Oameni cu “O” mare (I)

După prima mea povestire m‑am bucurat de foarte multe reacții, primite atât direct, cât și prin comentarii. Emoția multor cititori cred că se explică prin faptul că era vorba despre oameni pe care i‑au cunoscut, adesea chiar foarte bine.

De acum încolo, probabil, nimeni nu va mai recunoaște pe eroii mei. Aș fi cât se poate de fericită dacă ar fi altfel. Îmi dau seama că șan­se­le ca cineva să‑i recunoască sunt minime. Eu nu voi putea oferi informaţii, nici măcar numele lor, întrucât nici eu nu le‑am știut vreodată. Este vorba de acei oameni, întâlniți de‑a lungul per­se­cu­ții­lor suferite, care nu s‑au lăsat ațâțați la ura rasială și uneori chiar și-au asumat riscuri pentru a putea ajuta pe cei prigoniți. Față de acești Oameni – notându‑i cu “O” mare – simt un respect deosebit și, pentru ajutorul oferit de către unii dintre ei, și o mare recu­noș­tin­ță.

Recunoștința e nemărginită și profundă în special față de unul, căruia i se datorează viața mamei și a mea. Dar nu numai. El a făcut posibil să am parte de o viață de familie fericită, să vină pe lume fiica mea, nepoții și strănepoții mei. Nu doar m‑a salvat, dar a și dat sens vieții mele. Recunoștința se adâncește și mai mult când mă gândesc la acele milioane de copii, tineri și adulți care ar putea trăi azi, dacă nu li s‑ar fi furat dreptul de a se naște.

Deși scopul meu nu este descrierea suferințelor noastre, sunt obligată să mă refer la evenimentele prin care am trecut, pentru a putea pune în context atitudinea deosebită a acelora despre care doresc să vor­besc.

Într-un articol anterior (https://baabel.ro/2020/10/amintire-cu-tibi-holan-din-timpul-razboiului/) am arătat că în luna mai 1944, noi – probabil din omisiune – nu am fost duși în ghetou. Când am fost ridicați, acesta fusese deja golit. Astfel, în cazul nostru, tehnologia elaborată de conducerea statului fascist pentru nimicirea evreilor nu mai era utilizabilă. Am urmat căi decise ad‑hoc de reprezentanții auto­rităților. Poate calea mai puțin bătătorită, mai puțin pregătită a făcut posibil să întâlnim oameni cu “O” mare, adesea acolo unde ne așteptam cel mai puțin.

După două săptămâni petrecute într-o celulă la poliția din Cluj (situ­a­tă în Piața Avram Iancu de azi) – servind ziua drept cal de bătaie pentru niște sadici, iar noaptea drept hrană miilor de ploșnițe – fami­lia a fost internată în lagărul de concentrare de la Kistarcsa. Mie, neavând încă 16 ani, mi-au dat drumul, cu ședere obligatorie la Budapesta.

Neavând nici rude, nici cunoscuți m‑am refugiat la Spitalul Evreiesc. Câteva zile am dormit cu bolnave, care m‑au primit în patul lor, apoi o familie cu numele de Bernáth m‑a luat acasă la ei, oferindu-mi un cămin primitor. În această perioadă s‑au întâmplat cele relatate într‑un alt articol din Revista Baabel (https://baabel.ro/2020/10/amintire-cu-tibi-holan-din-timpul-razboiului/).

Spre sfârșitul verii, lagărul de la Kistarcsa a fost desfiinţat, deținuții fiind toți eliberați cu ședere obligatorie în Budapesta. Dar din ce bani și unde urmau ei să trăiască?

Părinții mei nu aveau bani economisiți. Mama era casnică. Tatei i se retrăgea o rată lunară semnificativă în contul împrumutului acordat – cu 8 ani în urmă – pentru cumpărarea casei familiale. Cred că merită să menționez o coincidență dramatică de date: în mai 1944 se trăgea ultima rată din salariul tatei. Deci casa devenise în întregime a lui tocmai când el a fost obligat să o părăsească pentru a fi trimis la moarte.

Dar atunci, pe moment, lipsa de bani s-a rezolvat ca prin minune. Cel puțin mie așa mi s-a părut, căci – fiind copil – nimeni nu mi-a explicat

cum s-a întâmplat. Știu doar că la un moment dat, tata a avut o întâlnire – aici la Budapesta – cu un fost coleg de la fabrica Dermata din Cluj, care i-a înmânat salariul pe o lună din partea firmei.

Astfel, părinții au putut închiria o cameră într‑o casă cu stea galbenă, pe strada Nagymező Nr.66 (una dintre cele circa 2000 la număr, în care evreii din Budapesta erau obligați să locuiască după iunie 1944, case marcate la intrare cu stea galbenă, și de unde locuitorii evrei puteau ieși doar între anumite ore).

Desigur și eu m‑am mutat cu părinții. Reducând cheltuielile, inclusiv cele alimentare, la minimum posibil, așteptam sfârșitul războiului. Așteptarea liniștită s‑a dovedit de scurtă durată. Ea a fost întreruptă brusc de puciul lui Sálasi (15 octombrie 1944), șeful “nyilas”-ilor, al partidului Crucii cu Săgeţi, de extremă dreaptă, fascist, care a preluat puterea.

După câteva zile au fost ridicați bărbații, iar după încă o săptămână, femeile între 16 si 60 de ani. Deși eu nu aveam decât 15, nici nu ne‑am pus problema despărțirii de mama.

În săptămâna dintre ridicarea tatei și a noastră am primit vizita unui necunoscut.  El ne-a relatat că, venind pe șosea dinspre apus către Buda, a întâlnit un convoi mare de oameni, mânat de jandarmi. S‑a oprit curios și a intrat în vorbă cu un bărbat din mulțime. Acesta – s‑a dovedit a fi tata – l‑a informat că ei sunt evrei obligați să meargă că­tre o destinație necunoscută. Aflând că cel care l‑a abordat se îndrep­ta către Budapesta, l‑a rugat să ducă obiectele sale de valoare fami­liei, pentru ca ea să‑și poată procura alimente în schimbul lor. Apoi i‑a întins ceasul său de buzunar Doxa de argint, precum și verigheta.

Necunoscutul și-a luat osteneala să ne caute și să ne transmită ce i s‑a încredințat. Mama a reușit să schimbe ceasul pe o lădiță de 1,5 kg marmeladă de mere, iar verigheta a păstrat-o. Ea a devenit apoi constituentul de bază al inelelor purtate de soțul meu și de mine.

Mi se pare fantastic că tata, în dorința de a se îngriji de noi, a încredin­țat întreaga sa comoară unui om total necunoscut. Și găsesc că este și mai incredibil că acesta ne‑a și adus‑o! Nimeni nu ar fi aflat vreodată dacă el și-ar fi însușit-o. Și mă doare cumplit că tata nu a aflat niciodată că omul s-a ținut de promisiune.

Nu știu de ce, dar acest prim Om cu “O” mare mă înduioșează cel mai mult dintre toți. Spre deosebire de ceilalți, pe acesta nici măcar în gând nu‑l pot evoca fără lacrimi, poate pentru că prin el am simțit pentru ultima oară grija și îmbrățișarea paternă.

Apoi am pornit și noi în marș (mai degrabă mers dezlânat), în ploaie, în frig și fără mâncare. Poate nu atât lipsurile fizice au fost cel mai greu de suportat, cât degradarea morală la care ne-au supus gardienii înarmați. Până și nevoile eram obligați să ni le facem în public. Șoseaua nu o puteam părăsi. Cel mult puteam ieși la marginea ei și ne puteam întoarce cu spatele spre ea.

Pe drum nu am întâlnit Oameni. Eventual aș putea aminti aici vocea aproape umană a unui jandarm care m-a întrebat: “De ce mergi așa de greu, doar ești tânără? Nu cred să ai mai mult de 40 de ani”!

Nu țin minte decât două dintre cele 14 nopți petrecute pe drum. La Gönyű am stat așezați înghesuit în cala unei barje pe Dunăre. Aburii din respiraţia noastră se condensau pe peretele rece, din fier, al vasu­lui şi apa ne picura, toată noaptea, pe cap şi pe umeri. Altă dată am ajuns seara într-un târg de vite (la Győr), într‑o beznă cum nu am mai văzut, unde ne-am culcat în noroi și ne-am trezit prinse în gheață.

