Comunicarea în timpuri de restriște

Dintotdeauna am fost (și m-am) considerat un animal social. De fapt omul este creat să fie un animal social, din acest punct de vedere eu nu fac excepție. Însă nu toți sunt la fel de dornici să aibă la îndemână acele mijloace care să le permită o legătură cu semenii lor. Pustnicii, morocănoșii, singuraticii nu par dispuși să facă vreun efort pentru a crea relații umane cu cei care-i înconjoară. Dar imensa majoritate a locuitorilor acestei planete se nasc, trăiesc și mor cu instinctul necesității legăturii și comunicării cu cei de o seamă cu ei.

Sunt convins că aceste câteva fraze de început au reușit să deja să plictisească cititorul datorită banalității lor.

Dar dacă am considerat necesar să abordez acest subiect, hotărârea mea se datorește eminamente situației în care eu, cei din jurul meu, și mai toți indivizii mapamondului, ne aflăm de aproape trei sferturi de an. Cu un cuvânt, eu susțin că ”grație” Coronei am încetat să comunicăm.

Ah, mi se va spune, ba din contră! Corona ne-a obligat să dezvoltăm mijloace de comunicare foarte eficiente, produsele unei tehnologii la îndemâna mai tuturora, iar izolarea fizică impusă de pandemie ne-a deschis drumul spre o legătură mult mai variată și mult mai largă decât înainte ca virusul să-și bage coada printre noi. Ne scriem mult mai mult, pe email, pe SMS și pe WhatsApp, Facebook, Telegram, Instagram, Twitter, toate sunt suprasolicitate și utilizate 24 ore pe zi. Omul se scoală și se culcă cu telefonul celular în mână, iar printre ele îi stă la dispoziție calculatorul. Ba chiar ne vedem mult mai des decât înainte, datorită sistemului de video-filmare existent în fiecare telefon. Trimitem poze, mai ales selfies dar și filmulețe, tuturora și peste tot.

Cu alte cuvinte, spun unii, nimeni nu are motiv să se plângă din acest punct de vedere, întrucât COVID 19 ne-a obligat să punem la punct niște sisteme de comunicare mult mai eficiente decât cele de care dispuneam înainte.

Ei bine, din păcate mă simt obligat a dezamăgi pe toți cei care consideră mijloacele amintite mai sus ca un surogat de înaltă calitate pentru comunicarea directă, personală, comunicare care pentru mine înseamnă – în modul cel mai simplu de explicat – că cei în cauză respiră același aer al unei încăperi comune! Pentru mine această relație, această comunicare fizică nu are egal și nu poate fi înlocuită cu nimic.

Iar dacă acest punct de vedere e împărtășit și de alții (cel puțin așa sper), atunci îmi voi permite să dezvolt subiectul și să-mi prezint punctul de vedere.

De la bun început un fapt e clar: ne întâlnim, fizic, cu mult mai puțini oameni decât înainte! Străzile sunt goale sau aproape, în magazine se intră în grupuri de 4-5, toate formele de cultură comună sunt într-o stare de șomaj total, iar din când în când carantina generală interzice chiar ieșitul din casă, cu excepția acoperirii nevoilor de bază: alimente și probleme de sănătate.

Prietenii nu se mai întâlnesc, cafenelele, barurile și restaurantele au la uși lacăte mari, aniversările sunt amânate, nunțile se transformă într-o simplă formalitate, iar decesul unui om drag sau apropiat doar se încrusteză în memoria celor care l-au cunoscut, nimic mai mult.

Turismul intern și extern nu mai există. Hotelurile sunt închise, cursele aeriene au devenit o raritate. Nu mai întâlnești pe nimeni nicăieri, poate doar la policlinică….

Iar partea cea mai hilară este că, din cauza măștii, omul are mari probleme să identifice pe cei cu care, cu totul întâmplător și extrem de rar, se întâlnește.

Sărbătorile, și slavă Domnului, sunt multe, se petrec între cei patru pereți ai propriei locuinței, unii rămân complet singuri în serile care se vor festive, alții se bucură de existența partenerului sau partenerei de viață (sau de acel moment!).

Congresele științifice au căpătat un aspect complet antisocial.

Zoom ”a rezolvat” problema, dar te obligă să-ți prezinți conferința în fața propriului tău calculator, lipsit de cea mai mică posibilitate să știi cine te ascultă.

Ani de zile am predat noilor generații de confrați arta prezentării unei conferințe științifice. Am insistat asupra unor amănunte care mie mi s-au părut esențiale, cum ar fi inspecția sălii înaintea conferinței, pentru a fi sigur că poți fi auzit și în ultimele rânduri, că iluminarea discretă permite audienței de a urmări diapozitivele (dar nu atrage publicul spre un somn reconfortant), sau importanța observării atitudinii celor din sală în timpul prezentării, căutând cu insistență primele semne de plictiseală etc.

Ce valoare mai au toate aceste sfaturi?!

Aș putea continua la nesfârșit descrierea acestei situații unice, care nu se compară cu nimic, nici măcar cu starea de război, cu care am fost obișnuiți noi, aici, de-a lungul anilor. Dar mă opresc aici, pentru că ideea de animal social presupune existența unui grad de-ajuns de dezvoltat de optimism. Și cum optimismul vede doar jumătatea plină a paharului, și cum (oare de câte ori am spus-o și/sau am scris-o și/sau am auzit-o??!!) culoarea preponderentă în viață nu e nici albul și nici negrul, ci cenușiul, catastrofa asta care s-a pornit pe noi în urmă cu luni de zile și nu dă niciun semn că ar dori să ne părăsească, are și părți bune.

În primul rând citim mai mult. Citim de toate, descoperim noi autori și îi redescoperim pe cei vechi. Un fenomen întâlnit în aceste zile la mulți dintre prieteni și cunoscuți este întoarcerea la literatura clasică, de odinioară, cea care pentru mulți a reprezentat baza a ceea ce numim cultură generală, volume cu o vechime de când lumea, al căror conținut îl știam din fragedă pruncie și care acum provoacă, recitindu-le, o plăcere deosebită, cea a reîntâlnirii cu ”prieteni” vechi, cei care ți s-au întipărit în minte în urmă cu zeci de ani și pe care nu-i uiți, nici atunci când se întâmplă să uiți ce ai mâncat cu o seară înainte.

Se ascultă mai multă muzică, de toate felurile, mai tot timpul cât ești izolat în propriul tău microcosmos, care pe vremuri era considerat o binefacere (”my home, my castle”) și acum a devenit o închisoare mai mult sau mai puțin de lux.

Nu te vezi cu mai nimeni, dar vorbești cu toți la telefon sau schimbi măcar mesaje. Deodată te interesează ce fac alții, nu numai cei care îți erau dintotdeauna apropiați, ci și membrii unui cerc social îndeajuns de larg, indivizi cu care nu ai schimbat o vorbă în ultimul an.

Foarte des primești un telefon: ”Ce faci, cum îți merge?” Cam așa sună începutul discuției, iar eu traduc această întrebare ca referindu-se la situația în care te afli: decedat, agonizând, foarte bolnav, slăbit, obosit de a nu face nimic, sau pur și simplu extrem de plictisit (a se sublinia răspunsul corect!).

Pe de o parte aceste conversații îți fac bine, pentru că îți ocupă timpul prea liber, pentru că ai cu cine schimba o vorbă și mai ales pentru că a apărut cineva căruia îi poți povesti lucruri de care cei apropiați s-au plictisit demult.

În sfârșit, faptul că poți urmări mai mult și mai des programele de televiziune (că tot n-ai altceva de făcut!), îți oferă ocazia să categorisești cu mai multă acuratețe pe toți cei care susțin că-ți conduc destinele și au grijă de tot ce ai tu nevoie.

Oh, câtă ignoranță, primitivism, impertinență și incultură am descoperit în aceste câteva luni!

Criteriile mele în această privință sunt foarte modeste, pentru că de-a lungul vremii am înțeles că e interzis să critici pe cineva numai pentru că nu posedă informația care ție ți se pare absolut obligatorie pentru orice om care se consideră posesor al unei culturi pe care o numim generală.

Nu, nu mă (mai!) deranjează că ministra culturii susține că nu e important să-l citești pe Cehov sau că primul ministru confundă dorințele sale cu realitatea și încearcă să-și vândă fanteziile la un preț foarte ridicat.

Ceea ce mă supără este ușurința cu care cei care ne conduc încearcă să ne convingă să cumpărăm niște basme care nici pe copii nu-i pot adormi, într-o limbă pe care eu, chiar ca emigrant, n-o mai pot suferi și într-o atmosferă în care cine țipă mai tare are cele mai multe șanse de a se face auzit.

La un moment dat ți se pare că mesajul pe care, poate, vor să-l transmită nu mai are nicio importanță. Important este să ai ultimul cuvânt, să tai vorba adversarului politic și să ridici tonul de o asemenea manieră încât nimeni altcineva să nu mai poată fi auzit.

Și atunci care e remediul?

Eu vă vând – gratis – pontul meu. Supapa de siguranță este… un canal de sport! Acolo, dacă nu vrei să auzi comentariul (uneori la fel de stupid și deranjant ca într-o emisiune politică) ”îi închizi gura” și urmărești acțiunea, iar dacă ai noroc și dai peste o partidă interesantă, atunci chiar ”se merită” să vezi meciul de două ori.

Dar, din păcate, pericolele te pasc la fiecare pas: enervarea fără rost, având ca urmare ridicarea periculoasă a tensiunii spirituale în casă și a tensiunii arteriale în corp, transformarea frigiderului într-un prieten intim, pe care îl vizitezi de zeci de ori pe zi, adăugarea de kilograme peste cele deja prea multe și inutile etc.

Nu, nu vă așteptați la panacee universale. Fiecare trebuie să găsească singur cum să prevină efectele negative ale situației în care ne aflăm.

Deci, la treabă. Să ne punem în funcțiune toți neuronii (se pare din ce în ce mai puțini, pe măsura trecerii dintr-un deceniu în altul) și să găsim leacul care va permite fiecăruia să trecem și peste asta.

La noi se spune că dacă am trecut cu bine și de faraon (e vorba de o poveste exotică de acum vreo 4000 ani, pe care o amintim anual!), atunci sunt șanse de a trece cu bine și de ceea ce se întâmplă cu noi în aceste zile.

Succes!

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • Thomas Lewin commented on December 7, 2020 Reply

    Vă doresc să rămâneți optimist !Nu ma îndoiesc că veți găsi punctele de sprijin necesare.Mi-a plăcut preocuparea cu asigurarea unei eficente comunicări într-o sală de curs .As adăuga la iluminație și sonor încă un element.Dotat fiind cu o memorie prodigioasă,profesorul Mangeron de la Institutul Politehnic din Iași îi impresiona pe studenții care se prezentaseră in prima oră a cursului introductiv,adresându-se fiecăruia cu numele său.

  • Eva Grosz commented on November 26, 2020 Reply

    “Dar imensa majoritate a locuitorilor acestei planete se nasc, trăiesc și mor cu instinctul necesității legăturii și comunicării cu cei de o seamă cu ei.” Desigur. Ceva care nici cititul, muzica sau meciul de fotbal nu o pot substitui decât temporar.

    • Eva Grosz commented on November 26, 2020 Reply

      Ca să nu mă înțelegeți greșit și eu cred că ORICE mijloc de a da SENS vieții, fie ca e vorba de lectura, muzica, sportul, dar mai ales o activitate aleasă în condițiile date , o activitate creatoare, ajută omul să mențină un echilibru și o motivație de A Fi ! Mulțumesc pentru articolul care îndrumă cu cele mai bune intenții.

  • Tiberiu Georgescu commented on November 26, 2020 Reply

    Excelente sfaturi
    .In ce priveste refugiul in sport, ei bine e o preocupare de care am fugit toata viata.Singurul “sport” pe care-l agreez si-l iubesc nespus este muzica, refugiu in vremuri de restriste,bombardamente,ocupatie, fireste si de dragoste..
    Pianul care-mi face cu ochiul de la un metru de calculator;.E un prieten de- savarsit care m-a scos din momente de cumpana de tot felul; l-am cam neglijat de o bucta de vreme, ii simt prezentza si dojana..din .pacate nu l-am mai atins de vreo zece ani.
    Iata cate am de facut.
    Va felicit pt. randurile mereu inspirate, pline de sfaturi din care cu siguranta am de nvatat.
    Felicitari si multumesc.

    .

    • gabriel gurm commented on November 27, 2020 Reply

      Toata viatza am lucrat “in draci”, in plina tensiune, si am gasit in urmarirea meciurilor de fotbal (si apoi de basket) relaxarea atat de necesara.
      Muzica ma acompaniaza tot timpul cand lucrez la computer sau citesc, dar nu ma relaxeaza.
      Iar pianul…..La 7 ani mama m-a obligat sa invatz sa cant la pian, si de atunci nu m-am mai apropiat de el.
      Va invidiez ca ati gasit in el un prieten
      GBM

      • Eva Grosz commented on November 27, 2020 Reply

        Și soțul meu se uită numai la fotbal ,basket și în ultimii ani la biliard. Ore în șir . El spune că biliardul e cea mai mare relaxare.La meciurile de fotbal ,care sunt din păcate acum rare se și entuziasmează. Scoate exclamații când sunt goluri.Pianul a intrat în concediu de lungă durată.

        • gabriel gurm commented on November 28, 2020 Reply

          Nimic nu-mi opreste gandurile rele cu mai mult succes decat urmarirea unui joc de fotbal sau basket…
          Ccat despre biliard, n-am ideie, nimic nu-i imposibil, biliardul e o activitate de precizie mai mult decat un sport, cred eu.
          GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *