Întâmplări cu cafea

Îmi place mirosul pâinii prăjite, al cartofilor copţi în cuptor, parfumul portocalelor într-o zi înzăpezită. Într-o vreme, când locuiam în apropierea Fabricii de Bere Ursus, nu ratam niciodată să mă sui pe o piatră, ca să ajung în dreptul unui geamlâc întotdeauna întredeschis, prin care se vedeau butoaiele aşezate rânduri-rânduri şi se simţea adierea, uşor înţepătoare, a berii proaspete. Dar nimic nu mi-a plăcut – niciodată – mai mult decât să adulmec cafeaua aburindă din ceaşcă sau aroma unui pachet de cafea abia început.

Mama mea, cafegioaica

Probabil că este o plăcere… congenitală dacă mă gândesc că mama a devenit cafegioaică pe vremea când era gravidă cu mine. Pe atunci studia la Politehnica din Leningrad, iar sarcina s-a dovedit foarte dificilă, chiar din prima lună. A fost internată în spital, unde i s-a propus întreruperea sarcinii, care îi putea pune în pericol viaţa, dar ea nici nu a vrut să audă, deşi îi era rău tot timpul. Nu putea să pună nimic în gură şi era hrănită intravenos.

După ce s-a întremat, cât de cât, a solicitat externarea ca să-şi poată susţine examenele şi să nu piardă anul de studiu. Când a ajuns acasă, în căminul pentru studenţii căsătoriţi, a simţit miros de cafea pe casa scărilor şi i-a spus tatii că ar bea şi ea o ceaşcă. Tata, bucuros că nevasta lui, în sfârşit, cere ceva de mâncare, i-a adus în fugă cafeaua dorită. Începând din acel moment şi până la operaţia de cezariană prematură (menită să salveze viaţa ei, dar care a salvat-o şi pe a mea) mama a băut „cantităţi industriale” de cafea.

„Dar era slabă, rusoaicele făceau cafeaua neagră cu ceainicul”, mă liniştea mama, peste ani, când am întrebat-o cum a rezistat la atâta cafea, fără să mănânce mai nimic, în condiţiile în care hipertensiunea era unul din factorii de risc ai sarcinii ei.

Cafeaua din copilărie

În timpul primilor ani ai copilăriei mele nu ţin minte să fi avut în casă altfel de cafea decât cea cu lapte, făcută din surogat (Enrilo), pentru care se stătea la cozi lungi, la „Alimentara”. Apoi tata s-a dus la doctorat, la Moscova, şi când venea acasă, în vacanţă, aducea cafea boabe verde, din care împărţea cu dărnicie şi prietenilor apropiaţi.

Cafeaua surogat Enrilo (Franck)

Pe atunci stăteam mai mult la bunicii mei adoptaţi. În zilele de marţi Bunica Erzsi le prepara cafea naturală prietenelor ei care veneau în vizită (despre aceste vizite am mai scris în Baabel https://baabel.ro/2014/10/andrea-ghita-crema-de-cafea-a-bunicii-mele-2/).

Cafeaua verde era prăjită cu multă atenţie într-o tigaie specială, până când boabele căpătau o nuanţă brună (cafenie), începeau să „transpire” şi răspândeau aroma aceea irezistibilă, exotică şi totuşi cunoscută parcă dintr-o altă viaţă.

Se prăjea numai cantitatea necesară unui rând de cafele, se dădea printr-o râşniţă de metal de formă cilindrică, se fierbea într-un ibric de alamă şi se servea în ceşcuţe minuscule, de porţelan.

Era de la sine înţeles că numai adulţii se puteau bucura de deliciul cafelei şi totuşi, copil fiind, am beneficiat şi eu de acest privilegiu, la recomandarea doctorului Neuländer, care îmi trata staza duodenală: „Daţi-i copilului cafea naturală. În prima zi o linguriţă, în a doua două, în a treia trei, şi tot aşa până când ajungeţi la o ceaşcă. Apoi scădeţi porţia zilnică până când reveniţi la o linguriţă. Faceţi asta timp mai multe luni”. Nu ţin minte cât a durat „cura de cafea neagră” care mi-a conferit un statut de „copil-adult”, grozav de plăcut şi m-a vindecat de „lenevia stomacului” aşa cum îmi explicase nenea doctorul această afecţiune.

Magazinul de cafea

„Revoluţia cafelei” a avut loc la începutul anilor şaizeci când în magazine s-au arătat semnele unui belşug relativ. A dispărut cartela de pâine, au apărut specialităţile de panificaţie şi de produse lactate, s-au diversificat sortimentele de napolitane şi biscuiţi şi a fost inaugurat primul magazin specializat de cafea. Şi noi, copiii, ne-am dus să căscăm gura la recipientele de sticlă în care se lăfăiau boabele de cafea de diferite origini – Brazilia, Columbia, Venezuela – la  aparatul de prăjit cafeaua, care se învârtea lent şi degaja arome îmbietoare, şi la râşniţele electrice accesibile şi pentru noi. Mai întâi turnam cafeaua boabe în magazia râşniţei, apoi potriveam granulaţia dorită (pentru cafea turcească sau filtru), fixam punga de hârtie şi în final apăsam pe buton. Râşniţa începea să uruie şi punga se umplea cu cafeaua măcinată, călduţă, pe care o duceam acasă ca pe un trofeu. Unde mai pui că primeam pe gratis şi calendare de buzunar ilustrate cu reclame!

În acelaşi magazin puteai să bei – la nişte mese înalte fără scaune – cafea preparată de un espressor care scotea trâmbe de abur. Mama mergea zilnic la o cafea cu prietenele ei, iar eu… coadă după ea. Nu mai primeam cafea (nici măcar de leac), însă mă bucuram de alte delicii, deloc de lepădat. Mama îmi dădea unul dintre cele două cuburi de zahăr ambalate în pacheţele cu inscripţia „Bod”, aferente fiecărei porţii, şi în timp ce acesta se topea încet umplându-mi gura de dulceaţă, aspiram aroma îmbătătoare a cafelei şi ciuleam urechile la poveştile (şi bârfele) doamnelor.

Cafeaua de acasă

Acasă se bea cafea de două ori pe zi. Dimineaţa, în fugă, şi după amiaza pe îndelete. Începând din clasa a IX-a, în fiecare după amiază luam şi eu loc, alături de părinţii mei, la măsuţa din camera de lucru a tatii, şi tăifăsuiam. Mama şi tata erau aşezaţi în fotoliile lor şi aveau ceşti de dimensiuni ceva mai mari (după moda anilor şaizeci-şaptezeci), în timp ce eu şedeam pe un scăunel (roşu) şi îmi savuram cafeaua tot dintr-o ceşcuţă „mocca”, la fel ca pe vremea „curei de cafea”.

Aceste minunate întruniri de familie, în care puneam lumea la cale, s-au perpetuat de-a lungul deceniilor, chiar şi după ce m-am măritat şi m-am mutat la casa mea. Nu trecea o zi să nu poposesc acasă la ai mei, pentru a ne bea împreună cafeaua preparată şi servită de către tata, în ceşti personalizate.

Dacă în vremurile ceva mai bune ne răsfăţam cu o varietate de sortimente de cafea, în anii cei mai sumbri ai regimului Ceauşescu, atunci când cu toţii eram condamnaţi la „nechezol”, procuram cu greu, la negru şi la preţuri pipărate, câte un pachet de cafea Alvorada sau Omnia, adus din Ungaria, sau cumpărat de la „shop”.

Cutie de cafea Omnia de pe vremuri

Odată am ajuns la ai mei cu întârziere, după ce ei îşi băuseră cafeaua. Tata m-a servit cu o ceaşcă de cafea menţionând că e un sortiment exotic, preparat special pentru mine, şi că e curios dacă-mi va plăcea. Cafeaua fierbinte avea un gust aparte, dar plăcut. Am povestit o grămadă cu ai mei fără a omite să laud cafeaua. Tata a tăcut, zâmbind  misterios. La plecare mi-a dezvăluit că preparase „cafeaua” din sfeclă prăjită şi măcinată, iar eu o băusem sub efectul… placebo.

Când „nessul” era rege

Pe la mijlocul anilor 1960 a apărut şi la noi cafeaua solubilă, aşa-numitul Ness care a declanşat o adevărată pasiune. Era foarte comod de preparat chiar şi cu apă rece sau minerală şi făcea o spumă foarte aspectuoasă.  În timp ce tata şi cu mine ne străduiam să obţinem spuma perfectă, amestecând pudra de cafea cu puţină apă şi zahăr, frecând vârtos compoziţia şi adăugând treptat câte puţină apă, până atingeam consistenţa dorită, mama – cafegioaica autentică – dilua nessul cu apă fierbinte, spunând că doar n-o să-şi strice cafeluţa cu ditamai gulerul de spumă!

Peste ani, când lucram la Centrul Teritorial de Calcul, colegele de birou mi-au arătat că spuma se putea obţine introducând cafeaua solubilă, zahărul şi apa într-un borcan cu capac şi garnitură, care apoi se scutura energic. Mergea mult mai repede şi rezultatul era comparabil.

Ţin minte că cel mai grozav „ness” l-am băut în biroul directorului de la Uzinele Dacia. Tata s-a dus în delegaţie la Colibaşi pentru a perfecta o colaborare între uzina de automobile şi Politehnica din Cluj şi, fiind în timpul vacanţei de primăvară, m-a luat şi pe mine. Mai întâi am făcut turul uzinei. Am fost foarte impresionată de banda de asamblare a „daciilor”, în special – ce să-i faci, nu sunt bărbat – de procesul tehnologic al vopsirii carcaselor în culori vii şi strălucitoare. Apoi directorul ne-a invitat în biroul lui, unde am fost serviţi cu câte o ceaşcă de cafea „ness”, toată numai spumă… Mai exact era o cremă fină şi delicioasă cu aromă de cafea, note de vanilie şi alune. O nebunie!

Cafeaua la nisip şi motorul cu abur

Pe strada Doja se deschisese un magazin de delicatese (cred că se numea Tosca), unde se vindeau dulciuri, dar se prepara şi cafea la nisip. În ajunul Zilei Femeii m-am dus cu Mia, colega mea de bancă, să cumpărăm cadouri pentru mamele noastre. Am colindat prin magazinul Central, am cumpărat darurile şi apoi ne-am decis – fiind şi noi (aproape) femei – să ne sărbătorim Ziua, la Tosca, cu câte o cafea la nisip. Am sorbit cu nesaţ cafeaua fiartă în ibrice de alamă îngropate în nisipul fierbinte și servită în ceşcuţe din ceramică rustică şi am tăifăsuit până pe înserat. Când am ajuns acasă, am sărbătorit-o pe mama, care s-a bucurat mult de cadoul meu. M-am culcat târziu, aruncând o privire fugară şi plictisită asupra lecţiei de fizică pentru a doua zi: motoarele termice. Aveam o aversiune viscerală faţă de motoarele de orice fel, drept pentru care le-am ignorat şi pe cele termice, mai ales că nu aveam emoţii. Tocmai luasem punctajul maxim la faza locală a olimpiadei de fizică şi aveam deja două note de 10 la răspunsuri. Şansa de a fi ascultată în viitorul apropiat tindea către zero, am conchis eu şi… am adormit.

A doua zi, profesorul nostru de fizică, Domnul Vodă, a declarat mucalit că de Ziua Femeii va asculta numai fete şi a început cu… Mia. Ea a ieşit la tablă şi a făcut faţă onorabil. Dl. profesor i-a dat 9 sau 10 şi a întrebat-o ce program are de Ziua Femeii. ea a relatat veselă că-şi făcuse programul cu o zi înainte, bând cafea la nisip, la Tosca. „Cu cine ai fost, Mia?” „Cu colega mea de bancă!”.  Auzind acest răspuns, Dl. Vodă – molipsit de veselia Miei – s-a întors către mine şi mi-a spus: „Atunci pofteşte la tablă şi povesteşte-mi despre motorul cu abur!”.

diagrama motorului cu abur

Motorul cu abur… Am făcut un efort şi am desenat pe tablă diagrama care arăta ca un trapez: două izobare, o izocoră şi o izotermă.  După care am tăcut mâlc. Un coleg din ultima bancă îmi făcea semne disperate şi-mi şoptea ceva, opintindu-se să-mi transmită cuvintele-cheie pentru a-mi debloca tăcerea. Însuşi Dl. Vodă a încercat să-mi sugereze ce ar fi de zis, dar eu nu rezonam la nimic. În capul meu era un haloimăs de abur, piston, sertăraş şi supape. Am fost trimisă la loc şi am încasat un şase. Nu cred că-l meritam nici pe acela. Până la încheierea trimestrului am mai luat o notă de zece şi cu zece în teză am obţinut media maximă.  

Practic, acea notă de şase nu a contat deloc în situaţia mea şcolară, dar avea să-mi revină în memorie (împreună cu motorul cu abur, eterna şaradă), ori de câte ori aveam să mai beau… cafea la nisip.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

10 Comments

  • AGY VASS commented on November 2, 2020 Reply

    IULIKA, NU AM CUVINTE SA-TI DESCRIU BUCURIA CARA MI-O FACI CIND ITI CITESC ARTICOLELE DESPRE VIATA IN CLUJUL TINERETII NOASTRE! CaT DE ASEMANATOARE:IUBIREA PENTRU MAMA, FILM, TEATRU…CUM DE NU NE-AM INTILNIT LA CAFEA LA “TREI VARICE”? O SA PASTREZ ARTICOLELE CA PE UN JURNAL, DAR SCRIS CU SENSIBILITATE SI EXACTITATE DE CARE N-AS FI FOST NICIODATA IN STARE!

    • Andrea Ghiţă commented on November 2, 2020 Reply

      Mulţumesc. Cititorii Baabel ştiu că articolele tale, de o facturp diferită, sunt scrise cel puţin la fel de bine!

  • Theodor toivi commented on November 2, 2020 Reply

    In armata cantam:
    “Cafeaua si spanacul
    Ne-a omorat stomacul”1

  • Tiberiu ezri commented on October 31, 2020 Reply

    In Romania Ceausista se vindea la un moment dat un surogat de ness care se chema lescafe (interpretarea mea in engleza a fost intr-adevar less coffee or even no coffee).
    Andrea, sunt de-a dreptul uimit de memoria si imaginatia ta de nesecat.
    In plus, articolele tale reproduc o copilarie fericita.

  • THOMAS. LEWIN commented on October 30, 2020 Reply

    Cu ,,parfumul portocalelor într-o zi înzăpezită” ,stabiliți un reper greu de depăsit.Aroma cafelei intră în competiție și-poate- câștigă.Oricum, pe mine m-ați ajutat să-mi înving niște ezitări și am băut a doua ceașcă de Ness,scurt timp după prima.Rămân ,totuși, la o respectuoasă distanță de cele 30 de ceșcuțe pe care Balzac obișnuia să le bea în fiecare zi.

  • Eva Grosz commented on October 30, 2020 Reply

    Noi nu am apucat vremea când nu era cafea în România.Până în 75 ne-am descurcat cumva.
    În Israel nu am dus lipsă . Și totuși cea mai bună cafea de care îmi amintesc, era cea din copilărie, cînd se cumpărau boabe, se prăjeau cu grijă ,cum scrie Andrea, se măcineau și se fierbeau imediat.
    Doamne, ce aromă !!!! Desigur mă alătur la toți iubitorii de cafea . Cafea adevărată !

  • MARINA ZAHAROPOL commented on October 30, 2020 Reply

    Mulțumim pentru aceasta odă închinată cafelei!  Si eu m-am gândit imediat la “Cantata cafelei” a lui J S Bach ca si la capitolele despre cafea si cafenele din romanul “Numele meu este Roșu” de Orhan Pamuk.Persistenta vie in memorie a momentelor si împrejurărilor cand a fost savurata aceasta licoare miraculoasă ii confera, dincolo de atributele ei fizice intrinsece, si o dimensiune simbolica: cafeaua evoca caldura caminului parintesc, o prietenie din liceu…si îndeplinește astfel un rol similar madeleinei lui Proust , care te transporta într-un “timp pierdut” sau “regasit.” .

  • Theodor toivi commented on October 30, 2020 Reply

    *Interesant articol. Amintiti si de :Julius Meinl care a început afacerea cu boabele divinei băuturi în 1862. La sfârșitul sec. al XIX-lea el era principalul furnizor de cafea al Austro-Ungariei….
    *Mi-ati amintit de formula pv=ct. Un metru cub de gaz la adancimea de 3 km. poate avea de exemplu 300 atm. Ajuns la suprafa, la presiunea zero, volumul ceste de 100 de ori, declansand o eruptie…

    • Theodor toivi commented on October 30, 2020 Reply

      Corect creste de 300 de oei!

  • Hava Oren commented on October 29, 2020 Reply

    Pe mine m-a făcut să mă gândesc la „Cantata cafelei” de J S Bach.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *