Ce urme lasă studiile? (I)

Nu mă refer la “urme” în educație sau cunoștințe. Ar fi o întrebare mult prea dificilă pentru a ști să răspund. Nu… Mă refer la urme lăsate în memorie și suflet, urme care nu se șterg nici după foarte multe decenii.

Grădiniţa

Mi-am început studiile la primul nivel în 1933, la grădinița Mon­tessori din Cluj, condusă de Serena Hamburg. Ea funcționa la re­nu­mi­ta adresă: Str. Elisabeta (azi E. Racoviță) nr. 12. Ce anume i-a asi­gu­rat „fai­ma”? Fap­tul că în ve­cini, la nr 10, stătea co­le­ga mea de gră­di­ni­ță Marianne Judovics, cunoscută de toată grădinița.

În stânga clădirea grădiniţei. În dreapta casa unde locuia colega mea Marianne Judovics

Nu numai ea, ci toate fetele erau drăguțe, dar și mai mult mi-au plă­cut băieții.

Mă uitam cu plăcere în special la unul dintre ei, Bandi Borsai. Îmi plăcea teribil cum o asculta cu ochii larg deschiși pe Serena poves­tind. Se pare că sen­ti­men­tele mele erau împăr­tă­și­te, căci într-o zi, ve­nind spre casă după ore­le de studiu, i-am co­mu­ni­cat mamei că tre­buie să mă întorc la ora şapte seara. Apoi am mai lămurit lucrurile. Că nu la gră­di­ni­ță, ci la Opera Maghiară, că nu toți, ci doar Bandi și cu mi­ne, că nu pen­tru acti­vi­tate de studiu, ci pentru a fi spec­ta­tori la ope­re­ta Li­li­a­cul de J. Strauss. Altfel spus, a reieșit că ne-am dat rendez‑vous diseară la teatru.

Cum la vârsta noastră, de…trei ani și ceva, încă nu ne bucuram de o in­de­pen­den­ță totală în pla­ni­fi­ca­rea și efec­tu­a­rea pro­gra­mu­lui, amân­doi tre­buia să ne con­vin­gem fa­mi­lia că treaba e foarte impor­tan­tă și nu suferă amânare. Că e absolut necesar să ne ducă și să și pro­cu­re bilete. Și culmea e că amândoi am reușit! Am­be­le fa­mi­lii s‑au amu­zat atât de mult, încât la ora şapte seara erau prezenți co­pi­lul, ma­ma, ta­ta și bi­le­te­le ne­ce­sa­re la intrare. Cel puțin așa a reieșit în pauză, când ne-am întâlnit în foaier cu toții. De fapt, neavând lo­cu­ri­ alăturate, tot rendez‑vous-ul s-a mărginit la întâlnirea din pauză și a constat din prezentările reciproce ale familiilor. Dar și așa eve­ni­men­tul a fost o ma­re reușită.

Soarta a făcut ca după terminarea grădiniței drumurile noastre, al lui Bandi și al meu, să nu se mai întretaie timp de mulți ani. După ter­mi­na­rea stu­di­i­lor la un institut de chimie din Ivanovo, Bandi a plecat în Israel. (Cred că nu el era evreu, ci soția).

La prima noastră revedere, după vreo 60-70 ani, când a revenit la Cluj la o întâlnire de liceu, m-am grăbit să-i rea­min­tesc rendez‑vous‑ul nostru. Și, culmea, el nu și-l mai amintea deloc! Am fost foarte deza­mă­gită. Am tras unica concluzie plauzibilă: băieții sunt lipsiți de ro­man­tism!

O altă urmă neștearsă din grădiniță e total diferită. Este neplăcută pen­tru că e însoțită de sen­ti­men­te acute de vinovăție. Și nu am fost în stare multă vreme să mă descotorosesc de ele.

Cățărându-ne una după alta pe scara în curtea grădiniței, s-a întâm­plat să o lovesc cu piciorul peste ochi pe Hanna Hamburg, devenită mai târziu Kende. Ea știa că lovitura nu a fost voluntară și a uitat ime­diat tot incidentul. De fapt era și mai matură, având cu vreo trei ani mai mulți ca mine. Cred că-și petrecea timpul cu noi doar pentru că Serena era mătușa ei și pentru că fratele ei mai mic, Peter, care era de vârsta mea, era coleg cu noi. Pe mine însă mustrările de con­ști­in­ță nu m-au lăsat să uit. În toată copilăria m-am ferit din calea ei. Mereu îmi închipuiam că e supărată pe mine pe meritate. Acum câți­va ani, când amândouă eram deja mai mult decât “senioare”, i-am po­ves­tit de ce o ocolesc. Desigur că nu-și amintea nimic. Și nu pentru că ar avea lipsuri cu memoria. Dimpotrivă, e o psihoterapeută pe­di­a­tri­că deosebit de activă și prodigioasă până în ziua de azi.

Nivelul următor de studii l-am absolvit la două instituții diferite: Școala Elementară Neologă și Școala Elementară ”Bob”.

Școala primară

Clădirea fostei Şcoli Elementare Neologe, în prezent în plin şantier de amenajare a Centrului Cultural Evreiesc.
Clădirea fostei şcoli neologe. Cele trei geamuri din stânga erau ale clasei mele. În fundal Templul neolog renovat de curând.

Mi-am început studiile elementare la şcoala din curtea sinagogii neologe, care avea patru clase și tot atâția învățători: doi bărbaţi şi două femei – amândouă amabile, blânde, iubite de copii: Lenke Zádor și Erzsébet Szilagyi. Probabil că nu întâmplător pre­nu­me­le bărbaților nu-mi e – și cred că nici nu-mi era – cunoscut. Îi știu doar ca domnul Brief (cel mai sever) și domnul Frei, în­vă­ță­to­rul meu, precum și al fratelui meu (în ciclul anterior).

Pe domnul Frei l-am întâlnit prima oară când mai eram încă la gră­di­ni­ță. Fratele meu m-a dus o dată cu el la școală, când era în clasa a IV-a. Pesemne părinții s-au gândit că e bine să mă familiarizez dina­in­te cu atmosfera de școală. Doar că lucrurile nu s-au des­fă­șu­rat așa cum și-au închipuit ei.

Eu, la vârsta grădiniţei, alături fratele meu, Encike

Am fost așezată între fratele meu, Encike, și prietenul lui, Bender Viktor. Ora a trecut cumva, dar înainte de sosirea pauzei am început să simt o nevoie urgentă de a ieși. Îmi era rușine să ridic mâna și să mă cer. Am amânat, până ce nu mă mai puteam reține și lucrurile au început să curgă de la sine. Tot ce puteam controla era sunetul. M‑am ușurat fără să se audă nimic. În acest fel, nici azi nu știu câți au observat ce se întâmplase de fapt. Mie mi s-a părut atunci că toți. Dar nimic nu a confirmat sau infirmat acest lucru. Cât despre “fa­mi­li­a­ri­za­re” sau “de­ga­ja­re” de at­mos­fe­ră, nici nu putea fi vorba. Mă sim­țeam mult mai ten­si­o­na­tă, mai ru­și­na­tă decât dacă aș fi călcat în cla­să odată cu prima zi de școală.

Iar pe colegii fratelui meu i-am ocolit până la bătrânețe.

Viața propriu-zisă de elevă mi-a lăsat și ea o urmă. Și încă una tot du­re­roa­să. Dar de astă dată nu rușinoasă, ci de-a dreptul disperată.

Se pare că pe atunci securitatea copiilor pe stradă era mai ridicată decât acum căci, din prima zi, drumul până la școală și înapoi îl fă­ceam singură. E adevărat că nu stăteam departe de școală. Locuiam în casa în care stau și azi, pe strada Emile Zola, de unde făceam circa 15 minute pe strada principală (Regele Ferdinand), în direcția gării.

Excepția o făcea exclusiv ziua de duminică, ziua când venea tata du­pă mine, ceea ce reușea să transforme în sărbătoare această zi grea. Grea pentru că ziua noastră liberă fiind sâmbătă, duminică dimineața eu eram singura din casă care mergea “la muncă”.

În excursie cu clasa. Eu sunt în primul rând, extrema stângă, cu rochia înflorată şi ghete înalte în picioare

Dar într-o duminică, dom­nul Frei m-a ţinut la arest pentru că vorbisem în timpul orei cu colega mea de bancă. Arestul însemna să te închidă în clasă după ore. Nu pot descrie disperarea care m-a cuprins. Am plâns în neștire, ima­gi­nân­du‑mi scena când tata vine să mă ia și nu mă găsește!

Se pare că totuși m-a găsit! Nu țin minte exact cum s-a soluționat si­tu­a­ția. Știu doar că până la urmă ne-am dus împreună acasă.

Alte urme adânci nu mi-au rămas în amintire, nici de la Școala Neologă şi nici de la Școala Bob unde m-au transferat, începând cu clasa a III‑a, odată cu mutarea noastră într-o casă familială proprie, situată în spatele Grădinii Botanice, pe strada Aron Pumnul (devenită apoi pe rând Pasteur, Grădinilor, Speranței și, în sfârșit, Iuliu Moldovan).

(Va urma)

Judit Mureşan (n. Kertész)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Maria Roth commented on December 14, 2020 Reply

    Ce amintiri duioase. Tare mi-ar placea sa stiu cum era gradinitia Montessori pe atunci. Imi pare bine sa aflu ca era o astfel de grădiniţă în Cluj, in perioada interbelică.

  • Andrea Ghiţă commented on December 11, 2020 Reply

    Episoadele relatate de autoare relevă candoarea păstrată neștirbit în sufletul ei, în ciuda tuturor încercărilor vieții. Privind cu atenție fotografiile regăsesc în fetița neastâmpărată trăsăturile și atitudinea lui Judit Mureșan pe care o cunosc doar din anii maturității. Aștept cu interes continuarea.

  • Muresan Iudit-Miriam commented on December 11, 2020 Reply

    Multumesc Eva pentru solidaritatea cu care te pui in pielea celorlalti. Probabil ai dreptate. Nu stiu. Mie mi se pare ca e mai greu sa pierzi pe cineva apropiat decat sa fii in pericol de moarte.Cel putin pt. mine bolile f. grave nu erau asa greu de suportat ca moartea sotului si al fratelui. Si pierderea mamei e groaznic de dureroasa, dar stiind ca viata umana e efemera accepti, ca si pentru propria persoana.

  • Eva Grosz commented on December 10, 2020 Reply

    Mă întreb, în urma textului citit,din care se vede cu ușurință că ați avut o sensibilitate deosebită în relațiile cu ceilalți copii , cele mai mici întâmplări unele reușite,unele eșuate au lăsat amprente în sufletul Dvs. aproape o viață. Atunci mă întreb cum ați suportat povara adevăratelor tragedii . Și răspunsul meu plauzibil și inspirat din precedentele scrieri ale Dvs. este, că ați ALES să priviți faptele rare, dar curajoase ale unor oameni care v-au ajutat să rămâneți în viață. Greșesc ? Descirerea autobiografică nu e una obișnuită ci se îndreaptă spre adâncurile sufletului. Mulțumim !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *