Chez Robert

Chioșcul lui Robert se afla la intersecția dintre două străzi principale ale orașului. Era spațios, avea o terasă mare și era foarte aproape de locul meu de muncă. Cu mulți ani în urmă, când eram nou venit în țară și oraș, îmi aduc aminte că am intrat pentru prima dată la Robert ca să cumpăr țigări. Robert, un om spre cincizeci de ani, cu sprâncene stufoase și arcuite, m-a primit jovial.

– Cu ce vă pot servi? m-a întrebat cu un vădit accent de sud-american.

– Un pachet de Europa (țigări israeliene ieftine și aromate), vă rog.

– Europa? Aproape nimeni nu fumează țigări de astea. Sunt prea aromate. Fumează mai bine și dumneata Time, sau Marlboro. De fapt nu are importanță, a continuat. Vă invit la o cafea pe contul meu. Un espresso tare, cum le place europenilor, spuse zâmbind.

A fost un espresso pe placul meu. I-am mulțumit și de atunci am început să cumpăr țigări numai de la el. Nu, nu primeam totdeauna o cafea pe gratis, pur și simplu îmi plăcea omul, avea totdeauna o vorbă bună, nu râdea de ebraica mea plină de greșelile noilor imigranți și vindea țigările mai ieftin ca alte chioșcuri.

Într-una din diminețile de sâmbătă, când am intrat să cumpăr țigări, m-a întrebat dacă joc la Toto (echivalentul Pronosportului din România).

Până acum încă n-am încercat, i-am răspuns.

– Dacă vrei, te prezint lui Arik, fost jucător de fotbal, care știe toate amănuntele.

Am acceptat și am ieșit pe terasa plină de microbiști. Arik, un munte de om cu privire blândă ca a lui Pluto din filmele de desene animate, a trecut imediat la fapte și a încercat să-mi explice regulile jocului. Nu pot să spun că m-am transformat într-un toto-ist înfocat, dar mi-a plăcut atmosfera de pe terasă și de multe ori mergeam la o cafea. Bineînțeles că se vorbea mult de fotbal, în special de echipa locală, dar nu numai. Nici politica nu lipsea și adesea se ajungea la certuri între diverșii participanți. Când tonul era prea ridicat, Robert apărea pe terasă și își calma clienții.

– Domnilor, toți aveți dreptate, le spunea proprietarul, dar vă rog să vă mulțumiți cu atât, nu încercați să-i convingeți cu violență și pe alții de dreptatea voastră.

Boaz, pensionar originar din România, fost ziarist la cotidianul israelian liberal HaAretz, era printre puținii simpatizanți al stângii. De câteva ori la discuții m-am alăturat lui Boaz, dar fără mult succes. În oraș, de la Menachem Begin încoace (prim ministru al Israelului între 1977-1983) majoritatea populației vota cu partidul de dreapta, Likud. În 1999, cu câteva luni înainte de alegeri, Arik a organizat alegeri ad-hoc printre mușteriii chioșcului. De fapt nu era prima oară. Boaz era foarte marcat, ca și cum ar fi fost alegeri adevărate. De astă dată a participat și Robert, cu toate că de obicei el nu era încântat de acest gen de joc colectiv. Fiecare dintre noi a scris pe un bilețel numele candidatului preferat. Arik și Robert au numărat “voturile”. După ce-au terminat, Arik, cu fața palidă, s-a întors spre noi și-a exclamat:

– Nu se poate! L-ați ales pe candidatul de stânga, pe Barak (din Partidul Muncii), nu pe Netanyahu! Repetăm voturile!

Robert, Boaz și cu mine ne-am opus, așa încât rezultatul a fost ”validat”.

– E prima dată în cincisprezece ani, de când organizăm alegerile în acest loc, a spus Arik cu reproș în glas, că l-ați preferat pe candidatul stângii!

Partidul Muncii a ieșit învingător, timp de doi ani Ehud Barak a fost prim ministru. Nu pot să afirm că în anii următori clienții lui Robert au mai „votat” vreun candidat de stânga.

Cele mai interesante lucruri pe care le aflam la aceste întâlniri erau legate de istoria clubului de fotbal Hapoel Beer Șeva, de trecutul orașului, de locuitorii lui, de restaurante, printre care și unele românești, de cofetăriile ungurești pe care din păcate eu nu le-am mai apucat.

După ce m-am lăsat de fumat, vizitele la chioșcul lui Robert s-au rărit. L-am revăzut la începutul pandemiei de COVID.

– Pari îngândurat, i-am spus. Ai probleme?

– Mi-e frică de ce se întâmplă în lume, mi-a răspuns Robert. Nu neapărat de virus, ci de consecințele lui economice și politice, de influența asupra psihicului oamenilor. Mă tem că nu se vor mai întoarce vremurile bune de acum nu mai mult de jumătate de an. Ultima oară când am fost așa deprimat a fost în timpul dictaturii generalilor din Argentina, când au dispărut câțiva dintre prietenii mei. Evenimentele de atunci m-au determinat să plec în Israel. Dar acum, unde să mai plec? În toată lumea e la fel.

Am încercat să-l liniștesc, spunându-i că viața se va întoarce de unde ne-a luat prin surprindere epidemia, chiar dacă nici eu nu prea eram convins.

Nu mult timp după întâlnirea mea cu Robert, chioșcul a fost renovat. S-a transformat într-un minimarket elegant, iar terasa a dispărut. Credeam că schimbarea este un lucru bun pentru proprietar, dar m-am înșelat. Într-una din zile am oprit lângă minimarketul renovat. Am intrat. Nu l-am găsit pe Robert… L-am întrebat pe vânzător dacă știe ceva de vechiul proprietar.

– Știu numai că a vândut chioșcul, mi-a răspuns omul.

L-am sunat pe Arik și l-am întrebat despre Robert.-

– Nu-ți fă griji, într-o zi își va deschide el un nou chioșc, mi-a răspuns. Robert nu e omul care să se dea bătut…

Mai mult n-a mai vrut să-mi spună… Nu m-a prea convins, dar speram…

Asta la vista la noul ”Chez Robert” a mai spus Arik, după care a închis telefonul.

Andrei Schwartz

14/11/2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Thomas Lewin commented on December 7, 2020 Reply

    Mi-a plăcut!Un text reconfortant!

  • Andrea Ghiţă commented on November 27, 2020 Reply

    Andrei are darul rar de a observa oameni, locuri şi întâmplări aparent simple dar cu mult tâlc. Un tâlc pe care el îl intuieşte din cuvinte şi gesturi puţine.

  • Veronica Rozenberg commented on November 27, 2020 Reply

    Enigmatica poveste fara un final precis, dar dvs dle Schwartz ce credeti ca s-a intamplat?

    Ceea ce ma mira este ca nu pomeniti de bautura faimoasa a sud-americanilor, un fel de cafea care se numeste MATE.
    Mi-a luat timp sa-mi amintesc numele bauturii, dar am gasit-o pe wiki si chiar copiez ceea ce e scris acolo:

    Mate or maté also known as chimarrão or cimarrón, is a traditional South American caffeine-rich infused drink. It is made by soaking dried leaves of the yerba mate plant in hot water and is served with a metal straw in a container typically made from calabash gourd.

  • gabriel gurm commented on November 26, 2020 Reply

    Frumos, Andrei.
    Doar ca se scrie “hasta la vista”!!
    Scuza-mi impertinentza, dar vreau sa-mi arat si eu cunostintele de limba spaniola….
    GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *