O întâmplare cu totul întâmplătoare

Cu ce ocazie povestește omul o poveste?

Sau mai bine zis, de unde provin poveștile pe care le auzi aproape zilnic, de la diverse persoane care fac parte din cercul tău intim, sau din contră, indivizi pe care i-ai întâlnit cu totul întâmplător, și care-ți vor dispărea din viață la fel de repede cum au apărut?

Eu povestesc (și scriu) povești legate de propria mea persoană, de lucruri care mi s-au întâmplat, sau de ființe cu care am contact mai mult sau mai puțin constant, de fapt prieteni sau cunoscuți apropiați.

Nu-mi mai aduc aminte ca în ultimii ani să fi reprodus o poveste auzită de la altcineva.

Nu că asta ar însemna să fur ceva din proprietatea intelectuală a altcuiva, ci pur și simplu mi se pare ilogic să fiu purtătorul de cuvânt al cuiva fără să mi se ceară acest lucru.

Dar de data asta m-am hotărât să pun pe ”hârtie” o întâmplare care mi se pare că poartă în spate un tâlc deosebit, o întâmplare a altuia, povestită ca un fapt divers, dar care a căpătat în mintea mea o interpretare care justifică ideea de a o face publică.

Bineînțeles totul se leagă de pandemia actuală, cum altfel?!

De aproape un an oamenii stau în casă, pur și simplu. Dacă nu vrei să te iei la harță cu autoritățile stai la tine, și ieși doar pentru că există anumite necesități care cer să te desparți de cei patru pereți ai închisorii de ocazie.

Dar până una-alta, acerbele reguli ale carantinei se atenuează pe undeva, omul iese afară, se bucură de vreme, dacă e bună, se uită primprejur, de parcă pentru prima oară vine în contact cu lumea înconjurătoare, mijește ochii și se bucură de tot ce îi oferă acea clipă.

În acele puține zile în care aglomerarea e permisă, deși cu mască, oamenii folosesc orice clipă pentru a scăpa de zgarda care la noi are o lungime de maximum un kilometru (măsurătoarea începe din prispa casei).

Așa se face că ”omul meu” și-a luat inima-n dinți, a sunat câțiva prieteni, a făcut cum se spunea pe vremuri convocatorul, fiecare și-a luat odraslele și au purces spre una din grădinile publice ale orașului ”fără pauză”, Tel Aviv.

După o săptămână de cumplită iarnă israeliană (europenii vor râde în hohote de expresia asta, iar eschimoșii chiar vor face în pantaloni), în care zăpada s-a așternut în mai multe locuri timp de aproape o zi întreagă, și Marea Galileii a ajuns la cam 50 cm de adâncimea sa maximă, soarele și-a făcut drum, a cucerit cerul, și senzația de libertate a penetrat în inima tuturora.

Copiii se jucau, tinerii părinți sporovăiau, ”sweet nothings”, totul părea de o armonie parcă comandată. Oare așa se simte deținutul în ziua eliberării?

La un moment dat un tip, parcă între două vârste, adică cam pe la 45 ani și poate chiar puțin mai mult, a apărut în careul împrejmuit de bănci, și-a scos paltonul, și din cutia pe care o pusese alături doar cu o clipă înainte, a scos un saxofon.

Foarte puțini din cei prezenți i-au acordat importanță. Muzicanți/muzicieni de ocazie nu reprezintă un punct de suficient interes pentru a întrerupe o discuție cu prieteni pe care nu i-ai văzut de luni de zile.

Nici gamele produse de instrumentul cu pricina, ca un fel de încălzire pentru ceea ce urma, nu avură niciun efect deosebit.

Dar treptat, sunetele ce se auzeau din acel colț cereau atenție. Nu era greu să ghicești melodii din repertoriul prea cunoscut al saxofoniștilor de renume, Louis Amstrong, John Coltrane sau Eric Dolphy.

Melodiile se succedau una după alta, la început amestecându-se cu zumzetul vorbăraiei din jur, dar treptat singurele sunete care cuceriseră văzduhul erau cele ale saxofonului cu pricina.

Fără discuție, aveai în față un interpret de valoare, un saxofonist pe care cu ușurință l-ai fi numit profesionist.

Cei prezenți începură să aplaude după fiecare melodie, până și copiii părăsiseră jocurile și se așezaseră în cerc, pe jos, parcă hipnotizați de muzica produsă de instrumentul aflat în mâini atât de dibace.

Imaginea în sine nu avea nimic special.

De un an de zile au dispărut cu desăvârșire spectacolele, concertele, baletele… Artiștii de toate felurile au rămas acasă, iar veniturile lor au devenit practic inexistente, mai ales cei care nu aveau contracte stabile și pe termen lung.

Așa se face că nu cu totul întâmplător, la un colț de stradă odinioară aglomerată, sau într-un parc central, pe vreme bună, apar tot felul de artiști, muzicieni, jongleri, scamatori, iar tu, trecătorule, ești copleșit de o neplăcută senzație, cea pe care ți-o oferă vederea unui seamăn care nu are asigurată nici ziua de azi și nici cea de mâine. Și ce nu face omul pentru o bucățică de pâine?!

De aceea apariția saxofonistului din poveste nu avea nimic special, nimic ”de scris acasă”, cum spuneam noi acum mulți ani.

Ba da, ceva era neobișnuit. Lipsea pălăria sau cutia unde urmau să se adune monedele și puținele bancnote cu care trecătorii ar fi trebuit să mulțumească celui care le-a înveselit inima pentru o clipă.

Așa se face că, după câteva minute bune și încă câteva melodii superbe și bine cunoscute, unii din cei prezenți s-au apropiat de muzician și i-au întins bani.

Individul a făcut o pauză din cântat, și-a șters fruntea de sudoare, și s-a adresat celor din jur:

-Domnilor, nu e nevoie, eu sunt în ordine, adică mai mult decât în ordine, eu sunt de fapt milionar, am compania mea de high tech, nu am probleme economice, așa că eu cânt de plăcere, și cum de luni de zile n-am mai avut ocazia s-o fac în public, am hotărît să vin aici, să profit de prima sâmbătă fără carantină și de vremea bună, și să interpretez niște melodii care-mi sunt foarte dragi… Eu am formația mea, cânt într-un bar, dar acum barul e închis, așa că…

Scurta alocuțiune fu urmată de aplauze furtunoase, strigăte de bis, și luarea de poze cu ajutorul telefoanelor celulare.

Dar foamea se face simțită în orice ocazie, așa că spre ora prânzului saxofonistul își puse instrumentul înapoi în cutie, oamenii din jur îi mulțumiră pentru clipele superbe petrecute în parc, fiecare își luă odraslele și luminișul din parc se goli în doar câteva clipe.

Frumos, nu?!

Frumos, dar banal, mi se va spune.

Adică ce e special în povestea asta?! Un tip care n-are probleme financiare și posedă talentul necesar unei bune execuții la saxofon, vine în parc sâmbăta dimineața, se bucură de o audiență favorabilă, interpretează bucăți prea bine cunoscute și everybody is happy!

Da, și nu.

Deoarece, ca de obicei, poanta vine la urmă.

Pozele luate în parc făcură ocolul lumii în doar câteva ore. Și spre seară rețelele sociale au dat la iveală adevărul. Tipul fusese identificat! Nu, individul era departe de fi milionar! Nu, tipul nu avea nicio companie de high tech! Nu, el nu avea nicio formație muzicală ”a lui”!

El era asistent social, salariat al primăriei, tată de familie, și posesorul unui salariu mai mult decât obișnuit, ceva mai puțin decât salariul mediu.

Dar cei care îi scoaseră la iveală identitatea adăugară mai multe amănunte, printre care faptul că bărbatul din poveste era îndrăgostit de saxofon, în tinerețe avusese parte de un dascăl care îi descoperise talentul și-l încurajase să continue să-și cizeleze stilul de interpretare.

Dificultățile fuseseră clare de la început: cum poți să exersezi la un instrument ca saxofonul când stai la bloc?! Vecinii te-ar fi asasinat după prima zi de conviețuire.

Așa se face că eroul nostru cutreiera cu orice ocazie parcurile din oraș, uneori chiar în alte așezări, și așa reușea să-și păstreze mâna, să nu uite ce învățase, și să se bucure de sunetele pe care era capabil să le scoată.

Bucuria era a lui și cu totul întâmplător a celor care îi urmăreau interpretarea.

Și când te bucuri de ceva, nu ai nevoie să fii plătit, te bucuri pentru că ai de ce…

Nu întinzi nici mâna, nici pălăria…

Pur și simplu iei saxofonul, cânți ce-ți place și te bucuri de bucuria celor din jur.

Iar bucuria nu cere plată…

Sau greșesc?!

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

14 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on March 27, 2021 Reply

    Foarte frumoasa povestirea aceasta intamplatoare, desigur una dintre multele povestiri pe care le aduceti baabelienilor, deobicei cu mult talc.

    As adauga la ultima parte:

    “Pur și simplu iei saxofonul, cânți ce-ți place și te bucuri de bucuria celor din jur.

    Iar bucuria nu cere plată…

    Sau greșesc?!”

    Mai ales bucuria pe care o poti vedea in ochii celorlalti, sau cum odata imi spusese o cunostinta, atunci cand i-am comunicat ca vor veni parintii:

    “ma bucur de bucuria ta”

    Asta facea minunatul social worker, bucurandu-se si bucurand prin melodiile cantate la saxofon, pe ceilalti!

  • Andrea Ghiţă commented on March 27, 2021 Reply

    Dincolo de ineditul întâmplării, povestea asta se leagă cu o scriere anterioară a distinsului Gabriel Ben Meron care pleda pentru profesiunile care aduc un venit sigur. Mie mi-a amintit de o zi geroasă de ianuarie de pe vremea când lucram în informatică, la Centrul Teritorial de Calcul Cluj. La un moment dat am auzit sub fereastră o vioară care cânta Balada lui Ciprian Porumbescu. Toţi colegii de birou ne-am repezit la geam şi am văzut un domn bătrân şi distins care cânta cu degetele înroşite de frig. Am coborât în goană pe scări şi am ajuns în faţa clădirii, pe strada acoperită de zăpadă. Eram destul de mulţi colegi acolo şi fiecare i-a dat câte un leu, doi, cinci. Domnul în vârstă – care nu avea nicio pălărie pusă pe jos, în comunism nu se putea face aşa ceva – a luat banii, a mulţumit şi a plecat. Nu a mai revenit nicodată şi noi nu am aflat drama care-l scosese din casă cu vioara în miezul iernii…

    • gabriel gurm commented on March 28, 2021 Reply

      Uneori stai si te gandesti cine e de vina ca in lume mai exista cersetori ADEVARATZI, adica nu functionand intr-un “cartel” bine organizat: omul in sine, ghinionul in viatza, sau societatea care nu e capabila sa ajute in vremuri de restriste pe cel care are realmente nevoie….
      Sau toate raspunsurile sunt adevarate!
      GBM

      • Andrea Ghiţă commented on March 28, 2021 Reply

        În evul mediu cerşetorii “adevăraţi” sau profesionişti erau impozitaţi de fisc. Într-o conscripţie de la jumătatea veacului al XVII-lea, în socotelile oraşului Cluj, figurează mai mulţi locuitori din Foeni Extra (în afara zidurilor cetăţii) – înregistraţi drept Culdus – cu o dare de un sfert de ducat. Culdus însemna cerşetor.

  • Dana Silvan commented on March 27, 2021 Reply

    Doamne,ce poveste superba!Mi-as fi dorit sa fiu si eu in acel parc si sa-l ascult,dar cine stie,poate se va intampla!
    Multumesc Gabi

    • gabriel gurm commented on March 28, 2021 Reply

      Sunt convins ca vei avea ocazia, mai ales daca vei iesi din casa si vei cauta bucuriile in afara celor patru pereti . Iti urez succes si voie buna
      GBM

  • Tiberiu Ezri commented on March 26, 2021 Reply

    O poveste frumoasa cu talc.

  • vladimir bernacki commented on March 26, 2021 Reply

    Da Gaby,ca intodeuna povestirile tale au un talc ascuns.
    Nu toata lumea este fericita, acest lucru este sigur,la fel de sigur este si faptul ca nu poti spune niciodata cati fac parte dintr-o asemenea categorie. Deci lucrurile frumoase nu trebuie sa aiba mereu explicatii si poate asta este chiar frumusetea lor..
    Mirel

    • gabriel gurm commented on March 26, 2021 Reply

      Mirel, problema de incuietoare e ca nu poti defini fericirea…
      Eu m-as multumi si m-as limita la bucurie, satisfactie. Aceste stari mi se par mai usor de definit.
      Dar n-am nimic impotriva ca oamenii sa fie fericiti, mai ales prietenii mei….
      GBM

  • Radu Zaharopol commented on March 25, 2021 Reply

    Povestea dumneavoastra imi aminteste de o anecdota care circula prin anii ”65:
    La radio Erevan, un ascultator intraba: care este definitia unui Ole Hadash pianist?
    Raspuns: Un Ole Hadash care intra in tara fara o vioara.

  • Klein Ivan commented on March 25, 2021 Reply

    Cînd o să fiu în Israel , pe o vreme frumoasă așezat pe o bancă în parc , sînt sigur că o să-mi aduc aminte de poveste și chiar o să aud acorduri venind din interior . K.I.

    • gabriel gurm commented on March 26, 2021 Reply

      Imi pare bine…
      GBM

  • Julian Satran commented on March 25, 2021 Reply

    Poveste frumoasa! Si este tipica unei epoci in care oamenii au tot ce le trebuie sa fie fericiti – trebuie numai sa se uite bine si sa traiasca prezentul!

    • gabriel gurm commented on March 25, 2021 Reply

      Intrebarea care se cere: care e numarul/procentul lor?
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *