În general mă feresc să cumpăr cărţi înfoliate. Îmi place să pipăi textura copertei, a paginilor răsfoite şi să citesc câteva fraze alese la întâmplare pentru a intui – cât de cât – conţinutul şi stilul cărţii pe care o voi cumpăra.

Am intrat în librărie curioasă, însetată de lectură şi după vreo jumătate de oră de căutare şi cumpănire am ales două cărţi: Cele patru colţuri ale inimii, de Francoise Sagan şi De mine viaţa şi-a tot râs, de David Grossman. În timp ce mă îndreptam spre cassă ca să plătesc,  un volum zărit cu coada ochiului m-a făcut să mă opresc din drum.

Fotografia de pe coperta unei cărţi înfoliate, reprezentând o tânără cu privirea pătrunzătoare, dar senină, cu chipul oval încadrat de părul negru, bogat şi cârlionaţat, era leită Margot Lővith (născută Breuer) care s-a căsătorit cu sculptorul şi pictorului clujean Egon Marc Lővith, la Dachau[i], imediat după eliberare. Am fost foarte apropiată de soţii Lővith, de talentatul şi prietenosul Egon şi de frumoasa sa soţie, tăcuta şi înţeleapta Margot, trecuţi amândoi, de mulţi ani, la cele veşnice…

Curioasă cine putea semăna într-atât cu Margot, am întins mâna după cartea înfoliată care se întitula „NU SUNT EU!” şi am observat, surprinsă, că autorul volumului era Maia Morgenstern şi chipul care mă privea de pe coperta cărţii ferecate în folie era al actriţei, la vârsta de 18 ani. La aceeaşi vârstă Margot Lővith (născută Breuer) era deportată de la Budapesta la Dachau…

Am cumpărat cartea. Nu atât din curiozitate, cât din respect pentru actriţa Maia Morgenstern pe care o admirasem pentru talentul, curajul, tenacitatea şi devotamentul cu care juca – pe scenă sau în film – dar şi pentru omul Maia Morgenstern generos, prietenos şi, mai ales, natural, firesc, ca un om oarecare. Am cunoscut-o personal la Cluj, într-o seară de iarnă (în 2005) când la intrarea actorilor o aştepta un şir de reporteri din presa clujeană. Nu a refuzat pe nimeni. Ne-a primit în cabina de machiaj (Maia se machia singură) pe mine şi pe colegul meu, regretatul operator imagine Sandy Marius (fiul lui Alexandru Marius, actor la Baraşeum şi, după război, la Teatrul Naţional dinArad şi apoi din Cluj).

La cel de al doilea interviu, care a avut loc la Gheorgheni, în mai 2007, cu prilejul Colocviului Teatrelor Minorităţilor Naţionale, am avut bucuria de a discuta ( tot în cabina de machiaj) atât cu Maia Morgenstern, cât şi cu Tudor Istodor, după spectacolul Tango final,  în care mama şi fiul jucau în tandem.

Al treilea interviu mi l-a acordat într-o lojă din frumosul nostru teatru naţional clujean şi a vorbit în calitate de directoare a Teatrului Evreiesc, cu aceeaşi deschidere faţă de reporter şi cu smerenie faţă de profesiune, faţă de funcţia vremelnică.

Am întâlnit-o pe Maia Morgenstern la Oradea, la un eveniment al comunităţii evreieşti, unde – după  o noapte întreagă petrecută pe drum, în maşină – a cântat pe scenă şi apoi s-a jucat cu copiii, plină de energie şi debordând de veselie.

Am cumpărat cartea şi – aşa înfoliată cum era – am aşezat-o pe noptiera mea, să-şi aştepte rândul la lectură. Prima surpriză a venit când am „desfoliat” volumul şi am aflat din prefaţă că respectasem unul din îndemnurile autoarei către viitorul cititor. Acela de a nu citi volumul imediat, ci de a-l lăsa să prindă „un pic de praf, un pic de miros de carte”…Dar nu aveam de gând să dau ascultare sfatului (aceleiaşi autoare) de a nu citi deloc cartea care cuprindea lucruri personale, intime, destăinuite doar prietenilor foarte buni, oamenilor „care ar înţelege”, după cum n-am respectat nici sugestia de a alege la întâmplare textul citit. Am citit cartea de la început şi până la sfârşit.  Nu am citit-o cu sufletul la gură. Am citit-o cu sufletul.

Nu doresc să dezvălui viitorului cititor conţinutul acestei cărţi minunate, scrise cu multă sensibilitate, cu uimire copilărească şi cu maturitate înţeleaptă, cu sufletul în palmă.

Sunt texte spontane, unele zburdalnice, altele nostalgice, ca nişte crochiuri desenate de o mână delicată şi emoţionată. Crâmpeie din viaţa cotidiană – familie, casă, teatru, turnee, filmări, coechipieri – şi crâmpeie de amintiri – copilărie, adolescenţă, tinereţe – din care se desprind portretele părinţilor, bunicilor, copiilor iubiţi şi ocrotiţi. Dar în acelaşi timp sunt texte din care răzbat frământata istorie a secolului XX şi eterna condiţie a evreului.

„Nu sunt eu” – scrie Maia Morgenstern pe coperta cărţii, iar cititorul atent va găsi tâlcul acestor cuvinte într-unul din textele din carte. Totuşi, eu sunt încredinţată că Este Ea, Maia: matură şi copilăroasă, puternică şi fragilă, temerară şi sfioasă, cumpătată şi nesăbuită, complicată şi firească, dar mai presus de toate sinceră, extrem de sinceră.

Şi într-o mică măsură sunt şi eu, cititoarea care s-a regăsit în carte în uniforma şcolară cu guleraş apretat, prins cu năsturei îndărătnici, cu părinţii la plajă în zori, pentru a „prinde ultravioletele”, cu un tată ocrotitor şi înţelept şi cu o mamă care se chema tot Sara. Cu moştenirea comună a tragediei Holocaustului.

E o carte care merită, care se cere citită.

Andrea Ghiţă

---

[i] În acest interviu sculptorul Egon Lővith vorbeşte vorbeşte despre soţia sa, Margot.