După prima mea povestire m‑am bucurat de foarte multe reacții, primite atât direct, cât și prin comentarii. Emoția multor cititori cred că se explică prin faptul că era vorba despre oameni pe care i‑au cunoscut, adesea chiar foarte bine.

De acum încolo, probabil, nimeni nu va mai recunoaște pe eroii mei. Aș fi cât se poate de fericită dacă ar fi altfel. Îmi dau seama că șan­se­le ca cineva să‑i recunoască sunt minime. Eu nu voi putea oferi informaţii, nici măcar numele lor, întrucât nici eu nu le‑am știut vreodată. Este vorba de acei oameni, întâlniți de‑a lungul per­se­cu­ții­lor suferite, care nu s‑au lăsat ațâțați la ura rasială și uneori chiar și-au asumat riscuri pentru a putea ajuta pe cei prigoniți. Față de acești Oameni – notându‑i cu “O” mare – simt un respect deosebit și, pentru ajutorul oferit de către unii dintre ei, și o mare recu­noș­tin­ță.

Recunoștința e nemărginită și profundă în special față de unul, căruia i se datorează viața mamei și a mea. Dar nu numai. El a făcut posibil să am parte de o viață de familie fericită, să vină pe lume fiica mea, nepoții și strănepoții mei. Nu doar m‑a salvat, dar a și dat sens vieții mele. Recunoștința se adâncește și mai mult când mă gândesc la acele milioane de copii, tineri și adulți care ar putea trăi azi, dacă nu li s‑ar fi furat dreptul de a se naște.

Deși scopul meu nu este descrierea suferințelor noastre, sunt obligată să mă refer la evenimentele prin care am trecut, pentru a putea pune în context atitudinea deosebită a acelora despre care doresc să vor­besc.

Într-un articol anterior (https://baabel.ro/2020/10/amintire-cu-tibi-holan-din-timpul-razboiului/) am arătat că în luna mai 1944, noi – probabil din omisiune – nu am fost duși în ghetou. Când am fost ridicați, acesta fusese deja golit. Astfel, în cazul nostru, tehnologia elaborată de conducerea statului fascist pentru nimicirea evreilor nu mai era utilizabilă. Am urmat căi decise ad‑hoc de reprezentanții auto­rităților. Poate calea mai puțin bătătorită, mai puțin pregătită a făcut posibil să întâlnim oameni cu “O” mare, adesea acolo unde ne așteptam cel mai puțin.

După două săptămâni petrecute într-o celulă la poliția din Cluj (situ­a­tă în Piața Avram Iancu de azi) – servind ziua drept cal de bătaie pentru niște sadici, iar noaptea drept hrană miilor de ploșnițe – fami­lia a fost internată în lagărul de concentrare de la Kistarcsa. Mie, neavând încă 16 ani, mi-au dat drumul, cu ședere obligatorie la Budapesta.

Neavând nici rude, nici cunoscuți m‑am refugiat la Spitalul Evreiesc. Câteva zile am dormit cu bolnave, care m‑au primit în patul lor, apoi o familie cu numele de Bernáth m‑a luat acasă la ei, oferindu-mi un cămin primitor. În această perioadă s‑au întâmplat cele relatate într‑un alt articol din Revista Baabel (https://baabel.ro/2020/10/amintire-cu-tibi-holan-din-timpul-razboiului/).

Spre sfârșitul verii, lagărul de la Kistarcsa a fost desfiinţat, deținuții fiind toți eliberați cu ședere obligatorie în Budapesta. Dar din ce bani și unde urmau ei să trăiască?

Părinții mei nu aveau bani economisiți. Mama era casnică. Tatei i se retrăgea o rată lunară semnificativă în contul împrumutului acordat – cu 8 ani în urmă – pentru cumpărarea casei familiale. Cred că merită să menționez o coincidență dramatică de date: în mai 1944 se trăgea ultima rată din salariul tatei. Deci casa devenise în întregime a lui tocmai când el a fost obligat să o părăsească pentru a fi trimis la moarte.

Dar atunci, pe moment, lipsa de bani s-a rezolvat ca prin minune. Cel puțin mie așa mi s-a părut, căci – fiind copil – nimeni nu mi-a explicat

cum s-a întâmplat. Știu doar că la un moment dat, tata a avut o întâlnire – aici la Budapesta – cu un fost coleg de la fabrica Dermata din Cluj, care i-a înmânat salariul pe o lună din partea firmei.

Astfel, părinții au putut închiria o cameră într‑o casă cu stea galbenă, pe strada Nagymező Nr.66 (una dintre cele circa 2000 la număr, în care evreii din Budapesta erau obligați să locuiască după iunie 1944, case marcate la intrare cu stea galbenă, și de unde locuitorii evrei puteau ieși doar între anumite ore).

Desigur și eu m‑am mutat cu părinții. Reducând cheltuielile, inclusiv cele alimentare, la minimum posibil, așteptam sfârșitul războiului. Așteptarea liniștită s‑a dovedit de scurtă durată. Ea a fost întreruptă brusc de puciul lui Sálasi (15 octombrie 1944), șeful “nyilas”-ilor, al partidului Crucii cu Săgeţi, de extremă dreaptă, fascist, care a preluat puterea.

După câteva zile au fost ridicați bărbații, iar după încă o săptămână, femeile între 16 si 60 de ani. Deși eu nu aveam decât 15, nici nu ne‑am pus problema despărțirii de mama.

În săptămâna dintre ridicarea tatei și a noastră am primit vizita unui necunoscut.  El ne-a relatat că, venind pe șosea dinspre apus către Buda, a întâlnit un convoi mare de oameni, mânat de jandarmi. S‑a oprit curios și a intrat în vorbă cu un bărbat din mulțime. Acesta – s‑a dovedit a fi tata – l‑a informat că ei sunt evrei obligați să meargă că­tre o destinație necunoscută. Aflând că cel care l‑a abordat se îndrep­ta către Budapesta, l‑a rugat să ducă obiectele sale de valoare fami­liei, pentru ca ea să‑și poată procura alimente în schimbul lor. Apoi i‑a întins ceasul său de buzunar Doxa de argint, precum și verigheta.

Necunoscutul și-a luat osteneala să ne caute și să ne transmită ce i s‑a încredințat. Mama a reușit să schimbe ceasul pe o lădiță de 1,5 kg marmeladă de mere, iar verigheta a păstrat-o. Ea a devenit apoi constituentul de bază al inelelor purtate de soțul meu și de mine.

Mi se pare fantastic că tata, în dorința de a se îngriji de noi, a încredin­țat întreaga sa comoară unui om total necunoscut. Și găsesc că este și mai incredibil că acesta ne‑a și adus‑o! Nimeni nu ar fi aflat vreodată dacă el și-ar fi însușit-o. Și mă doare cumplit că tata nu a aflat niciodată că omul s-a ținut de promisiune.

Nu știu de ce, dar acest prim Om cu “O” mare mă înduioșează cel mai mult dintre toți. Spre deosebire de ceilalți, pe acesta nici măcar în gând nu‑l pot evoca fără lacrimi, poate pentru că prin el am simțit pentru ultima oară grija și îmbrățișarea paternă.

Apoi am pornit și noi în marș (mai degrabă mers dezlânat), în ploaie, în frig și fără mâncare. Poate nu atât lipsurile fizice au fost cel mai greu de suportat, cât degradarea morală la care ne-au supus gardienii înarmați. Până și nevoile eram obligați să ni le facem în public. Șoseaua nu o puteam părăsi. Cel mult puteam ieși la marginea ei și ne puteam întoarce cu spatele spre ea.

Pe drum nu am întâlnit Oameni. Eventual aș putea aminti aici vocea aproape umană a unui jandarm care m-a întrebat: “De ce mergi așa de greu, doar ești tânără? Nu cred să ai mai mult de 40 de ani”!

Nu țin minte decât două dintre cele 14 nopți petrecute pe drum. La Gönyű am stat așezați înghesuit în cala unei barje pe Dunăre. Aburii din respiraţia noastră se condensau pe peretele rece, din fier, al vasu­lui şi apa ne picura, toată noaptea, pe cap şi pe umeri. Altă dată am ajuns seara într-un târg de vite (la Győr), într‑o beznă cum nu am mai văzut, unde ne-am culcat în noroi și ne-am trezit prinse în gheață.

În sfârșit, la Hegyeshalom, localitate de graniță către Austria, „cazarea” mi s‑a părut de‑a dreptul luxoasă. Ea a avut loc la o fermă mare, într‑o hală cu boxe pentru porci. În boxele goale, care aveau însă ceva paie, am intrat câte 5 sau 6 persoane. Savurând confortul acestui adăpost, mi-am desfăcut șireturile de la ghete. Era foarte plăcut, deși tălpile erau dezlipite și interiorul ud.

La un moment dat mama mi-a cerut să mergem spre intrare, de unde se auzeau niște nume citite cu voce tare. La început am refuzat‑o ca­te­goric, nu‑mi venea să îmi închei ghetele – dar până la urmă m‑am supus autorității materne. Ne-au urmat și ceilalți din boxă. La poartă am văzut un civil, lângă care se adunase un grup de oameni. Civilul tocmai terminase de citit o listă cu nume. Am aflat ulterior că era lista celor care au obținut protecția (Schutzpass) statului elveţian (sau poate suedez, nu știu sigur; cert este doar că era un stat neutru, al cărui nume în limba maghiară începe cu S). Civilul era un angajat al respectivei ambasade. Ne întreabă cum ne cheamă. Mama îi răspunde. El caută în hârtii și, desigur, nu ne găsește. Ne cere să ne întoar­cem în hală. Noi începem să ne conformăm, când intervine jandarmul cu pană de cocoș, gardianul clădirii, adresându-se civilului:

“Dumitale nu ți-e totuna dacă mai duci câțiva în plus?” aducându-i acestuia la cunoștință, prin asta, că el nu s-ar opune.

Și atunci civilul ne-a lasat să-l urmăm.

Din acest moment soarta noastră a coincis cu cea a grupului. După cum se va vedea, atât a putut face ambasada pentru acest grup cu “protecție”: să-l scoată din convoi și să-l întoarcă în sensul opus. Dar asta însemna o șansă la viață!

Civilul ne-a condus la gară, ne‑a „poftit” într-un vagon de vite. Apoi ușa vagonului s‑a închis din exterior, probabil cu lacăt. Peste câteva ore am pornit către Budapesta.

Jandarmul cu pană de cocoș este Omul care ne‑a salvat. La el mă refeream când am vorbit despre o recunoștință nemărginită. Inter­ven­ției lui active i se datorează faptul că de la Hegyeshalom nu am pornit‑o către o moarte aproape sigură, spre Auschwitz, ci în sens contrar, spre Budapesta.

(Va urma)

Judit Mureşan (n. Kertész)