Bomboana de pe colivă

Pe dulapul din dormitor trona coșul împletit din nuiele, învelit cu grijă într-un sac transparent din polietilenă. Pe fundul lui, într-un ștergar străvechi, țesut în casă, se afla FAIANȚA. Adică un platou alb și oval, cu floricele colorate pe margini. Bunică-mea așa o numea, pe un ton reverențios. Iar în mintea mea faianță nu înseamnă plăcile de ceramică de pe peretele din bucătărie, ci platoul mare și alb, cu margini dantelate, pe care se așeza coliva la parastase și pomeni.

De-a lungul anului prilejurile în care se dădeau jos coșul și faianța de pe dulap erau foarte numeroase. Tot timpul existau sărbători și momente în care se pomeneau morții.

În ajun era mare vânzoleală în casă. Bunică-mea, altfel o persoană calmă și zâmbitoare, devenea agitată, făcea liste și mormăia pentru sine încetișor, absentă și surdă la trebuințele mele. Avea un raft din cămară pe care depozita tot ce era necesar pentru colivă: arpacaș, nucă, esență de rom, biscuiți, bomboane și zahăr pudră. Refăcea cu grijă stocul după fiecare parastas. Și toată cămara miroase amețitor a rom.

Îmi cerea apoi să o ajut să aleagă arpacașul pentru colivă. ”Tu ai ochișorii mai buni”. Stăteam împreună aplecate deasupra mesei din bucătărie și plimbam de colo-colo boabele rotunde de grâu decorticat. Îmi plăcea momentul, mă vedeam ca un fel de zeu milos care-și împinge supușii cu degetul în direcții neașteptate. Tăceam amândouă și se auzea doar fâșâitul boabelor curate, aruncare în castron.

Coliva se punea la fiert întotdeauna pe înserat și până noaptea târziu Bunica mergea în bucătărie să mai amestece în oală. Adormeam de fiecare dată înainte ca grâul să fie fiert. Iar dimineața mă trezeam prea târziu ca să asist la împodobirea colivei. Pesmet dulce pisat fin, cruce din zahăr pudră perfect aliniată și ploaie de bombonele colorate, pe care le-aș fi scobit afară cu degetul. Lăsau însă urme colorate, așa că nu îndrăzneam să stric frumusețe de aranjament.

Exista un soi de competiție între vecine: cine împodobește coliva mai frumos și mai creativ? Cine-i pune mai multă nucă și o esență de rom mai fină?

La Biserica Greacă de lângă casa noastră, întotdeauna se instala o masă lungă la marile sărbători, pe care lumea înghesuia coșurile cu colivă. Și toate gospodinele trăgeau cu ochiul la concurență. S-a inventat un nou model de cruce? Se poartă alt soi de bomboane? A părut preotul impresionat de vreuna din colive? A stăruit mai mult desupra ei cu cădelnița?

Competiția continua și după întoarcerea acasă.

Îmi plăcea să mă uit la gospodine cum se grăbesc înapoi cu coșurile pline și sfințite la biserică. Aplecate într-o parte, cu brațul depărtat de corp. Ca un soi de pendul care să le ajute să-și țină echilibrul.

Coliva se împărțea în castronele și se distribuia vecinilor. În principiu, celor cu care erai în relații bune. Dar împărțeala devenea o ocazie să te împaci, să-ți ceri iertare, să reiei relațiile cu oameni cu care te certaseși în trecut. Și n-am întâlnit pe nimeni care să refuze vreodată o farfurie cu colivă. Mormăind de voie, de nevoie, ”Bogdaproste”.

Noi copiii eram un soi de masterchefi ad-hoc, care dădeau inocent și crud verdicte. Ne băteam întotdeauna pe coliva cea mai gustoasă și le ignoram pe cele din care gustaserăm și ni se păruseră prea serbede. Castronelele cu colivă nereușită erau plimbate câteva zile prin cămară și prin frigider. Greu de mâncat, imposibil de aruncat.

La capătul zilei cu pomeni, cu burta plină, cu buze și degete lipicioase, îmi juram că n-o să mai mănânc colivă în viața mea. Uitam apoi promisiunea și o luam de la capăt la următoarea pomenire a morților.

În fiecare an, în preajma zilei de 1 noiembrie îmi propun să fac o colivă ca acasă, așa cum făcea Bunica. Un plan pe care încă nu l-am îndeplinit. Rămân și anul acesta cu pofta și cu amintirea.

Doina Gecse-Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on October 31, 2020 Reply

    La Cluj, nu am avut prilejul să mănânc colivă, iar ideea de a mânca ceva după o înmormântare mi se părea de neacceptat. Adecărul e că şi azi înghit cu noduri la pomenile şi parastasurile la care nu-mi pot scuza absenţa. Coliva am gustat-o prima oară, preparată de o prietenă, fiică de preot, care mi-a adus-o într-un păhărel. Ei îi plăcea să prepare colivă cu diverse prilejuri şi, astfel, am savurat această fiertură dulce şi aromată, ca pe un desert, fără a pătrunde semnificaţia ei religioasă. Mi-a plăcut mult articolul Doinei Gecse-Borgovan şi sper ca în curând să scoată un volum cu scrierilr publicate în Baabel-

  • Veronica Rozenberg commented on October 30, 2020 Reply

    Nu pot să cred că originării din România nu cunosc semnificaţia colivei.
    Din wikipedia, coliva reprezintă o ofrandă adusă de credincioși la biserică spre sfințire, în cinstea sfântului zilei, în ziua onomastică a cuiva sau pentru ușurarea sufletelor celor răposați, de păcate și scoaterea lor din osânda veșnică.

    De altfel, ar fi interesant, eu cel puţin nu ştiu dacă acest fel, pregătit de românii ortodocşi cu ocazia părăstaselor în memoria celor dispăruţi, şi a cărui bază este grâul (arpacaş, grâu decorticat) este pregătit şi în alte ţări de populaţia de rit ortodox (sau poate că nici această presupunere nu e reală).
    Din nou verificarea pe wikipedia ar arăta că se obişnuieşte şi în alte ţări cu populaţie ortodoxă, Bulgaria, Grecia, Rusia., în special în Balcani.
    Există semnificaţii simbolice legate de importanţa bobului de grâu, de asemenea tradiţia acestei “prăjituri” îşi are rădăcinile în antichitate.

    Amintitirile mele de copil, până la vârsta de 9-10 ani, din Cotrocenii Bucureştiului, sunt legate şi de Biserica Sf. Elefterie, la care obsinuiam să mă duc duminicile, atunci când se prăznuiau de obicei nunţi sau botezuri, amintirile sunt destul de tulburi, dar mă strecuram prin mulţime şi căscam gura la cele ce se întâmplă, fără ca vreodată să cer informaţii cuiva despre semnificaţia evenimentelor.
    Biserica avea un “departament” diferit de clădirea principală, care se afla în direcţia opusă Operei (cred că am mai amintit acest fapt) unde se depuneau morţii. Nu ştiu de ce, dar fiind în drumul de la şcoală către casă, intram câteodată şi priveam şi acest spectacol macabru. Nu pot spune de ce am făcut-o, cât ar părea de ciudat. Vizitele acestea – văzute astăzi ca fiind destul de stranii – ca şi în relaţiile mele multiple de prietenie cu colegi desigur neevrei, în decursul anilor, m-au făcut să cunosc întotdeauna cât de nelipsită evenimentelor triste este coliva, dar şi plăcută la gust, deşi eu nu cred că am gustat vreodată, ea rămâne un desert asociat morţii. Nu am ştiut că se practică şi o concurenţă culinară în acest context.

  • Hava Oren commented on October 29, 2020 Reply

    De la o vreme Baabel este o publicație atât de evreiască, încât începem să uităm de aspectul ei multicultural. Mulțumesc pentru această deschidere spre „alte bordeie, alte obiceie”.

    • gabriel gurm commented on November 10, 2020 Reply

      Mai mult decât de acord!!!
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *