La sfârșitul lunii aprilie 1945, cu 15 ani împliniți și 32 kg, reveneam la Cluj împreună cu mama, după aproape un an de experienţe chinuitoare în holocaust.

Eram foarte fericite. Ne bucuram că eram în viaţă, că încercările regimului fascist de a ne extermina au dat greș și că ne aștepta acasă fratele meu drag, Encike (Andrei), de 20 ani, împreuna cu vărul meu iubit, Tibi, de 22 ani. Încă nu știam că pe tata, capul şi susținătorul familiei noastre, nu-l vom mai revedea niciodată. Multă vreme am așteptat pline de speranță revenirea lui, dar în zadar. Știam doar că de la Budapesta a fost în același marș al morții spre Germania, în care am fost și noi câteva zile mai târziu. Doar că noi am reușit să evadăm după două săptămâni (150 km) de mers în condiții jalnice.

În locuința noastră nu puteam reveni, deși era liberă. Dar era goală. Goală în sens propriu. Lipsea nu doar mobila, covoarele, perdelele, etc., ci și așternutul, vasele, hainele. Nimic din cele necesare traiului zilnic nu mai era. În aceste condiţii am acceptat cu bucurie invitaţia vărului meu, Tibi Holan, de a veni la el. Mica lui locuinţă de pe strada Republicii nr. 2 era deja ticsită. În afară de el şi de fratele meu, acolo stăteau mai mulţi prieteni, studenţi, care reveniseră din deportare şi nu mai aveau pe nimeni. La Tibi au găsit un cămin primitor, care le permitea să înceapă sau să continue studiile universitare. Făcând haz de necaz, tinerii porecliseră casa nyomortanya (lăcaş de mizerie), dar se simţeau foarte bine acolo.

Până în mai 1944, aici locuia doar familia lui Izidor Herskovits, tatăl lui Tibi și fratele cel mai mare al mamei mele. Unchiul Izidor era o persoană bine cunoscută în Cluj, fiind radiolog şef la trei instituții medicale: Spitalul Evreiesc, Sanatoriul Mátyás şi Sanatoriul Charité. El a fost deportat la Auschwitz şi ucis, împreună cu soţia sa, Rózsi. După ridicarea lor, casa a rămas goală. Tibi era la muncă forţată. Căţeluşul, Jackie, a fost adoptat de bucătăreasa Viri.

La întoarcerea din detaşamentul de muncă, Tibi a găsit căsuța intactă, nejefuită, motiv pentru care putea găzdui atâţia tineri. Ulterior căsuţa a dispărut din geografia orașului, odată cu construirea Casei de Cultură a Studenților şi amenajarea Pieţei Păcii (actuala Piață Lucian Blaga).

Atât vărul meu Tibi, cât şi fratele meu Encike au revenit la Cluj înaintea noastră. Dar cum putea Tibi, un tânăr student la medicină, să susţină material un cămin cu o “familie” numeroasă?

Encike făcea muncă forţată la Someşeni, un sat de lângă Cluj. Când unitatea lui a pornit în retragere spre vest, el a reuşit să evadeze. S-a adăpostit în sanatoriul condus de vestitul profesor Mátyás Mátyás, unde a rămas ascuns până la eliberarea oraşului.

Înainte de înrolarea în detaşamentul de muncă de la Baia Mare, vărul meu Tibi fusese student la medicină. Cred că era în anul III. Acolo a dobândit o foarte mare experiență profesională, ca urmare a lipsei acute de medici, precum și a bunăvoinţei colonelului Imre Reviczky, comandantul unităţii. Lucra independent ca medic universal, fără ajutoare calificate, executând până și operații de apendicită.

Revenit la Cluj cu experiența pe care o avea, a fost angajat imediat ca medic la Sanatoriul Mátyás, întrucât criza cadrelor medicale s-a menținut și după război. Fiind simultan și student şi salariat, putea susţine financiar căminul instalat ad-hoc în locuinţa sa. L-a adus şi pe Enci să locuiască împreună cu el şi a reangajat-o pe bucătăreasa Viri. Ceilalţi locatari au apărut treptat, pe măsură ce revenea din deportare câte un tânăr rămas singur pe lume.

Toţi locatarii căminului erai mai în vârstă ca mine cu cel puţin patru ani. Îmi amintesc şi azi de numele unora, de care mă leagă diferite amintiri. Zsofi Klein făcea cu mine gimnastică (a și devenit profesoară de gimnastică). Pali Horváth, student la stomatologie, a încercat să-mi recupereze caninul rupt într-o pulpă de pui. Îmi mai amintesc de Feri Farkas şi de soţia sa, Erzsi, precum şi de Karcsi Lancet, la care voi mai reveni.

Fratele meu şi cu mine eram foarte apropiaţi de vărul nostru Tibi încă din copilărie. Tibi era “cavalerul” meu, care intervenea în certurile noastre frăţeşti, provocate, de regulă, de mine. Eu aş fi vrut ca Enci să se joace tot timpul cu mine, dar fiind cu aproape cinci ani mai mare, el prefera să citească. De regulă fratele meu încasa o bătaie zdravănă, urmată de o împăcare rapidă între toţi trei. De fapt eram alintată de amândoi.

În aceste conditii nu e de mirare că la sosirea noastră în nyomortanya, cei doi băieți se străduiau să-mi facă numai bucurii. A doua zi după sosirea noastră au apărut cu mai multe cadouri, haine pentru balul de sâmbătă, unde aveau de gând să mă ducă, știind că îmi place să dansez. Am primit o bluză, un furou și o pereche de ciorapi. S-au necăjit mult aflând că acestea nu erau de ajuns pentru a-mi acoperi toate părțile corpului. S-au descurcat însă rapid. Au împrumutat o fustă și niște pantofi de la fetele din casă.

Balul s-a ținut în sala mare a Casei Universitarilor. Scaunele fuseseră scoase și se dansa pe toată suprafața parterului. Eram atât de sleită, încât abia puteam dansa, nu mai rezistam oboselii. I-am rugat să mă lase să mă odihnesc câteva minute. M-au condus la etaj și m-au lăsat pe un scaun, într-o lojă. Mi-am pus coatele pe balustradă și am stat puțin cu bărbia sprijinită în pumni. Când m-am ridicat, am descoperit că băncuța plușată din spatele meu era plină de vărsat. Și eu nu auzisem nimic! Aţipisem nu câteva minute, ci până aproape de sfârșitul balului.

După un timp – nu mai țin minte cât – mama s-a mutat în casa noastră şi s-a apucat să o facă din nou locuibilă. Fratele meu și cu mine am rămas la Tibi. Trăiam în siguranță, bine îngrijiți și hrăniți, într-o atmosferă veselă. Se făceau multe glume.

Într-o bună zi Karcsi Lancet s-a dus la văru-meu Tibi și i-a cerut mâna mea, oferindu-i în schimb cinci lei (care valorau cam tot atâta ca azi). Tibi nu a putut rezista unei asemenea afaceri şi a fost de acord. Ne-am distrat copios. Menționez că între Karcsi și mine nu a existat niciodată vreo idilă. Nimeni nu și-ar fi închipuit aşa ceva, mai ales că în starea de atunci nu eram prea atrăgătoare.

De ziua mea, Karcsi mi-a dăruit o carte de Honoré de Balzac, cu două romane: Moș Goriot și Cezar Birotteau. O am și acum. O frunzăresc emoționată. Iată dedicația ei: “Kis feleségemnek. Kivánom, hogy még legalább 120 evig hallhassam mennydörgős mosolyod. 5 lejes férjed, Lancet Károly”. (Soțioarei mele. Îmi doresc să pot asculta încă cel puțin 120 de ani surâsul tău tunător. Soțul tău de cinci lei, Lancet Károly.)

Nu mai știu nimic despre Karcsi. De fapt nu mai ştiu nimic despre niciunul dintre locatari. Ai mei – Enci şi Tibi – au părăsit de multă vreme lumea asta… Mă doare gândul că poate nimeni nu-și mai amintește de Nyomortanya, acest lăcaş minunat și atât de benefic. Acest gând m-a făcut să aștern prezentele rânduri.

Căminul a funcționat exact atâta timp cât era o nevoie stringentă de el. După aceea Tibi l-a transformat în cuibul propriei familii. Dar pe vremea aceea apăruseră deja instituții subvenționate de JOINT, pentru adăpostirea elevilor și a studenților supraviețuitori ai Holocaustului, rămași fără familie.

Tibi și-a continuat cariera medicală la IMF, ca radiolog. Mai târziu a întemeiat la Cluj Centrul de Medicină Nucleară.

Judit Mureşan (n. Kertész)

Cluj, 28 septembrie 2020