În sfârșit, la Hegyeshalom, localitate de graniță către Austria, „cazarea” mi s‑a părut de‑a dreptul luxoasă. Ea a avut loc la o fermă mare, într‑o hală cu boxe pentru porci. În boxele goale, care aveau însă ceva paie, am intrat câte 5 sau 6 persoane. Savurând confortul acestui adăpost, mi-am desfăcut șireturile de la ghete. Era foarte plăcut, deși tălpile erau dezlipite și interiorul ud.

La un moment dat mama mi-a cerut să mergem spre intrare, de unde se auzeau niște nume citite cu voce tare. La început am refuzat‑o ca­te­goric, nu‑mi venea să îmi închei ghetele – dar până la urmă m‑am supus autorității materne. Ne-au urmat și ceilalți din boxă. La poartă am văzut un civil, lângă care se adunase un grup de oameni. Civilul tocmai terminase de citit o listă cu nume. Am aflat ulterior că era lista celor care au obținut protecția (Schutzpass) statului elveţian (sau poate suedez, nu știu sigur; cert este doar că era un stat neutru, al cărui nume în limba maghiară începe cu S). Civilul era un angajat al respectivei ambasade. Ne întreabă cum ne cheamă. Mama îi răspunde. El caută în hârtii și, desigur, nu ne găsește. Ne cere să ne întoar­cem în hală. Noi începem să ne conformăm, când intervine jandarmul cu pană de cocoș, gardianul clădirii, adresându-se civilului:

“Dumitale nu ți-e totuna dacă mai duci câțiva în plus?” aducându-i acestuia la cunoștință, prin asta, că el nu s-ar opune.

Și atunci civilul ne-a lasat să-l urmăm.

Din acest moment soarta noastră a coincis cu cea a grupului. După cum se va vedea, atât a putut face ambasada pentru acest grup cu “protecție”: să-l scoată din convoi și să-l întoarcă în sensul opus. Dar asta însemna o șansă la viață!

Civilul ne-a condus la gară, ne‑a „poftit” într-un vagon de vite. Apoi ușa vagonului s‑a închis din exterior, probabil cu lacăt. Peste câteva ore am pornit către Budapesta.

Jandarmul cu pană de cocoș este Omul care ne‑a salvat. La el mă refeream când am vorbit despre o recunoștință nemărginită. Inter­ven­ției lui active i se datorează faptul că de la Hegyeshalom nu am pornit‑o către o moarte aproape sigură, spre Auschwitz, ci în sens contrar, spre Budapesta.

(Va urma)

Judit Mureşan (n. Kertész)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

18 Comments

  • THOMAS. LEWIN commented on November 2, 2020 Reply

    Tatăl celui mai bun prieten al meu, Dumitru Beceanu,a fost si el un asemenea Om. În timpul pogromului din Iași, a adăpostit în casa lui 15 colegi, farmaciști, salvăndu-le viețile.
    Este dreptul fiecărui om să transforme maxima Ubi bene, ibi patria în principiu care-l dirijează in viață.Se impune însă prudență. Nu demult, un ziarist israelian l-a întrebat pe un extremist de dreapta din Germania ce părere are despre israelienii care imigrează în țara lui, mai cu seama la Berlin. “Asta nu-i bine!”. Acesta a fost răspunsul, care nu a fost comentat de moderatorii israelieni.

  • THOMAS. LEWIN commented on November 1, 2020 Reply

    Simplu și bine spus: “a dat un sens vieții mele” în contextul “mi-a salvat viața”.

  • Tiberiu ezri commented on October 31, 2020 Reply

    Sunt multe nume de Drepti intre Popoare la fel ca jandarmul care v-a salvat, dar nu destul nume… De exemplu consulul Elvetiei la Budapesta, Carl Lutz, a salvat in jur de 62,000 de evrei periclitandu-si cariera si viata.

    • Andrea Ghiţă commented on October 31, 2020 Reply

      Aici l-aş aminti pe “nilaşistul” care a salvat viaţa mamei mele, la Budapesta, când copiii evrei au fost scoşi din orfelinat şi duşi spre o destinaţie necunoscută. Acest nilaşist era originar din oraşul Gheorgheni, ca şi mama mea, fiind muncitor la fabrica de cherestea unde lucra şi bunica mea. Aceasta, în ciuda caşrutului ţinut cu străşnicie, îi permisese muncitorului secui să-şi încălzească mâncarea pe soba din locuinţa ei, aflată în colonia fabricii. Un gest de omenie care avea să fie răsplătit în iarna lui 1944, la Budapesta. Povestea detaliată se poate citi în articolul Întâlnire dintre mama mea şi Raoul Wallenberg https://baabel.ro/2012/10/deea-ghita/

  • Eva Grosz commented on October 30, 2020 Reply

    În primul rând scrierea e impresionantă prin felul direct și simplu în care sunt descriși acei salvatori de viață.Tot respectul meu față de acești Oameni și autoarei care a rămas veșnic cu sentimentul de recunoștiință.
    În ce privește părerea mea la comentarea Ubi bene Ubi Patria un lucru e sigur: Dacă exista Israel înainte de a începe uciderea în masă a evreilor, poporul evreu nu era cu șase milioane mai puţin, ci cu multe milioane mai mult.Un popor care au fost între cele două războaie crema societății științifice și culturale. Oare cineva ar fi refuzat atunci să înlocuiască Israelul cu bărăci și nisip cu iadul lagărelor ? Dar Israel nu exista. Evreii vor avea întotdeauna nevoie de o casă a lor. Cum îl numește Nae Ionescu pe M.Sebastian în prefața cărții După 2000 de ani? “Evreul de lângă Dunăre “

    • Veronica Rozenberg commented on October 30, 2020 Reply

      Eva, nu cred ca ai dreptate, evreii si dupa Holocaust au preferat – multi – sa nu ajunga in aceasta tara. – Banuiesc ca stii ca ideologia celor care au promovat sionismul inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea a fost variata si nu cu toti au fost pentru reintoarcerea in Zion.
      Iar in legatura cu intrebarea ta retorica, sa stii ca nici macar conducatorii mari din Yshuv nu au facut prea multe, in perioada anilor dinainte razboiului WWII, ca sa-i aduca aici pe evrei. Existau alte socoteli, si alte afaceri personale, chiar intre ei si Germania la inceputurile puterii lui Hitler. Intrebarea retorica nu are nici un substrat real, ea este o iluzie, care daca s-ar fi dat atunci sansa alegerii, posibil ca oamenii ar fi ales-o. Dar cati nu au putut sa plece din Europa inainte de acel moment tragic, si nu au facut-o?
      De ce? Inertie, sperante desarte, poate necunostinta de cauza, dar si faptul ca evreii au incercat si au crezut ca se identifica cu tara in care locuiesc, iar aceasta in cele din urma ii va adopta.
      Amy Eilon The pity of it all, e doar un exemplu, mai sunt si altele.

      • Eva Grosz commented on October 30, 2020 Reply

        Cred că la întrebarea “Cine a pus bețe în roate la înființarea statului Israel”, ne poate răspunde D-ul Asher Shafrir .Eu știu că englezii ,care au fost colonizatorii Palestinei de atunci au făcut totul, ca Statul Israel să nu ia ființă . Inclusiv au dat arme arabilor să lupte împotriva evreilor din Palestina.Eu personal cred, că evreii ca și orice alt popor au dreptul să locuiască în ce țară vor. Eu spun numai, că la o adică ,faptul că există o țară în care evreii pot să ajungă și în condiții în care antisemitismul va crește este un lucru bun. . Am citit The Pitty of All. Carte foarte bună. În aceste zile sunt 25 de ani de la uciderea lui Itzhak Rabin. Să nu-l uităm.

        • Veronica Rozenberg commented on October 30, 2020 Reply

          “Cine a pus bețe în roate la înființarea statului Israel”

          1. Asta tu ai spus, nu eu. Eu am spus cu totul altceva.
          2. Da, am dorit sa-l intreb de mult, dar am preferat sa ma documentez inainte, ceea ce nu am reusit.
          3. Ce legatura are cu Itzhak Rabin, si de ce imi spui mie sa nu-l uitam?
          Ca fapt divers, am pastrat de acum 25 de ani tot ceea ce a existat in presa de atunci in legatura cu tragicul eveniment. Dar asta e ceva care nu are legatura cu subiectul, ca de altfel nici remarca ta, daca voiai sa vorbesti de a-l aminti pe Rabin, puteai sa deschizi un subiect separat.

          • Eva Grosz commented on November 1, 2020 Reply

            Ai dreptate. Nu tu ai spus “Bețe ]n Roate” .A fost o expresie de-a mea.Despre crearea statului Israel,documentarea mea este a unui cetățean ,care a citit și auzit din surse de comunicare, ,cărți..filme ziare. Am simțit nevoia, că fără sau cu legătură cu tema de sus ,doar amintind de Israel să-l amintesc pe I. Rabin,Nu am găsit altă ocazie. Legătura : și el a fost un OM cu O mare.

  • Andrea Ghiţă commented on October 30, 2020 Reply

    De-a lungul timpului am auzit multe mărturii despre Holocaust, în cadrul proiectului Survivors of the Shoah şi al emisiunilor mele. Toţi supravieţuitorii, dar ABSOLUT TOŢI, au supravieţuit pentru că au avut noroc şi au întlnit Oameni cu O mare: un gardian, un jandarm, un vecin, un trecător…

  • Veronica Rozenberg commented on October 29, 2020 Reply

    Teribil si emotionant….o puternica evidentiere pentru eternitate a notiunii pe care am putea-o numi, Soarta , Destin, Predestinare.
    Foarte bine scris.
    Nu stiu de ce, dar am impresia, daca am inteles ceea ce ati evocat, ca jandarmul va reapare in viata dvs, dupa intoarcerea la Budapesta…poate da, poate gresesc.

    • Muresan Judit commented on October 31, 2020 Reply

      Spre deosebire de orice roman, care ar fi oferit probabil o asemenea satisfactie, in viata reala nu am mai reintalnit pe niciunul dintre Oameni. Nici nu stiu daca au apucat sau nu sfarsitul razboiului. Multumesc mult pentru cuvintele calde.

  • Theodor toivi commented on October 29, 2020 Reply

    Care este explicatuia unei emigratii isreliene spre Ungaria? Oamenii au uitat istoria partidului Crucii cu Săgeţi? Oameni cu O sunt totusi o minoritate…

    • Veronica Rozenberg commented on October 30, 2020 Reply

      Puneti o intrebare foarte ciudata, ce raspuns i-ati da schimband numele UNGARIA CU GERMANIA?

      Eu am urmatorul raspuns, proverbul din vechime, foarte valabil pentru evrei, si in mod special pentru israelieni:

      Ubi bene, ibi patria !!

      Apropos:

      Referinta la oamenii cu O, era facuta pentru perioada descrisa. Desigur aveti mare dreptate, care e valabila pentru intregul univers si atemporal.

      • Andrea Ghiţă commented on October 30, 2020 Reply

        Eu cred că dictonul latin e valabil pentru toate popoarele şi că tocmai evreii – sionişti şi…comunişti – au luptat pentru binele din ţara natală sau promisă, unde nu le era bine.

        • Veronica Rozenberg commented on October 30, 2020 Reply

          E adevarat, dar in contextul intrebarii puse de dl Toivi,

          dictonul incerca sa fie un fel de raspuns, la intrebarea sa.

          Apropos, acest raspuns nu reflecta o opinie personala, ci explicatia mea, la revenirea in tarile Europei, sau ale mapamonudului.

      • gabriel gurm commented on October 30, 2020 Reply

        Pentru a primi un raspuns corect la intrebare va propun sa cititi prefatza lui Nae Ionescu la cartea lui Mihail Sebastian “Dupa doua mii de ani”. In prefatza respectiva celebrul antisemit se intreaba de cate ori i s- a oferit poporului evreu o tzara, o patrie, si de cate ori evreii au dat cu piciorul la “galeata cu lapte”……
        GBM

    • judit Muresan commented on October 31, 2020 Reply

      Eu nu am auzit de migratie Israel-Ungaria, In special ca, evreii nu au incredere in actuala conducere a Ungariei deci nici dictonul latin nu ar explica asa ceva. Evreii de aici din Transivania ar primi, daca ar cere dubla cetatenie, care ofera anumite avantaje. Dar nu o fac! Poate e vorba de intoarcerea unora nascuti acolo? care se intorc pe meleagurile natale ? In lunga mea viata am aflat, ca exista si asemenea atasament in oameni, evrei si neevrei, (chiar daca nu in cantitati egale)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *