Se culcă omul seara, după o lungă zi de activitate intensă, și mulțumește din inimă cui trebuie să mulțumească pentru că e sănătos, în plină putere de muncă, și că are posibilitatea să lucreze într-un domeniu care îi face plăcere și îi aduce multă satisfacție profesională.

A doua zi dimineața, la prima oră, e chemat/ă în biroul directorului și e informat/ă că a fost numit, cu o perioadă de încercare, șeful secției / departamentului / oficiului…

Acesta e doar un prim scenariu.

Al doilea este obținerea prin concurs a postului de șef. În acest caz se cer anumite calități profesionale, specifice locului de muncă, caracterizări și recomandări, trecerea printr-o comisie de concurs, etc.

Banalități!

Cine nu cunoaște acest aspect al vieții cotidiene, în care individul e uneori plăcut surprins de o decizie luată ”de sus” sau de câștigarea unui post de conducere prin concurs, în concordanță nu numai cu dorințele sale (mai mult sau mai puțin ascunse), dar și cu faptul că uneori i se recunosc meritele, iar recompensa pentru o activitate corectă, intensă și pozitivă vine într-un moment în care își poate etala calitățile de conducător, de lider?

Oare chiar așa stau lucrurile?! Oare chiar așa, pe nepusă masă, omul devine șef, responsabil pentru activitatea (și o bună parte a vieții) celor cu care conlucrează, cu care a activat cot la cot vreme îndelungată, și care îi devin, așa, peste noapte, subalterni?!

Oare cerințele unui concurs includ și alte calități în afara celor profesionale?

Cu alte cuvinte cine poate garanta că acel individ disciplinat, eficace, serios și plin de inițiativă, poate fi și un șef de succes, dar și un adevărat lider.

Iată aici cele două ”fețe” la care făceam aluzie în titlu: una e să fii șef, și alta e să fii lider.

Pe vremea mea circula o anecdotă care susținea că la lucru există două reguli: prima că șeful are întodeauna dreptate, iar a doua că în cazul în care șeful nu are dreptate se va aplica prima regulă!!

Întodeauna mi-a fost deosebit de clară justețea acelui concept rupt din viață, care remarcă (pe bună dreptate!) că nimeni nu poate avea întodeauna dreptate. Șeful poate crede că el e instanța supremă. Un adevărat lider știe însă că nimeni nu poate fi expert în orice domeniu al profesiunii/specialității sale.

De-a lungul vieții m-am întâlnit cu o mulțime de slogane privitoare la ce înseamnă să fii lider. De fapt aș zice că mai mult le-am căutat decât că le-am găsit la întâmplare. Și ele m-au ajutat să încropesc o prezentare cu acest subiect.

Am strâns o mulțime de date provenite de la indivizi care, în meseria mea, au știut să pună în cuvinte ceea ce ei înfăptuiau zi de zi.

Aș dori în cele ce urmează să revin la câteva din preceptele puse pe hârtie de alții în legătură cu acest subiect.

Un prim aspect se referă la exemplul personal. Nu de mult scriam despre faptul că activitatea mea de medic militar în armata israeliană mi-a arătat în mod clar cum se manifestă un adevărat comandant. Expresia arhicunoscută folosită de ofițer: ”înainte, după mine”, reprezintă chintesența noțiunii de exemplu personal.

Cineva spunea că adevăratul examen al unui lider (probabil al oricărui individ sau individe) e să facă tot ce e necesar pentru a deveni un exemplu nu numai pentru subordonații săi, dar și pentru copiii săi. Uneori am senzația că acest singur precept e suficient pentru a defini un lider de succes.

Dar nu e așa.

Bernard Tyson, unul din cei mai cunoscuți administratori de companii americane (în cazul său, consorțiul de medicină Kaiser Permanente) e considerat un exemplu de lider de succes. La opt zile după decesul său, în noiembrie 2019, un ziar american a prezentat criteriile acestui lider al unei organizații de faimă mondială. Voi încerca să le reproduc aici, pe scurt, pentru că după părerea mea ele exprimă grăuntele central al ideii:

*viziune puternică a viitorului

*grija pentru ca cei cu care lucrează să beneficieze de acțiunile sale

*perpeturarea unui spirit pozitiv, care va rămâne și după dispariția sa.

Și cu toate acestea, cele de mai sus nu sunt suficiente pentru a defini caracteristicile unui adevărat lider, pentru că la cele de mai sus se adaugă acele aspecte care definesc reușita liderului din punct de vedere uman.

De exemplu, obligația de a-și ține promisiunile, de a judeca obiectiv pe cei din jur, de a-și recunoaște propriile erori, de a a asculta cu răbdare pe cei din jur, dar mai ales de a evita ceea ce englezul numește ”hard feelings”, după o discuție în care a fost criticat de colaboratori. Iar unii mai adaugă ideea după care un adevărat lider nu trebuie să accepte în jurul lui lingușitori și indivizi care caută cu orice preț să-i intre în voie.

Îmi amintesc – și nu cu nostalgie! – vremurile în care șeful de secție / profesorul / șeful de catedră avea asupra subalternilor drepturile unui feudal (cu excepția celei numite jus primae noctis!!). Nimănui nu-i era ușor, dar legile nescrise se învățau repede, dacă omul dorea să-și asigure cât de cât o existență lipsită de griji.

Nu, acest tip de șef/ă (nu lider!) nu a dispărut nici pe departe din viața de toate zilele. El/ea se mai găsește în multe locuri de muncă și poate fi depistat cu destulă ușurință.

Cine îi cunoaște pe americani nu se va mira de modul în care ei sunt capabili să concentreze în puține cuvinte teorii ce se pretind universale.

Nu demult am dat de o propunere, venită din țara tuturor posibilităților, de identificare a unui șef de proastă calitate. Ideea folosește primele cinci litere ale alfabetului: ABCDE.

Iată cum (și rog să fiu scuzat că folosesc termenii în engleză, căci dacă i-aș traduce ei și-ar pierde ”farmecul”): A=accuse, B=blame, C=cover up, D=deny, E=excuses !

Cred că explicațiile sunt de prisos.

Una din primele glume pe care le-am auzit aici, în Israel, se referea exact la cele de mai sus: cum se traduce în ebraică mea culpa? Foarte simplu: toți sunteți vinovați!

În urmă cu ani, pe vremea când acesta era unul din subiectele care mă interesau în mod special, am întâlnit un test propus pentru a confirma (sau a infirma!) calitatea de lider. Autorii articolului inițiaseră un număr de șase întrebări, pe care oricine se află în poziție de lider ar trebui să și le pună, și bineînțeles să-și dea (lui însuși ) un răspuns cât se poate de sincer.

Iată pe scurt întrebările:

1. Subalternii tăi au curajul să te critice în față?

2. Te interesează evoluția carierei subalternilor tăi, nu numai a ta?

3. Îți amintești numele de botez ale copiilor celor cu care lucrezi zi de zi?

4. În discuțiile zilnice pe care le porți cu subalternii este loc și de subiecte personale, sau numai cele legate de activitatea profesională?

5. Când te apropii de un grup de subalterni, aceștia nu încearcă să schimbe subiectul discuției?

6. Ai capacitatea de a prelua asupra ta cel puțin o parte din greșelile celor pe care îi conduci în activitatea cotidiană?

După autorii chestionarului, răspunsul trebuie să fie”da” la toate întrebările.

(O remarcă interesantă doar pentru conaționalii mei: cum ar răspunde premierul nostru la cele șase întrebări de mai sus??!!)

Eu aș adăuga-o pe a șaptea, la care din păcate răspunsul nu poate veni cu ușurință: oare subalternii tăi au încredere deplină în tine?

În toată lumea există școli și cursuri de management, în cea mai mare parte profilate pe domeniul respectiv. În acest cadru ești învățat să organizezi, să planifici, să decelezi la timp probleme care într-un viitor ar putea crea dificultăți activității de zi cu zi, și (poate mai ales) ți se oferă mecanismele care pot preveni pierderi materiale, ce pot duce la serioase probleme legate de însăși existența locului de muncă.

Dar nimeni nu te poate învăța să fii… om! Chiar dacă unii vor încerca, după părerea mea există doar două posibilități. Prima e de fapt a bate la o ușă deschisă, pentru că individul / învățăcelul s-a născut cu acele calități care-l fac să fie considerat ceea ce în idiș se numește mensch, adică cineva care merită să fie admirat pentru nobilul și umanul său caracter. Iar a doua posibilitate este să eșuezi, pentru că cine nu s-a născut ”om”, așa rămâne, unmensch, cum îl numesc nemții.

Am remarcat la începutul acestor rânduri că nimeni și nimic nu e perfect.

Funcția de lider se învață, ca orice altă funcție. Dar ea nu poate fi învățată în absența fondului uman, o caracteristică pe care nu poți să ți-o însusești, ori o ai, ori nu o ai, foarte simplu.

Și atunci ceea ce mai rămâne e să știi cum să deosebești pe mensch de unmensch.

Dar cine sunt eu ca să am tupeul să dau sfaturi în acest subiect?!

Deci mai las și altora ceva…

Și la urmă notă de actualitate.

În aceste timpuri de restriște, când inamicul e invizibil și de aceea e greu să-i dai de furcă și să-l învingi ca într-un război ”obișnuit”, omenirea are nevoie nu de șefi, ci de lideri, lideri adevărați, care să inspire încredere și să dovedească prin tot ceea ce fac și spun că ei pun interesele țării deasupra propriilor lor interese.

Din păcate în această situație știința nu oferă o cale clară și dovedită pentru a depista pe adevăratul lider. De multe ori adevărul se dezvăluie după ce ”războiul” a luat sfârșit, și atunci, de cele mai multe ori, concluzia e deja inutilă, perimată.

Aveți vreo soluție?!

Dacă nu mă înșel, o bună parte a cititorilor acestei eminente reviste literare au trecut de vârsta șefiei. Dar cu toții avem copii și nepoți! Nevoia de leadership a devenit în acești ultimi ani și mai stringentă. Noi, ”ăștia” mai în vârstă, nu prea avem ce oferi societății, în afara experienței noastre, acumulate vreme de zeci de ani. Acestui scop am hotărât să-i dedic rândurile de mai sus.

Gabriel Ben Meron