”Toate călătoriile trebuie să fie ca niște poeme”. Este o frază a poetului american Paul Blackburn peste care am dat săptămâna trecută și care-mi revine în minte de câteva ori pe zi.

Visez tot mai des că plec. Că mă urc în mașină și pornesc la întâmplare, mă las purtată de drum în voia lui. Îmi plac autostrăzile. Îmi place eficiența lor, organizarea lor, sentimentul de siguranță pe care mi-l conferă. Și de libertate.

Întotdeauna când ajung ”dincolo” pe autostradă mă opresc în prima benzinărie și beau o cafea. Sărbătoresc faptul că am scăpat de drumul cu două benzi pe care ne înghesuim de-a valma camioane, mașini, biciclete și căruțe.

Îmi plac autostrăzile, dar nu pentru viteză. Ci pentru spațiile de parcare și pentru toate posibilitățile pe care ți le oferă.

Pentru toate drumurile laterale și pentru indicatoarele care pomenesc de vestigii arheologice, monumente istorice, localități cu nume pe care n-o să le mai auzi probabil a doua oară. Din care zărești în goană câte un turn, o biserică, eventual o casă cu ferestre luminate.

Și mereu prezentă tentația. Cum ar fi să lași baltă drumul pe care îl ai de făcut și să ieși de pe autostradă aici, în mijlocul necunoscutului, unde nu te așteaptă nimeni? Să ajungi într-un sătuc în care găsești un restaurant mic, aflat la ora închiderii. Să mănânci ultima porție de gulyas de vițel cu găluște adevărate. Sau poate o supă de tăiței deasă și galbenă. Sau ștrudel cu mere și nuci. Să constați că drumul te-a deshidratat și să golești pe nerăsuflate două sticle de apă minerală. Să găsești cazare de-o noapte la un motel ponosit dar curat. Cu paturi și podele care scârțâie, perdele galbene la geamuri și lămpi de sticlă colorată.

Iar dimineața când te trezești să nu știi dacă vrei să te întorci pe autostradă, vrei să rămâi o vreme în acest loc uitat de lume, sau mai degrabă să pornești pe un drum pe care navigația nu-l recunoaște și despre care habar n-ai unde se află, pentru că ai aruncat de multă vreme hărțile din mașină.

Îmi place să mă rătăcesc când merg la drum. Cred că cele mai frumoase locuri le descoperi când greșești indicațiile navigatorului.

Și-mi place să mă opresc în parcările de pe autostradă. Nu doar cât să înfulec un sandvici și să stau la coadă la baie. Să mă opresc mai mult, să mă uit la lumea din jur. La toată forfota, oameni care vin și pleacă. Să încerc să le ghicesc naționalitatea fără să trag cu urechea la ce limbă vorbesc. Est-europeni timizi care opresc scurt și pornesc imediat apoi, de parcă ar fi mereu fugăriți de cineva. Olandezi relaxați, care cască zgomotos și se învârt în jurul mașinilor cu mâinile în buzunare. Spanioli care vorbesc tare și italieni care gesticulează și povestesc pe picior de plecare și cu portiera deschisă. Mașini scumpe și mașini ponosite. Mari și mici. Câini și copii care zburdă imprevizibil și se lasă cu greu băgați înapoi în cușcă pentru restul călătoriei.

Flecuștețe pe care le cumperi din magazinele de suveniruri: un breloc, o cană, un batic roșu cu flori de colț albe. Cuvinte pe care nu le uiți: autobahn, ausfahrt, bollino autostradale, peage, pedaggio, autoroute.

Plănuiesc o vacanță în timpul căreia să o apuc la întâmplare pe autostradă, să ies atunci când un indicator mi se pare mai atrăgător, să mă opresc unde am chef și cum am poftă, să nu-mi propun destinații și nici repere temporale. Plănuiesc cu sfială, pentru că nu știu când o voi putea face cu adevărat.

Poate cândva, când vom scăpa de pandemie. Poate că până atunci voi fi învățat bine că nu are sens să te grăbești. Că graba te transformă într-un robot care nu mai vede cu adevărat nimic.

Să mă vindec de grabă și urgență și să călătoresc la întâmplare, asta mi-ar plăcea cel mai mult să fac atunci când lumea o să-și reia vuietul și viața.

Doina Gecse-Borgovan