Toate întâlnirile care nu duc nicăieri

Am ajuns la ghișeu aproape deodată. Mi-a atras atenția pentru că avea o voce foarte caldă și plăcută. Am terminat de depus actele cam în același timp și ne-am întâlnit din nou la etaj. Altă cameră, alt ghișeu, același formular de completat. Ne zâmbim când ne așezăm la aceeași masă ca să scriem. Apoi din nou umăr la umăr la ghișeu. Ies din primărie, traversez strada să-mi cumpăr o cafea. O mică recompensă pentru că am rezolvat rapid și fără cozi.

O văd venind în spatele meu. Mă întorc din nou și îi zâmbesc. ”Eu îmi iau un cappuccino”. Începe să râdă încetișor. ”Și eu tot cappuccino”. E înaltă, blondă și cu păr ondulat. În spatele măștii pare să aibă un zâmbet frumos. Îmi iau paharul de carton colorat și o salut. Aproape că aș vrea să o invit să ne bem cafeaua împreună pe o bancă. Dar orășenii ocupați nu intră în vorbă tam-nisam cu străinii. Și n-au vreme să stea la povești inutile. Se grăbesc, aleagă, planifică, stabilesc. Și totuși, interacțiunea asta scurtă și senină mă face să zâmbesc. Datorită fetei blonde parcă îmi place un pic mai mult orașul ăsta aglomerat și poluat.

Gândul la fata zâmbitoare mă face să-mi amintesc de o altă fată blondă și frumoasă pe care am întâlnit-o cândva, când eram fetiță, elevă de școală primară.

Era noapte, sfârșit de octombrie, ploaie și un vânt cumplit, cum numai în Dobrogea poate să bată. Eram cu Tata în Dacia noastră de culoarea untului, de la Măcin ne întorceam spre Brăila. Chiar la ieșirea din Măcin, o siluetă în balonzaid alb face semne disperate. Tata oprește, iar în mașină urcă o fată blondă și frumoasă, cu părul complet ud de ploaie, cu balonzaid de un alb murdar și cu pantofi butucănoși, de piele maro. Miroase a haine ude, a parfum de violete și, vag, a fum de țigară. E timidă și se cuibărește lângă mine pe bancheta din spate, încercând să ocupe cât mai puțin loc. Mi se pare un fel de apariție fantomatică și mi-e rușine să o privesc direct. Așa că o studiez discret, cu coada ochiului. O văd cum încearcă să-și dea după urechi părul din care picură apa de ploaie. Tremură ușor, e clar să ploaia a udat-o până la piele. Simte că o privesc, se întoarce și-mi zâmbește trist. E frumoasă, are ochii încercuiți cu creion dermatograf, care se scurge în dâre subțiri pe la colțuri. Iar asta îi dă un aer ușor tragic. Vorbește puțin și-mi pare că are vocea răgușită. Toată ființa ei emană tristețe.

Trecem Dunărea iar ea devine brusc agitată. Spune că vrea să coboare chiar acolo, pe mal. Tata îi răspunde că o poate lăsa undeva în oraș, mai aproape de centru. Ea flutură o bancnotă de 10 lei pe care Tata o refuză ferm. Fata coboară apoi din mașină și se pierde printre mașinile oprite la bac, o siluetă subțire, care se clatină ușor.

Au trecut aproape 40 de ani de la întâlnirea asta, dar pe fata în balonzaid alb nu pot s-o uit. I-am atribuit deja câteva zeci de biografii, în funcție de vârsta la care eram când mi-o aminteam. La început am fost convinsă că e o zână bună pe care noi am salvat-o dintr-o situație dificilă. Apoi i-am împrumutat pe rând un iubit nerecunoscător care o părăsește, o mamă grav bolnavă, un frate fugit în străinătate, un examen la medicină pe care nu reușește să îl ia.  O cameră în care locuiește cu chirie și pe care trebuie să o părăsească de urgență. O sarcină pe care dorește să o păstreze în ciuda presiunilor la care o supune familia. Acum mi-o imaginez cu părul ei lung și frumos cărunt și prins la spate și cu copii plecați undeva la muncă în străinătate.

Toți oamenii cu care ne intersectăm întâmplător… Cum ar fi să ne oprim, să întrebăm, să ascultăm, să aflăm mai multe despre ei? Cum ni s-ar schimba viața? Câți dintre ei ne-ar deveni prieteni? Cât de mare nevoie aveam uneori să spunem despre noi, alteori să stăm să ascultăm povestea altcuiva?

Mi-ar plăcea să colind lumea fără țintă și să colecționez povești, pe care să le păstrez, să le spun mai departe, să le rememorez. Să am prieteni în locuri îndepărtate, pe care să-i caut și care să mă caute. Ca un fel de rețea de bunăvoință și de viață senină, fără pretenții și fără așteptări.

Doina Gecse-Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Klein Ivan commented on November 28, 2020 Reply

    Articol cu un miros discret , durabil de tristețe . K.I.

  • Veronica Rozenberg commented on November 27, 2020 Reply

    Doamna Doina Borgovan,

    Scrieti intr-adevar foarte frumos si sensibil, aratand ca posedati una dintre acele trasaturi umane, pe care le apreciez in mod deosebit, capacitatea de a observa pe cei din jur, oameni, intamplari, situatiii, fapte, atitudini.
    Este o trasatura pe care o observ cu interes la oamenii pe care ii e-cunosc, sau pe care ii intalnesc in realitate.

    Am functionat pe un forum de socializare, ani de zile, si de acolo mi-am facut nenumarati prieteni, romani aflati in Diaspora, fiecare din alte motive, cu familiile, sau mai degraba singuri. Forumul acela care origina in site-ul aparut cu multi ani in urma cam in toate tarile lumii, in Romania numit, “colegi.ro”, transformat ulterior in “taclale”, atragea oamenii care isi cautau prieteni, uneori cautau sa sustina opinii, sau chiar sa le combata pe ale altora, dar era un mijloc foarte reusit de comunicare, pe vremea cand FB nu fusese nici macar conceput.

    In general oamenii care vor sa comunice, au reactii la comunicarea celorlalti, si tot asa pe masura timpului si a situatiei create se creeaza legaturi.

    In posturile dvs de la Baabel, la care multe persoane si-au exprimat aprecierea, dvs nu ati reactionat (la vedere, caci asta este ceea ce pot observa), niciodata,, ma scuzati ca fac aceasta afirmatie, dar ea pare un corolar contradictoriu la ceea ce spuneati, citat mai jos.

    “Mi-ar plăcea să colind lumea fără țintă și să colecționez povești, pe care să le păstrez, să le spun mai departe, să le rememorez. Să am prieteni în locuri îndepărtate, pe care să-i caut și care să mă caute. Ca un fel de rețea de bunăvoință și de viață senină, fără pretenții și fără așteptări.”

    Pentru un tango este nevoie de doi 🙂

    Din nou imi cer scuze, daca ….am atins o coarda sensibila 😉

  • Theodor toivi commented on November 27, 2020 Reply

    Mi-a placut articolul. Scrieti frumos, aveti talent fara indoiala.

  • Eva Grosz commented on November 27, 2020 Reply

    În cartea lui Martin Buber Between Man and Man există un capitol întitulat “Silence wich is comunication” în care el dă un exemplu în care doi oameni care nu se cunosc se întâlnesc într-un tren. Aşezați unul în faţa celuilalt, nu știu nimic unul despre altul. Unul e foarte “prezent”,celălalt estetimid, retras. La un moment dat, fără a vorbi unul cu altul, acel lanţ care împiedică apropierea celui timid se rupe, magia se întâmplă …și fără a mişca un deget sau a scoate un cuvânt comunicarea se petrece radiind spre celălalt…..E rezumatul meu la povestea lui Buber. El descrie încântător acest fenomen. Ca orice fenomen descris de el. Întâlnirea nu se pierde , nici cea mutuală, de moment.

    • Andrea Ghiţă commented on November 27, 2020 Reply

      Mi-a plăcut mult atât articolul Doinei Gecse-Borgovan, cât şi comentariul Evei. Ce aş adăuga? Întâlnirile care nu au o finalitate sunt cel mai puţin dezamăgitoare deşi, poate că dacă ar avea loc ar putea să fie un izvor de împliniri. Cine poate şti?!

      • Eva Grosz commented on November 27, 2020 Reply

        Cam așa cum spui Andrea. Intensitatea unei întâlniri nu este direct proporțională cu timpul în care se decurge.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *