Toată: lumea civilizată se află în alegeri. Ori înainte, ori după, or în timp de.

În unele țări, mai stabile din punct de vedere politic, alegerile au loc la un termen fixat prin lege și foarte puține evenimente, de obicei cruciale, pot schimba ziua deschiderii localurilor de vot. În altele, mai multe și răspândite pe toată suprafața globului, alegerile pot surveni în orice moment, mai ales atunci când cei aflați la putere consideră că își pot îmbunătăți poziția politică, oferind cetățenilor o nouă ocazie de a se prezenta la vot.

Alegerile sunt însoțite de o mulțime de efecte negative, în primul rând financiare, dar nu numai. Ele ”oferă” o șansă tuturor celor implicați de a-și împroșca cu noroi adversarii politici, și din această cauză în mod teoretic (dar și practic) alegerile adâncesc disensiunile în rândurile populației, creând o stare de tensiune care de multe ori rămâne, sau chiar se accentuează, și după ce rezultatele scrutinului au fost anunțate. Să nu mai vorbim despre situația în țările în care multitudinea de partide care se prezintă la alegeri nu permite niciunuia să câștige majoritatea voturilor, ceea ce duce la o lungă perioadă de tratative între ”beligeranți” până la obținerea unei coaliții viabile, care să poată primi accepțiunea parlamentului.

Până aici n-am făcut decât să amintesc pe scurt niște banalități cunoscute de toți cei care o dată la X ani (sau chiar luni!) sunt chemați să-și dea votul unui partid sau altuia.

De fapt scopul acestor rânduri nu este de a descrie o situație prea bine știută, ci de discuta pe scurt despre personajul principal al oricărei campanii de alegeri, și anume politicianul.

Nu, ideea nu mi-a apărut în vis, și nici ca un rezultat a tot ce se întâmplă în aceste zile pe meleagurile în care m-am așezat în urmă cu aproape o jumătate de veac. Este ceva mult mai banal.

În urmă cu câteva zile un bun și apropiat prieten, stabilit în orașul american care acum câteva sute de ani a fost cumpărat de olandezi de la un trib indian pentru suma de 24 dolari, mi-a trimis un articol foarte interesant pe acest subiect. Articolul se referea la un fapt istoric din secolul I î.e.n. Celebrul filozof și politician roman Cicero spera să fie ales consul al Romei. Fratele său, Quintus, i-a trimis o epistolă care cuprindea cinci sfaturi, devenite celebre, care să-l ajute în campania electorală.

A nu se uita, democrația romană era o combinație între o componentă monarhică, una aristocratică și una democratică. Componenta monarhică era reprezentată de consul, cea aristocratică de Senat, iar cea democratică de cetățenii înstăriți, singurii care aveau drept de vot. Consulii erau aleși de Adunarea Centuriană, una din cele trei Adunări amintite în constituția romană.

La început, candidații nu aveau dreptul să se adreseze electorilor, pentru a despărți politica de atracția personală a unuia sau altuia dintre aspiranții la înaltul post. Ulterior însă lucrurile au început să semene cu ce se întâmplă în ziua de azi, adică discursuri pline de promisiuni, în spatele cărora se ascundeau nu o dată încercări de corupție, șantaj, presiuni și manevre de orice tip, cu singurul scop de a asigura alegerea candidatului în cauză. Așa că nu e de mirare că un individ înțelept și plin de intenții merituoase încearcă să-și ajute fratele în campania electorală, propunându-i să ia în considerație cinci sfaturi.

În introducere Quintus i se adresează direct candidatului (era să scriu catindat, dar mă tem că nu voi fi înțeles!): ”poți avea calități minunate, dar încă mai ai ce învăța, iar scopul e să arăți de parcă te-ai fi născut cu ele”.

Și apoi urmează cele cinci povețe:

1. Promite orice și oricui. Asta îmi aduce aminte de celebra butadă a lui Levy Eshkol, odinioară prim minstru al Israelului: „Într-adevăr am promis, dar n-am promis că mă țin de promisiune!!” Quintus îi atrage atenția fratelui său că oamenii sunt mult mai furioși pe candidații care nu fac promisiuni pre-electorale, decât pe cei care le fac, dar nu le respectă.

2. Amintește tuturor celor care trebuie să te sprijine, că a venit timpul să o facă, insinuând că nu o vor face degeaba.

3. Decelează slăbiciunile adversarilor tăi, prezintă-le în fața alegătorilor cu lux de amănunte și fă tot posibilul pentru a le ascunde meritele.

4. Flatează-ți alegătorii. Nu are importanță ce crezi despre acest tip de acțiune, important este să-i faci să creadă că ei sunt elementul cel mai important, nu tu.

5. Împrăștie speranțe, fă să se creadă că numai tu ești în stare să le creezi o lume mai bună, împarte visuri și nu te lăsa influențat de faptul că niciodată nu le vei putea îndeplini.

Să mai spună cineva că francezul nu are dreptate când pretinde că ”plus ça change, plus c’est la même chose!!”

Invit pe cititor/cititoare să exploreze ultima campanie electorală de prin locurile lui/ei, și sunt convins că va descoperi mai mult decât similitudini cu atitudinea propusă de Quintus în sprijinul alegerii fratelui său, alegere care intr-adevăr a avut loc un an mai târziu, în 63 î.e.n.

Uneori ți se urcă sângele la cap când auzi un politician ”explicând” motivele pentru care și-a trădat crezul, exprimat în nenumărate ocazii pre-electorale, întodeauna dând vina ori pe alții, ori pe evenimente neașteptate care l-au făcut să-și schimbe poziția și să adere la soluții pe care le condamna cu vehemență doar cu câteva săptămâni sau luni înainte.

Nu, ceea ce deranjează în toată afacerea asta nu e sistematica trădare a principiilor și promisiunilor, ci impertinența cu care aceiași politicieni se prezintă la următoarea campanie, proferând exact aceleași idei, proiecte și propuneri de schimbări radicale, de parcă alegătorul suferă de maladia uitării și e dispus să-i ofere din nou votul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și cum spune românul: „nici usturoi n-a mâncat și nici gura nu-i pute”.

Am citit și recitit articolul cu cele cinci celebre sfaturi de mai sus. Am revăzut cu ochii minții evenimente similare dintr-un trecut foarte apropiat și mi-am spus că e foarte greu să schimbi mentalitatea omului, că obiceiurile rele prind foarte repede și că e extrem de dificil să scapi de ele.

Și deodată mi-am adus aminte de…

Da, de Tudor Mușatescu și celebra sa (oare de mult uitată?) piesă Titanic Vals.

Am închis poșta electronică, am deschis YouTube și surpriză! Am găsit piesa, filmată în 1994, cu o excelentă distribuție care include pe Dem Rădulescu și Tamara Buciuceanu, doi dintre actorii mei preferați.

Am lăsat totul deoparte și timp de mai bine de o oră și jumătate am urmărit superba acțiune a piesei, care cuprinde elemente sociale, umane, care nu au moarte. Dar scopul meu era să ajung la ultimul act, povestea alegerii în parlament a eroului principal, conu’ Spirache, un biet funcționar devenit peste noapte bogătaș, grație moștenirii lăsate de un frate decedat timpuriu.

Pentru nimic în lume n-aș vrea să stric plăcerea celui sau celei care dorește să facă ca mine și să se bucure (încă o dată) de neuitata piesă a lui Mușatescu. Și totuși simt nevoia acerbă de a reproduce aproape cuvânt de cuvânt celebrul discurs al eroului, rostit cu o singură dorință, cea… de a nu fi ales:

”Vă rog să nu mă votați, pentru că nu merit să intru în Parlament, pentru că nu am făcut nimic pentru voi, și nu cred că voi putea face ceva în viitor”.

Bineînțeles că discursul e primit cu ovații, nea Spirache e ales, pentru că, așa cum zice veteranul politician din piesă, ”omul ăsta e un geniu politic, niciun candidat n-a mai făcut așa ceva, niciodată, în toată lumea”.

Iar la urmă vine celebrul sfat al aceluiași avocat politician, un sfat care după părerea mea poate fi adăugat cu ușurință celor cinci ale lui Quintus: ”un politician trebuie să se gândească la toate înainte de alegeri, și la nimic după”!

Știu, n-am descoperit America, nici n-am adus nimic nou față de ce știm cu toții, față de ceea ce am acumulat și am suferit, pe propria noastră piele, de-a lungul timpului. Dar am crezut de cuviință să pun împreună două aspecte ale aceluiași fenomen, aflate la o distanță de două milenii, și să-mi reînnoiesc convingerea: Contrar celor învățate într-o lume pe care am abandonat-o demult, nu există om de tip nou, totul e știut, trăit, comentat, povestit, uitat și readus încă o dată în memorie.

Și sunt mulțumit că am făcut-o fără să apelez la nenea Iancu și la scrisorica pierdută pe undeva, în negura istoriei.

Gabriel Ben Meron