Pentru cine sună telefonul?

Soții Bodor locuia într-un cartier liniștit al Clujului, într-o casă familială cu cei doi copii, Arnold și Eva.

David Bodor era proprietarul unui magazin de încălțăminte foarte căutat, în centrul orașului. O familie mic-burgheză tipică, căruia nu-i lipsea nimic. Aveau vecini buni, respectuoși. Armonia a durat până la sfârșitul anilor treizeci, când au început manifestările de antisemitism. Dar nu numai… În 1938 familia Bodor și-a instalat un telefon. De atunci, în fiecare zi la orele 17.00 suna telefonul, dar la capătul firului nu răspundea nimeni. La început s-au răstit la necunoscutul care tăcea, apoi s-au plâns societății de telefoane, dar aceasta nu a găsit nicio soluție, nu a reușit să depisteze pe cel care îi deranja. În cele din urmă au cedat și s-au obișnuit să nu mai răspundă. Oricare din familie ridica receptorul, anonimul care suna nu scotea o vorbă. În primăvara lui 1944, când a începui ghetoizarea evreilor din oraș, necunoscutul a încetat să-i mai sune. Familia a fost deportată la Auschwitz, unde au pierit toții, cu excepția lui Arnold, care la vârsta de 22 de ani era bine făcut și a fost selectat pentru muncă.

Arnold Bodor s-a întors din lagăr în martie 1945, după o perioadă în care a fost internat într-un spital de campanie sovietic. Avea emoții când a ajuns la poarta casei. În adâncul sufletului spera că înăuntru îi va întâlni pe toți ai săi, bucuroși să-l revadă, era însă conștient de imposibilitatea acestei revederi. În perioada în care fusese internat în spitalul militar sovietic, aflase prin intermediul Crucii Roșii Internaționale că toți cei care îi erau dragi fuseseră uciși în lagăr…

A sunat la ușă. Nimeni. Casa părea pustie. Curtea era plină de buruieni, florile de la intrare erau uscate, treptele erau murdare. În primul moment a vrut să facă cale întoarsă, să se ducă la un cămin pentru deportați. Cât de mult așteptase să se vadă în fața casei și ai lui să-i sară de gât…

– Arnold, ești în viață? îl auzea parcă pe tatăl lui fericit.

La Auschwitz, în ciuda condițiilor inumane de viață, a umilirii și bruscărilor zilnice, trăia cu speranța că după ce va fi scăpat din infern, își va întâlni famila, prietenii și totul va reveni la viața frumoasă pe care a avut-o înainte. A pierdut pe toți care-i erau dragi. Nu i-a mai rămas NIMIC…

Trebuie să intru în casă, așa mi-ar fi cerut tata, și-a spus Arnold în sinea lui.

Își amintea că înainte de deportare, împreună cu Panika, servitoarea lor, au ascuns o cheie, dar nu își mai amintea unde anume. În cele din urmă a găsit-o în cutia cu contorul pentru consumul de apă. A deschis ușa, a intrat în salon… Întuneric în plină zi, jaluzele erau trase, mobilele erau acoperite cu huse, era un miros greu de casă neaerisită, însă la prima vedere nimic nu lipsea. A găsit până și telefonul, pe care trebuia să-l predea autorităților, dar evenimentele s-au precipitat și au uitat de el. A aprins lumina, a deschis geamurile, a scos husele de pe mobile. Se simțea sleit de puteri după o călătorie de douăsprezece ore cu trenul. S-a culcat pe canapea, îmbrăcat cum era și-adormit.

La ora 17.00 a sunat telefonul. Cu toate că fusese trezit din somn își mai amintea de aceste telefoane anonime care îl enervau. De data aceasta pur și simplu s-a bucurat să audă zbârnăitul atât de familiar. Se aștepta ca nimeni să nu vorbească la celălalt capăt al firului, ca întotdeuna. Oare de căte ori mai sunase acest intrus în perioada în care era în lagăr?, i-a trecut prin cap înainte de-a ridica receptorul.

– Alo, a răspuns Arnold. Niciun răspuns. Alo, alo, a repetat de câteva ori. Nu se auzea decât respirația interlocutorului său. A hotărât însă să nu închidă telefonul și să aștepte, poate că totuși omul de la celălat capăt al firului se va hotărî să vorbească. După câteva minute, spre uimirea lui Arnold, s-a auzit o voce.

– V-ați întors cu bine acasă?

– Nu, i-a răspuns automat Arnold, numai eu m-am întors.

A urmat o perioadă de tăcere, după care omul de la capătul firului a continuat conversația.

– Îmi pare foarte rău pentru ai tăi. Mă bucur însă că te-ai întors. Bine ai venit acasă. Îți doresc să reușești să-ți refaci viața, a spus necunoscutul și a închis telefonul…

Arnold era stupefiat. Cine era cel care i-a sunat de atâtea ori, ani întregi și cu care a reușit să vorbească în cele din urmă?

Și-a dat seama că nu putea să fie decât un vecin.

În plimbările sale pe strada care locuia a început să cerceteze casele învecinate, să se uite la numele celor care locuiau în ele, dar nu putea să-și dea seama care dintre ei a fost cel cu telefoanele. În cele din urmă s-a consolat cu ideea că niciodată nu va afla identitatea celui care tăcea la capătul celălat a firului…

Telefoanele de la ora 17.00 nu s-au mai repetat, ele însă s-au întipărit în mintea lui Arnold.

Andrei Schwartz

09/11/2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on November 14, 2020 Reply

    Mi-a plăcut suspansul din această scriere. Iniţial poţi crede că e vorba de una dmirator al soţiei…Dar în final, după tragedie, el îşi dezvăluie vocea. Atunci, poate e vorba de un vecin dornic să ajute, dar care nu îndrăzneşte, nici în ajunul tragediei. Apoi, sună cu speranţa că cei pe care nu i-a ajutat au supravieţuit, totuşi…Dar n-a fost aşa. Morala: învinge-ţi teama ş ajută-i pe semeni înainte de a fi prea târziu.

  • Eva Grosz commented on November 12, 2020 Reply

    Curios. Oare cine a fost acel individ ? Poate un vecin,care știa ce s-a întâmplat cu familia lui Arnold.
    Și cum de casa a rămas neatinsă? Poate tot acel om a avut grijă de ea.

  • gabriel gurm commented on November 12, 2020 Reply

    Marile adeăvăruri se ascund sub o pojghiță de amănunte greu de explicat…..
    GBM

  • Tiberiu Ezri commented on November 12, 2020 Reply

    Ingenios si enigmatic ca de obicei!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *