Articolul de față pornește de la ecourile pe care le-a stârnit un articol mai vechi al subsemnatului, apărut în revista Baabel acum vreo șase luni https://baabel.ro/2020/01/dati-ni-l-inapoi-pe-isus/. Dar recent au apărut unele ecouri neașteptate care mi-au dat de gândit. Bineînțeles, fiecare cu părerea sa. Nu vreau să polemizez cu nimeni: sunt un adversar al polemicilor, prefer explicațiile. Articolul la care mă refer era intitulat Dați-ni-l înapoi pe Isus și se referea la prezentarea denaturată a lui Isus Hristos, respectiv Yehoshua ben Miriam, de către arabii palestinieni, care îl consideră primul palestinian, iar Crăciunul o sărbătoare palestiniană. Eu am afirmat că Isus era evreu, fiind născut de o mamă evreică, unul dintre evreii celebri care au influențat evoluția istorică a omenirii.

Este adevărat că pe atunci Yehoshua, fiul lui Yosef și al lui Miriam, cunoscut ulterior ca Isus din Nazaret, a fost respins de fruntașii învățaților în Tora din Ierusalim. Dar acest lucru nu-l face mai puțin evreu. Unii evrei l-au considerat un rabin eretic, creștinii l-au considerat Mântuitorul lor, iar musulmanii l-au considerat profet, dar unul inferior lui Mahomed. Este adevărat că a fost crucificat la porunca guvernatorului roman Pontius Pilatus. De-a lungul timpului istorici, juriști și teologi creștini și evrei, de diferite tendințe, au căutat să reconstituie procesul lui, folosind argumente logice și istorice. Totuși aceste lucruri nu au schimbat realitatea: el a rămas evreu, pentru că s-a născut evreu. Evreitatea lui nu poate fi negată. Niciun evreu nu poate fi declarat neevreu, chiar dacă își schimbă religia, dacă este declarat eretic, dacă este exclus din comunitatea evreiască. Evreu este un statut juridic. Fie că vrem să acceptăm un om aparținând acestui statut juridic, fie că nu, cel născut evreu rămâne evreu. Acesta nu este singurul caz din istorie. După cum este evreu Baruch (Benedict) Spinoza, marele filosof exclus din comunitatea evreiască din Amsterdam deoarece ideea lui asupra Divinității era diferită de cea acceptată de interpretarea rabinică. Dar excluderea lui din comunitate nu i-a anulat calitatea de evreu, ci numai calitatea de membru al comunității. Chiar cei excluși din comunitatea evreiască rămân evrei: nimeni nu poate anula norma halahică după care este evreu orice om născut dintr-o mamă evreică. Și, bineînțeles, nimeni nu poate anula evreitatea mamei lui. La fel pentru evreul care se declară ateu, care se convertește la altă religie, adoptă altă gândire sau filosofie, sau are păreri politice diferite. Evreul convertit la altă religie, sau devenit comunist ateu și negând existența lui Dumnezeu este evreu, la fel ca evreul religios. Evreu este Karl Marx, cu toată orientarea lui politică și filosofică, deși a trecut (sau a fost trecut) la luteranism în copilărie. După cum este evreu și Otto Weininger, cel care a dezvoltat o ură de sine atât de puternică încât s-a sinucis pentru a distruge ființa lui evreiască. O expresie ebraică este: Israel chata, aval Israel hu (Israel, în sensul de evreu, a păcătuit, dar este Israel). Nu cred că cineva este în drept să judece păcatele – reale sau prezumptive și atribuite – unor oameni din alte generații, după cum nimeni nu are dreptul să nege existența fizică a unui om sau să-i modifice biografia numai pentru că nu este de acord cu părerile lui, cu tezele lui, cu învățătura promulgată de el. Nici nu are dreptul să-i facă o reabilitare retușată, ajungând până la falsificare.

În ce măsură este acceptat un evreu de societatea evreiască instituționalizată, este o problemă diferită. În orice caz nu există o identificare totală între termenii ”evreu” și ”membru al unei comunități evreiești”. Există comunități evreiești, sinagogi și rabini de orientări diferite. Dar evreitatea este comună tuturor, indiferent de orientarea individuală sau colectivă. Este adevărat, există unele diferențe cu privire la evreitate. Dar aceste interpretări nu se referă la cineva născut evreu sau născută evreică. Aici lucrurile sunt clare, unanim acceptate din punctul de vedere al dreptului halahic. Disputele sunt asupra persoanelor convertite la iudaism, dacă au trecut la iudaism conform normelor halahice stricte, acceptate de iudaismul ortodox, sau conform unor norme acceptate de iudaismul reformist, care ușurează convertirile la iudaism. Aceste dispute sunt puternice în Statul Israel, ajungând chiar la diferențe de interpretare și de recunoaștere legală a evreității și implicit a cetățeniei israeliene. Au fost cazuri de respingere a acordării cetățeniei israeliene unor evrei convertiți la creștinism, chiar dacă făcuseră acest lucru în perioada Holocaustului, pentru a-și salva viața. Acest lucru se referă la aspectul legislativ. Dar ce se întâmplă cu evreii convertiți la ateism sau la bolșevism, convertire fără ceremonial special, care nu a fost declarată ca schimbare de religie, chiar dacă de fapt era?

Să ne gândim la convertirile la iudaism. O parte a iudaismului ortodox, mai ales cel ultraortodox, nu recunoaște convertirile făcute în cadrul iudaismului reformist sau conservativ, ceea ce împiedică acordarea cetățeniei israeliene, sau cel puțin a recunoașterii evreității unor persoane. Deci, o implicație politică. Sunt acești oameni mai puțin evrei decât alții? Personal, nu cred. Să ne amintim că de-a lungul istoriei convertirile la iudaism au avut forme diferite. În antichitate au existat forme diferite de convertire la iudaism, în funcție de situația din perioada istorică respectivă. Primul caz este chiar cel al patriarhului Avraham. Circumcizia a devenit simbolul Legământului cu Dumnezeu. Dar au existat și convertiri la iudaism în perioada robiei egiptene. Se impunea recunoașterea supremației lui Dumnezeu. După așezarea în Țara lui Israel, convertirile la iudaism au devenit problematice, deoarece aceasta însemna ca respectivul să capete drept la pământ, iar pământuri libere nu mai erau. Pământurile aparțineau triburilor, erau împărțite între ele. Însă au fost cazuri de convertire la iudaism a unor femei, ceea ce nu punea problema proprietății asupra pământului. De obicei erau convertiri prin căsătorie. Cunoaștem cazul moabitei Ruth, care a decis să rămână cu soacra ei Naomi și să se convertească la iudaism. Ea i-a spus soacrei: „Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu”. În privința evreilor născuți evrei, inclusiv a celor născuți de o femeie convertită la iudaism, nici nu se punea problema că nu ar fi evrei, indiferent ce făceau. Ruth este străbunica regelui David. Mai târziu, în timpul exilului babilonian, convertirile s-au extins: nu mai exista problema proprietății asupra pământului. Faptul a continuat în perioada revenirii din exilul babilonian, în perioada elenistică, în perioada Statului Macabeu, în perioada romană, în perioada talmudică. În rândul învățaților au existat două puncte de vedere. Școala lui Rabi (maestrul) Shamai cerea ca un candidat la convertire la iudaism să învețe întâi toată Tora și apoi să fie acceptat ca evreu. Școala lui Rabi Hillel cerea doar ca acel candidat să accepte supremația și unicitatea lui Dumnezeu și să-l iubească și să-l respecte pe semenul său ca pe sine însuși. Ideea era că cel convertit poate învăța Tora după aceea. Deci orice om putea deveni evreu, indiferent de gradul său de educație. Nimeni nu punea problema de a nu recunoaște ca evreu pe un evreu nativ. Se punea și problema rolului Templului de la Ierusalim în viața și societatea evreiască. Adaug că Yehoshua (devenit Isus) fusese elev al lui Rabi Hillel, iar disputa dintre ei a fost tocmai în chestiunea rolului Templului de la Ierusalim. Dar Yehoshua nu era și nu putea fi mai puțin evreu decât colegii sau maestrul său. În secolele care au urmat căderii Imperiului Roman, convertirile la iudaism au fost limitate treptat, datorită presiunilor Bisericii. În cele din urmă, în Europa Creștină, ele au fost interzise, dar au continuat totuși clandestin. Convertiții proveneau în special din rândul preoțimii, deci al intelectualității, și erau trimiși pe ascuns în țări musulmane. Desigur, probleme au existat și în lumea musulmană. Au existat cazuri de conversiuni forțate ale unor evrei la creștinism sau la islam. Dar nimeni nu respingea iudaismul celor care se converteau, însă păstrau legătura cu iudaismul. Se putea menționa doar că nu erau circumciși și se putea critica faptul preferaseră să renunțe la credință pentru a-și salva viața, deși unii rabini nu criticau acest lucru, acordând prioritate vieții. Situația generală se schimbă în Europa în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea.

Este evreul convertit la creștinism evreu? Răspunsul este categoric pozitiv, la fel ca evreul convertit la ateism și la comunism. Cu atât mai mult Yehoshua (Isus), care nu s-a convertit – creștinismul încă nu exista – ci a continuat să fie evreu în felul lui filosofico-religios și, bineînțeles, etnic. Aceasta îmi amintește de Nuhăm (Nicu Aurelian) Steinhardt. El însuși declara că este evreu din punct de vedere fizic și român din punct de vedere cultural. Nu mă refer la țadik, sau ghiter yid, unul care respectă cu strictețe cele 613 porunci ale Torei, în măsura în care se poate face acest lucru astăzi. Este adevărat că există o unitate între poporul evreu și iudaism, care este atât o religie, cât și un mod de viață, dar evreitatea poate fi și individuală, cel puțin din punct de vedere fizic. Fostul Șef-Rabin al evreilor din România, doctorul Jacob Isac Niemirower, în eseul Sionismul cultural, afirma ideea unității între poporul evreu și iudaism, spunând că noi, evreii, suntem atât un popor, cât și o religie, în mod indestructibil. Dar tot el, într-un articol referitor la sărbătoarea de Sucot, afirma că printre cei care vin să ne viziteze în Suca, de șapte ori câte șapte, este și grupul de șapte în care se află Karl Marx, Spinoza și alți evrei atei sau convertiți. Veți putea răspunde că rabinul Niemirower era reformist, doctor în filosofie, precum și că a trăit în altă perioadă istorică și că aparținea altei generații. Este adevărat, dar apartenența unor evrei la etnia evreiască, fie că ei vor sau nu vor acest lucru, nu poate fi negată. Din păcate unii evrei s-au obișnuit să nu se refere la evreitate în mod direct și să nu păstreze valorile iudaismului și valorile date de poporul evreu omenirii decât prin prisma altora. Dar nu înseamnă că acești evrei, care s-au depărtat de iudaism, nu ar avea și o părticică evreiască. Oare ne referim la Elena Lupescu, Ana Pauker, Iosif Chișinevski, Mihai Florescu, Gheorghe Gaston-Marin ca evrei nu pentru că au fost evrei, ci pentru că antisemiții i-au numit evrei? Dacă este așa, e tragic: înseamnă că renunțăm la ideea apartenenței evreiești din punctul nostru evreiesc de vedere și adoptăm ideea apartenenței evreiești din punct de vedere critic, așa cum a fost proferată de antisemiți. Sau acceptăm tacit acest punct de vedere, încercând să ștergem orice urmă a punctului nostru de vedere, bazat pe dreptul iudaic halahic și renunțând la unele personalități istorice evreiești din țara natală sau din lumiea întreagă. Oare nu ne putem gândi la ei ca evrei pentru că au fost evrei într-adevăr, născuți evrei? M-am referit la evrei din România, dar mă pot referi și la evrei din alte țări. Sau, prin extindere, să ne amintim de afirmația că Europa creștină a stat pe umerii a trei evrei: Moise, Isus, Paul – iar secolul XX pe umerii altor trei evrei: Marx, Freud, Einstein – deci, evrei pentru că s-au născut evrei și aparțin de poporul evreu, fie că au vrut sau nu, fie că s-au gândit la acest lucru sau nu. Totuși este preferabil ca oameni de altă naționalitate, etnie sau religie să recunoască evreitatea unor personaje istorice, decât să o nege și să le atribuie altă naționalitate, postum, fără voia lor, fără a-i consulta, așa cum s-a întâmplat cu Yehoshua (Isus), prezentat de palestinieni. Faptul că acest om este considerat Mântuitor de către creștini și unul din profeți de către musulmani nu înseamnă că el și-a schimbat etnia și a încetat de a fi evreu, chiar dacă evreii l-au considerat un rabin eretic.

Dacă Statul Israel trebuie să prezinte pe acești ”evrei diferiți” într-o formă specială, este un alt aspect al problemei. Din punct de vedere religios și ideologic, ideile și învățăturile lor nu sunt acceptate în mod oficial în Israelul contemporan. Dar nimeni nu le poate nega apartenența etnică. Este adevărat, în Israel nu există nicio stradă pe numele lui Yehoshua (Isus). Nici pe numele lui Spinoza. Nici pe numele lui Marx, Isaac Deutscher, Lev Troțki, Iașa Sverdlov, Heinrich Heine, Petrus Alphonsi (Moshe Hasefarady). Nici pe numele multor evrei ”disidenți”, de exemplu pe numele lui Moses Mendelssohn, omul considerat ca primul evreu modern, despre care se spunea că ”de la Moshe (Rabeinu) până la Moshe (Mendelssohn) nu a fost nimeni ca Moshe”. Până în prezent unii îl laudă, îl numesc ”RaMBaMaN” (Rabi Moshe ben Menachem), alții îl critică, numindu-l ironic și insultător ”Dessauer” pentru că era născut la Dessau. De aceea, pentru a evita un conflict între evreii ortodocși și cei laici sau modernizați, în Israel nu există o stradă pe numele lui Moses Mendelssohn. Dar valoarea lui nu poate fi redusă, rolul lui istoric nu poate fi minimalizat, iar evreitatea lui nu poate fi anulată.

Cred că trebuie să vedem lucrurile în mod obiectiv, sine ira et studio…

Lucian Herşcovici