaintea sărbătorilor de toamnă, am primit mai multe mesaje de pe un site, unde se căutau rude pierdute după Holocaust, se numește Jewish Genealogy, unde mă înregistrasem și cu 9-10 ani în urmă, dar nu primisem nimic nicio informație. Trebuie să recunosc că nu prea avusesem timp să caut și tot ce făcusem fusese a fost să pun niște poze cu tata și bunicii paterni și povestea lor din lagărele naziste. Read more…

Orașul lui Moise în Argentina

În 14 august 1889 a acostat la Buenos Aires un vapor cu 824 de evrei ruși care s-au hotărât să emigreze în Argentina. Hotărârea nu a fost greu de luat, căci sute de mii de evrei trăiau în infamul Teritoriu de Rezidență, uriașul ghetou ordonat de împărăteasa Ecaterina a II-a, pentru a menține Rusia judenfrei. Evreii trăiau într-o teamă continuă și cei mai mulți duceau o viață de pe azi pe mâine. Oricând puteau fi expuși celor mai neașteptate schimbări ale soartei lor din răul obișnuit, în ”mai răul” cu care autocrația țaristă îi surprindea tot mai des. Evreul era eternul țap ispășitor. Atitudinea oficială față de evrei se schimba periodic în funcție de interesele de moment ale autorităților, de regulă după crize (financiare, economice, morale, etc.), conform modelului clasic ”dacă iese bine, este meritul nostru, dacă iese prost, de vină sunt evreii.” O asemenea criză a fost provocată de asasinarea țarului Alexandru al II-lea, în 13 martie 1881. Țarul Alexandru al II-lea a fost excepția care întărește regula, o personalitate unică în istoria Rusiei. A urcat pe tronul Rusiei în 1855, la șapte ani după valul revoluționar din 1848, care a zguduit întreaga Europă, dar care s-a oprit brusc la granițele celui mai întins imperiu de pe continentul european. Se pune întrebarea cine și de ce l-a asasinat pe acest țar luminat, înzestrat cu indiscutabile calități umane, pe care le-a pus în slujba progresului patriei sale și a supușilor săi? Greu de răspuns! Urcarea la tron a lui Alexandru al III-lea a fost semnalul de noi pogromuri sângeroase împotriva evreilor, acuzați împotriva oricărei logici că ar fi răspunzători de asasinarea țarului Alexandru al II-lea!Read more…

Ziua de 23 august 1944 nu poate fi ștearsă din istorie

Este convingerea mea nu doar ca istoric, dar și ca un om care a trăit evenimentul. Deși aveam doar 13 ani, am fost în stare să conștientizez semnificația celor petrecute. Nu pentru că aș fi fost un copil precoce, ci pentru că cele trăite în anii Holocaustului m-au maturizat. Nu pot uita seara acelei zile. Era pe la ora zece. Un vecin a ieșit în curte, strigând: „Oameni buni, e pace! Veniți la mine să ascultăm ce se spune la radio. Chemarea lui era binevenită întrucât nouă, evreilor, ne era interzis să avem aparate deradio. Vecinul era român, croitor de meserie și îl chema Grecu. Am intrat în locuinţa lui tocmai când a început discursul rostit de Regele Mihai. Emoția era mare, probabil că şi regele era emoţionat, pentru că se bâlbâia. Țin minte că dl.Grecu a fost foarte mulțumit când a auzit că în guvern a intrat un singur comunist. Rămâne neșters în sufletul meu faptul că am sperat că viața mea se va schimba. Că voi putea merge din nou la şcoală, ca toţi copiii de vârsta mea şi nu voi mai fi supusă persecuţiilor. Că am scăpat de groaza deportării în Transnistria. Era cea mai cumplită teamă a copilăriei mele întrucât o auzisem pe mama spunându-i tatălui meu că dacă vine ordinul deportării ea dă drumul la gaze, se sinucide și mă omoară și pe mine, pentru că oricum am fi fost sortite pieirii. Că tata era mai rezistent și fără grija noastră ar fi putut scăpa cu viaţă. Deci, în noaptea zilei de 23 august 1944, începusem să sper că de-acum vom fi salvaţi. Ce s-a întâmplat, de fapt, în această zi?Read more…

Așteptând vaccinul – sau așteptându-l pe Godot?

Era vineri seara, pe la șase, șabatul începea peste o oră. Mă întorceam de la piscină. Într-o stație de autobuz am văzut o femeie în vârstă, așezată pe bancă. Unde vrea să meargă? – m-am întrebat. Autobuzele nu mai circulă de peste două ore. Poate așteaptă pe cineva sau nu se simte bine? În fond nu e treaba mea, mi-am spus și mi-am văzut de drum. Totuși la primul semafor m-am întors și m-am oprit lângă ea. – Vă simțiți bine? Aveți nevoie de ceva? Doriți să vă duc undeva? – Nu, nu, vă mulțumesc, mă simt bine, am ieșit să mă plimb puțin. Locuiesc la doi pași… Dădeam să plec, când ea mi s-a adresat: – Dumneavoastră nu sunteți medic la spital? – Ba da, i-am răspuns. – Eu sunt soră și am lucrat la secția de copii. Mă numesc Ilana. Vă țin minte de când erați rezident și veneați să dați sedație celor mici pentru diversele proceduri. Sunt pensionară de multă vreme. Nu-mi aminteam de ea. Are nevoie să vorbească cu cineva, mi-am spus. M-am uitat la ceas, mai aveam două ore până când eram învitat la cină la copiii mei, așa că m-am hotărât să stau puțin cu ea. Read more…

Vraciul

Se pare că numele Barcan provine de la un toponim: satul ardelenesc Barcan sau cel moldovean Bărcănești. Numele există în două variante, Barcan și Bărcan; pe eroul povestirii mele îl chema Barcan. Cum am mai scris într-un articol precedent, prima mea noapte petrecută ca medic începător la dispensarul din Cândești, județul Neamț, a fost o noapte ”furtunoasă”. Am evacuat urgent la spitalul din Piatra Neamț o gravidă în stare de șoc, cu sângerare placentară. După ce m-am întors de la spital la Cândești, am făcut cunoștință cu personalul dispensarului, alcătuit dintr-o moașă experimentată, o soră-farmacistă care vizita dispensarul destul de rar, căruțașul, țața Maria, femeia de serviciu și nea Barcan, infirmierul, personajul principal al acestei povestiri. Nea Barcan avea în jur de 50 de ani și se născuse în satul vecin, Bărcănești, unde pe majoritatea locuitorilor îi chema Barcan. Când se îmbăta, ceea ce se întâmpla frecvent, nea Barcan arăta ca o caricatură: pe corpul scund și slab era așezat un cap destul de mare care se mișca fără încetare, avea ochii sclipitori și injectați, o privire șugubeață, o mustăcioară cu multe fire albe și doar doi dinți în gură. Read more…

Așa se transformă omul în Toma Necredinciosul…

Ținta acestor rânduri se îndreaptă spre situația în care ne aflăm de multe ori în ziua de azi, când așa zisa media ne pune la dispoziție date (știri) care se află departe de adevăr, mai departe decât luna de pământ. Fenomenul are și un nume: fake news. Pe vremuri (sunt sigur că mulți dintre cititorii acestei reviste își amintesc acele timpuri) lucrurile erau simple, chiar foarte simple. Ziarele aveau un singur element veridic: data. În rest tot ce se scria era măsluit, modificat și refăcut, în funcție de nevoile de moment ale celor care ne stăpâneau soarta. Cum îl sfătuia secretarul de partid pe Șmilovici, care pretindea că la Craiova nu se construiseră sute de blocuri noi? “Tov. Șmilovici, mata umblă mai puțin prin țară și citește mai atent Scânteia!” Vremuri de mult trecute, dar deloc uitate…Nu am fost singurul care a trăit procesul psihologic caracteristic celui care a trecut de la un regim totalitar la unul democratic.Read more…

Amintiri dureroase din Cighid

După răsturnarea regimului comunist în 1989, denumită în mod eronat „Revoluție”, un val uriaș de ajutorare s-a revărsat cu promptitudine din Europa de Vest asupra României, o țară zdruncinată din temelii, aflată încă în faza de descoperire de sine și reorganizare. Oficialități, organizații de caritate bisericești, dar și persoane private au sărit în ajutor, trimițând asistență materială țării aflate în dificultate. Numeroasele acțiuni de solidaritate au fost însoțite de jurnaliști și echipe ale televiziunilor occidentale, pentru a documenta relațiile sociale precare din societatea postcomunistă. Cu cât mai dramatice erau reportajele despre adevărul brutal, cu atât mai multă faimă își făceau posturile de televiziune. Acest fenomen declanșa la rândul său valuri de solidaritate. Luni, chiar ani de zile, transmisiunile „Documentarelor Groazei” atrăgeau o adevărată industrie de ajutorare. Cel mai spectaculos reportaj despre dezastrul de pe vremea aceea s-a filmat la Cighid, într-un cămin pentru copii abandonați. Copiii sufereau de diverse handicapuri fizice și psihice și vegetau în această instituție în condiții grotești, greu de suportat. Imaginile înregistrate acolo au făcut înconjurul lumii. În film se derulau secvențe din dormitoarele murdare, umplute până la refuz de gunoi şi fecale, în care copiii de toate vârstele, apatici, numai piele și os, stăteau chirciţi în paturi cu gratii. Nu-ți venea să-ți crezi ochilor! Totul se petrecea în arealul unei foste moșii pe care eu, telespectatorul luat prin surprindere, l-am recunoscut ca pe un loc pe care-l cunoşteam.Read more…

Călătorind prin Austria: Kapruner Tal și Salzburg

Părăsim Zell am See și după 15 minute intrăm în Kaprun, pe pitoreasca Kesselfalstrassee. Trecem de câteva teleferice care urcă spre masivul Kitzsteinhorn (3.000 m), precum și de staţia trenului alpin Gletscherbahn, asupra căruia voi reveni mai jos. Dar eu nu mă las amăgit de niciun teleferic şi continuăm sinuoasa Kesselfallstrasse până la capăt, unde parcăm automobilul și cumpărăm biletele spre Stausee Mooserboden. Suntem organizaţi ad-hoc într-un grup şi îmbarcaţi într-un autobuz care pătrunde într-un tunel dubios, urcând în viteză, timp de circa 20 de minute, până la Wasserfallboden, unde coborâm (cam palizi!), admirând lacul de acumulare inferior, prima staţie a călătoriei. Urcăm din nou în autobuz și finalmente o platformă imensă trasă de cabluri ne urcă la barajul lacului de acumulare superior, denumit Stausee Mooserboden. Read more…

Însemnările unui filatelist meloman: Revoluția Franceză și muzica

Revoluția Franceză a constat dintr-o serie de revolte sociale și politice radicale. Ele au avut loc între 1789-1799 și s-au desfășurat în mai multe faze. Pe plan intern, revoluția s-a radicalizat cu ascensiunea lui Maximilien Robespierere – Teroarea –, apoi Directoratul, care s-a prăbușit în 1799, prin lovitura de stat condusă de Napoleon. Napoleon a instituit Consulatul și apoi Imperiul. Au urmat războaiele Napoleoniene, până la exilul lui pe insula Elba, iar apoi pe insula Sfânta Elena. Ca orice alt eveniment important, Revoluția Franceză a inspirat muzica, teatrul, literatura, etc., cu opere care au rămas în tezaurul culturii universale. La Marseillaise a fost scrisă și compusă într-o singură noapte, în 24 aprilie 1792, la Strassbourg, de către Rouget de Lisle (1760-1836). Compoziția a fost scrisă ca un marș pentru Armata Rinului. Ea a fost cântată pentru prima dată în casa lui Dietrich, primarul Strassbourg-ului.Read more…

Margit Bartfeld-Feller – un cronicar al sorţii evreilor ajunşi în Siberia

Pe Margit Bartfeld au cunoscut-o mai ales bucovinenii din Israel, cititorii ziarului Die Stimme și cei care cunoșteau limba germană. Eu am cunoscut-o la Universitatea din Konstanz (Germania) în 1996, unde amândouă am prezentat câte o carte. Ea DENNOCH MENSCH GEBLIEBEN. Von Czernowitz durch Sibirien nach Israel, iar eu WAS AUS IHNEN GEWORDEN IST. Jüdische Familiengeschichten aus Rumänien, 1855-1995. Fiind de vârste apropiate, ne-am împrietenit și am menținut legătura prin editorul nostru comun. Viaţa ei este ca un roman și ea merită a fi cunoscută. Wikipedia are date sumare, dar importante despre ea. Născută în 1923 într-o familie înstărită de evrei din Cernăuți, oraș multicultural, unde se vorbeau patru limbi, germana, româna, idiș, ucraineana, educația ei și a fratelui mai mic, Othmar, a fost centrată pe cultură, în special pe literatură, muzică și relații cu oameni de aceeași calitate. Vorbind de casa părintească din Cernăuți, ea relatează că tatăl ei, care era mare amator de cultură, i-a prilejuit să cunoască încă de la vârsta de 10 ani scriitori de limbă idiș de talia lui Ițik Manger și Eliezer Stainbarg, care erau prieteni ai casei. În casă se vorbea germana, deși toți înțelegeau bine și idiș. Familia nu era foarte religioasă, dar păstra sărbătorile tradiționale.Read more…