Lunga zi din viaţa unui medic anestezist

The secret of the care of the patient is în caring for the patient.” – Secretul tratării unui bolnav este să-ți pese de el” – Francis Weld Peabody – 1925, Profesor la Harvard Medical School.

În acea zi lungă, Mihai anesteziase un bolnav în vârstă, căruia i se extirpa un cancer de pancreas – operație complicată, care nu se mai termina. Funcțiile vitale ale bolnavului erau stabile, așa că Mihai s-a așezat la capul lui, între ventilator și monitor. Nu avea voie să adoarmă, deși era pe picioare de vreo 16 ore.

S-a născut într-o comună de lângă București, din părinți evrei, oameni simpli, tatăl croitor, iar mama bucătăreasă la o cantină. După câțiva ani familia s-a mutat la București, pentru a asigura unicului lor fiu o educație mai bună. Mihai era un elev silitor și a terminat liceul cu diplomă de merit. Voia să studieze franceza și geografia, dar tatăl lui l-a convins că de medici va fi întotdeauna nevoie, pe când meseria de profesor poate fi nesigură în viitor, mai ales cu extinderea rapidă a calculatoarelor. El nu putea ști că în viitor, într-o pandemie, școlile vor fi închise luni de zile…

Și-a amintit de greutățile pe care le întâmpinase ca medic la țară, aruncat singur “în vâltoare”. Și acum îl mai treceau fiorii când își amintea cum ratase diagnosticul unui picior diabetic, luându-l drept o infecție oarecare, ceea ce s-a terminat cu amputarea piciorului bolnavului. Dar nu avea cu cine să se sfătuiască. Este adevărat că ceea ce înveți singur, de nevoie, pe pielea ta, (mai exact pe a bolnavului!) înveți pentru toată viața, dar poate că înveți greșit.

La București, Mihai s-a îndrăgostit de o româncă, Rodica, profesoară de engleză. S-au căsătorit și au avut o fetiță și un băiețel. Situația din România ceaușistă devenind tot mai grea, tânăra pereche împreună cu părinții lui Mihai s-au decis să emigreze în Israel. Mihai a luat examenul de echivalare din prima încercare, la fel și examenul de conducere. Pe amândouă le-a dat în engleză, fiindcă ebraică încă nu știa. Rodica a început să lucreze la o școală elementară, ca suplinitoare la limba engleză. Spre deosebire de Mihai, care doar scria și citea, engleza ei era excelentă. Seara urmau un curs de limba ebraică. Mihai ar fi vrut să devină chirurg, dar l-au primit la anestezie, fiindcă în spitale lipseau anesteziști.

Odată am publicat un studiu asupra atitudinii bolnavilor operați față de rolul anesteziștilor. 90% dintre bolnavi știau că anestezistul este medic, unii își închipuiau că anestezistul intră în sala de operație, îi administrează bolnavului o injecție de narcoză și apoi dispare, ca să se întoarcă doar la sfârșitul operației ca să-i dea injecția de trezire. Numai 4% știau că anesteziștii sunt esențiali pentru majoritatea activităților din afara blocului operator, cum ar fi resuscitările, tratamentul bolnavilor traumatizați, terapia intensivă, tratamentul durerilor cronice, sedații sau anestezii, ca de exemplu la gastroenterologie, hematologie, cardiologie etc.

Funcțiile anesteziștilor într-un spital universitar (listă incompletă)

Mihai a servit ca medic militar în cele două războaie din Liban; în primul (1982-1985) și-a făcut serviciul militar obligatoriu de 18 luni, iar în al doilea (2006) a activat ca medic rezervist. Mihai își amintește cu inima grea de seara de pe front în Liban, la Zaharani, când i s-a adus un soldat grav rănit, care din întâmplare îi era vecin la Tel Aviv. Lior, care avea doar 18 ani, a murit după câteva minute. Nici n-au apucat să-l evacueze. Mihai are amintiri triste despre întâlnirea lui cu părinții lui Lior. Ei voiau să afle care au fost ultimele cuvinte ale fiului lor. Mihai ar fi vrut să mintă, să pretindă că Lior ar fi spus ceva despre ei sau despre iubita lui, dar conștiința nu-l lăsa.

– Din păcate, când a ajuns la noi, la spitalul militar, Lior nu mai era conștient, le-a spus Mihai cu o voce surdă.

În cele trei săptămâni petrecute la Zaharani, Mihai se gândea mult la Rodica și la copii. Pe Rodica o adora și în același timp o admira pentru devotamentul cu care își creștea copiii și cu care îi îngrijea pe părinții lui, care erau destul de bolnavi. Noroc că avea un program foarte flexibil la școală. Rodica își vizita părinții la țară, în România, de câteva ori pe an și îi lua și pe copii, ca să-i cunoască și pe ceilalți bunici.

Rodica era îngrijorată că Mihai se afla în pericol în Liban. Deși era obișnuită că Mihai lucra mult și adesea lipsea noaptea de acasă, Rodicăi îi era dor de el și vorbeau zilnic la telefon. Mihai i-a cucerit inima nu numai prin inteligență, dar și prin generozitatea și dezinvoltura lui.

Au trecut anii și Mihai, care trecuse de 50 de ani, nu mai era concentrat ca rezervist. Între timp își luase examenele de specializare în anestezie și în terapie intensivă și făcuse un an de specializare în Anglia, lucrând apoi ca medic specialist la o unitate de terapie intensivă. Dar ca să nu-și uite meseria, o zi pe săptămână făcea anestezie, urmată și de gardă.

Avea deja 65 de ani, dar continua să lucreze în ritm nebunesc. Aveau doi copii reușiți, fata terminase medicina, iar băiatul era inginer de electronică.

Era într-una din zilele acelea lungi, urmate de garda până două zi dimineața. Trecuse de ora zece, nu avea nimic urgent de făcut, dar Mihai nu voia să se culce. Știa că abia va ațipi și îl vor trezi pentru o operație urgentă și pentru el asta era mai rău decât să nu doarmă toată noaptea. Prefera să bea ceai și să stea la taifas cu Marina, asistenta originară din Sverdlovsk, în munții Urali. Discuția s-a aprins, transformându-se în polemică. Marina, care trecuse de 60 de ani, susținea că doctorii din zilele noastre nu mai sunt ca cei din secolul XX. Tot timpul ei sunt dependenți de computere și monitoare și au pierdut acel touch – contact uman cu bolnavul.

– Nu e chiar așa, răspunse Mihai contrariat. Computerele și monitoarele ne ajută să facem o muncă mai exactă și un tratament mai efectiv. În plus, mulți dintre noi suntem dedicați pacienților și nu părăsim sala de operație până nu-i vedem stabili în sala de reanimare. Zohar, o altă asistentă din blocul operator, intră și ea în discuție, întrebându-l pe Mihai:

– Ce părere ai, de ce e nevoie ca să fii considerat un doctor bun?

– După părerea mea, a explicat Mihai, deși e greu să-l caracterizez într-o singură frază, un medic bun trebuie să fie empatic și răbdător în relațiile sale cu pacienții, să fie la zi cu literatura medicală, mai ales în specialitatea sa, să-și dezvolte și să-și mențină aptitudinile practice, inclusiv pe cele manuale și să nu ezite să-și ia tot timpul răspunderea asupra vieții și sănătății bolnavului. Mai ales în sala de operații, un medic bun trebuie să se înțeleagă cu colegii din toate specialitățile și să fie în stare să lucreze eficient și fără conflicte cu echipa. Asemenea medici nu lipsesc nici astăzi, în secolul XXI.

Dar aceste calități nu sunt întotdeauna suficiente, fiindcă numai cine nu tratează pacienți, nu greșește. În cartea How the doctors think (Cum gândesc medicii), Jerome Groopman (2) consideră că majoritatea greșelilor făcute de doctori sunt cauzate de probleme cognitive, în special judecata “de coridor”, atașarea la diagnosticul inițial, deși el poate fi fals. În această privință, experiența clinică are un rol decisiv. Dacă ai trăit și ai lucrat destul de mult timp ca medic, ajunge să vezi o singură dată o anumită patologie ca să o recunoști mai târziu.

Discuția din sala de mese a fost întreruptă de țipătul strident al pagerului.

– Dr. Bornstein[1], Dr. Bornstein, veniți imediat la sala de naștere, avem o cezariană urgentă!

Au urmat încă două cezariene urgente și iată, e ora șapte dimineața. Mihai a dat raportul șefului de secție și a plecat.

Ajuns acasă, a picat în pat de oboseală, nu înainte de a filozofa: medicina este o meserie grea. dar fără ea mi-ar fi și mai greu.

Mihai a căzut într-un somn agitat. În vis îi reveneau din când în când gânduri despre ultimul pacient pe care l-a anesteziat și care îi urla la ureche “De ce nu m-ai anesteziat ca lumea? Am simțit toată operația!” sau “De ce m-ai lăsat să mor?” Transpira abundent. La un moment dat ochii i-au fost bombardați de lumini orbitoare, însoțite de un sunet strident, necunoscut. În vis, bolnavul zbura spre el cu capul înainte, evitând coliziunea în ultimul moment. Deodată a văzut zburând spre el doi prieteni din copilărie, unul dintre ei murise de tânăr de cancer pulmonar. La un moment dat, totul s-a scufundat într-o beznă adâncă…

“Bip, Bip, Bip”, auzea Mihai sunetul monitorului, trezindu-se din somn. Îl durea pieptul și mai ales coastele. Vedea o lumină artificială și oameni în alb forfoteau în jurul lui. Rodica stătea la marginea patului și îl ținea strâns de mână.

– Ce s-a întâmplat, unde mă aflu? a izbucnit Mihai.

– Stai liniștit, iubitule, a replicat calm Rodica. Ești la spital, dar ca pacient, nu ca medic. Ai avut un infarct grav în timpul somnului, cu un arest cardiac. Noroc că tocmai ajunsesem acasă. Am intrat în dormitor, dar nu ca de obicei, nu mi-ai răspuns la sărut. Erai palid și transpirat și aveai spume la gură. Ți-am palpat pulsul, dar nu-l simțeam. Am chemat imediat ambulanța. Mi-am amintit de cursul de prim ajutor pe care-l trecusem cu succes în urmă cu câteva luni. Am început să-ți fac masaj cardiac în ritmul cântecului formației Bee Gees Stayin’ alive. În câteva minute ți-a revenit pulsul și a ajuns și ambulanța ca să te ia la spital. Ai dormit 48 de ore. Ce fericită sunt, scumpule, să te văd din nou printre noi!.

Recuperarea cardiacă a lui Mihai a durat câteva săptămâni. După recuperare, Mihai s-a pensionat și a devenit un corespondent activ la două ziare israeliene în limba română: “Știri de necrezut” și “Românul israelian”.

Aceasta a fost povestea deloc neobișnuită, scurtă dar tumultoasă, a unui imigrant în Israel, care în scurt timp a învățat două limbi străine (ebraica și engleza), a devenit specialist în anestezie și terapie intensivă, a participat la două războaie și a reușit sa rămână un tată și un soț exemplar. Acasă, totul pare mai ușor.

Tiberiu Ezri

Bibliografie

  1. Liviu M. Calman, Adrian Mihalache, Shmuel Evron, Tiberiu Ezri. Current Understanding of the Patient’s Attitude Toward the Anesthetist’s Role and Practice în Israel: Effect of the Patient’s Experience Journal of Clinical Anesthesia 15:451_454, 2003
  2. Jerome Groopman. How the doctors think. 2007 by Houghton Mifflin Harcourt.

[1] Numele doctorului este fictiv, neavând nicio legătură cu o persoană reală care poartă acelaşi nume.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

15 Comments

  • Thomas Lewin commented on January 19, 2021 Reply

    Tulburator text !Ma refer atat la fapte ,cat si la visul halucinant.Ati adus un meritat omagiu specialitatii de medic anestezist!

    • Tiberiu Ezri commented on January 19, 2021 Reply

      Va multumesc!

  • Klein Ivan commented on January 16, 2021 Reply

    Îi compătimesc pe medicii care ar dori să aplice secretul lui Peabody și realitatea nu le permite – din cîte înțeleg medicii americani de azi trebuie să urmeze ” protocolul ” . Cît privește pacienții – ei sînt liberi să viseze că vor fi tratați de dr. Mihai . K.I.

    • Tiberiu Ezri commented on January 16, 2021 Reply

      Asa e!

  • gabriel gurm commented on January 14, 2021 Reply

    Draga Tibi,
    Cum sa facem sa-i convingem pe prietenii nostri ca o zi din viata Drului Mihai e de fapt o zi obisnuita din viatza unui medic ATI intr-un spital “busy”?!
    Dar ce bine ai facut c-ai descris-o, colegii nostri o merita pe deplin
    GBM

    • Tiberiu Ezri commented on January 14, 2021 Reply

      Gabi draga, tu stii cel mai bine ca unul din pionierii ATI in Israel.

  • Veronica Rozenberg commented on January 14, 2021 Reply

    Tibi, ma scuzi ca trec la persoana a II a singular, si eu am fost super emotionata de povestea doctorului Mihai, ma gandeam ca poate pana la urma o sa spui ca tu esti cel din poveste, cu cateva modificari (infarctul si fiica). Sau mi-era teama ca va fi un sfarsit si mai dramatic, bine ca nu a fost. Inteleg ca tu il cunosti.

    Vreau sa-ti marturisesc ca daca am un regret oarecare privind trecutul meu,a cela este ca nu am devenit doctor. In Romania, la vremea la care eu mam inscris la matematica, am verificat, oare nu ma pot inscrie si la medicina? Nu te puteai inscrie la doua facultati, nu ca as fi reusit, dar poate ca as fi avut vreo sansa.
    In orice caz, in adolescenta mea, unul dintre autorii mei preferati era Cronini, si scria intotdeauna carti despre viata doctorilor, iar ca serial de televiziune, din pacate nu a fost prezentat niciodata in Israel, si eu am inceput sa-l vad in Romania, este Grey’s Anatomy.

    Orice episod ma tinea cu sufletul la gura, nu cred ca exista ceva care ma putea misca de langa aparat. Era un serial formidabil, si posibil ca ar fi putut fi urmarit luand de pe Internet diferite episoade, are nu stiu cate sezoane, s-au schimbat actorii, nu de mult am vazut inca ceva. Dar echipa de acum cativa ani, de pe timpul cand mergeam pe o luna la Bucuresti, era senzationala.

    SI ceea ce spui citand in primele randuri, din pacate nu prea mai este valabil in zilele noastre, aici in Israel, si poate, cred mai putin in alte tari, unde simtul obligatiei este mai fundamentat. Desigur sunt exceptii, ca in orice domeniu.
    Doctor ar trebui sa insemne profesionalism + empatie.

    Cu bine, Veronica

    PS. Nu stiu daca a fost cea mai buna povestire, eu cred ca si altele au fost foarte bune, dar pe mine ma rascolit

    • Tiberiu Ezri commented on January 14, 2021 Reply

      Draga Veronica,

      Iti multumesc pentru caldele randuri. Personajul Mihai este complet imaginar si nu este vorba nici despre mina, doar ca in multe privinte se aseamana.
      Serialul Grey’s anatomy a fost de mai demult in Israel si cred mai este si acum pe HOT VOD.

  • Hava Oren commented on January 14, 2021 Reply

    Tibi dragă, dă-mi voie să te felicit, cred că aceasta este povestea cea mai reușită pe care ai scris-o până acum. „Visul” lui Mihai în timpul atacului de inimă este extrem de convingător. Pe mine m-au trecut fiorii.
    La mai mare!

    • Tiberiu Ezri commented on January 14, 2021 Reply

      Multumesc draga Hava!

    • Eva Grosz commented on January 14, 2021 Reply

      De acord cu Hava . Una din cele mai bune scrieri ale autorului !O poveste în care imaginația și realitatea nu se pot despărți una de alta. Scris cu talent ,dureros de adevărat . Empatia există în mare măsură la medicii israelieni !! Condițiile în care lucrează și stressul prin care trec ani de zile au consecințe grele.Felicitări Tibi Ezri !

      • Tiberiu Ezri commented on January 14, 2021 Reply

        Multumesc Evi.

        • Veronica Rozenberg commented on January 14, 2021 Reply

          Eva, ca de obicei nu prea sunt de acord cu tine. An din pacate muuuuuuulta experienta.
          Oamenii batrani nu sunt considerati si nimeni nu le prea da atentie, cu mici exceptii.

          Te contrazic total.

          PS. Nu ma refer la ultimul an in care situatia medicilor si a spitalelor este cu totul diferita. Masor ceea ce s-a intamplat in apropierea mea din anul 1977. Poate tu ai avut noroc, dar categoric te dezaprob.

  • Tiberiu Ezri commented on January 14, 2021 Reply

    Multumesc Andrea.

  • Andrea Ghiţă commented on January 14, 2021 Reply

    O poveste impresionantă care ne dezvăluie frumuseţea, dar şi dificultatea carierei de medic, de medic ATI, cel care – aşa cum compara unul dintre autorii noştri “ATI-işti” – este precum comandantul aeronavei sofisticate, pe care e îmbarcat pacientul supus unei intervenţii chirurgicale. Slavă Domnului ziua cea lungă şi grea s-a încheiat cu bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *