Gânduri scrise în anul 1979 la Haifa – Mahane David

Puţini din tinerii generaţiei mele, mergând acum cu paşi pe care timpul îi grăbeşte neîncetat către maturitate, au avut o motivaţie deplină a emigrării lor în Israel, mai ales sub aspect ideologic. Avem cu toţii în minte prelungite seri de discuţii, visuri pe care le speram realiste, imaginări ale viitorului, uşoare conflicte rămase acum mult în urmă, în anii 1970-74 în Bucureştiul nostru natal, de care când şi când, uşoare nostalgii mă leagă, atunci când sub copleşitoarea teamă a scurgerii inefabile a timpului îmi fac bilanţuri parţiale ale sufletului.

Mai mult decât orice, am simţit la un moment dat, de la 16-17 ani şi tot mai mult în anii studenţiei, că apartenenţa mea sufletească la poporul evreu reprezintă pentru mine imboldul principal de a pleca în Israel, unicul punct de pe glob unde găseam justificarea de a mă stabili. Ştiam însă că această plecare va însemna de fapt saltul de pe trambulina vieţii în propriile sale adâncimi tulburi, căci o puteam face doar de una singură.

Această imensă încercare, confruntarea cu necunoscutul şi potenţiala despărţire definitivă de părinţii mei, care reprezintă încă şi acum una dintre cele mai nobile și mai adânci legături umane pe care mi-a fost dat să le cunosc, deci aceste date iniţiale nu au fost suficiente ca să-mi contureze cu adevărat în imaginaţie complicaţiile prin care aveam să trec în următorii ani.

Eram deja absolventă a facultăţii de matematică, aveam 23 de ani și fusesem crescută, în ciuda unor aspre lovituri ale sorţii într-un “puf” destul de fin al lipsei de griji și de probleme.

Și poate în mod paradoxal, ca un preludiu al perioadei grele de luptă și singurătate, în primele săptămâni ale sosirii mele în Țara Sfântă, am trecut printr-o perioadă euforică, în care toate gândurile către trecut au fost oprite de forţa prezentului care mă înconjura. Încet, încet, din camera mică de la ulpanul Borohov[1], cu trei paturi care abia încăpeau şi cu ceasul deşteptător al lui Judy din Canada, sunând strident la 6 dimineaţa, am început să fiu pătrunsă de realitatea trepidantă şi nespus de zgomotoasă a oraşului, a ţării către care venisem ca la o patrie.

Impresiile și stările euforice s-au topit într-o pseudo-linişte a perioadei aşa-zise fără probleme a şederii în ulpan, unde nu dădeam prea mare importanță nici condiţiilor fizice precare, nici totalei lipse de comoditate. Aveam probabil în mod inconştient, o mare putere, pe care anii care au venit au pus-o atât de dur la încercare – siguranţa unei meserii. Nu aveam nicio îndoială privind găsirea unui servici. Este poate ciudat, dar mentalitatea mea românească, pe care aş caracteriza-o în primul rând prin multă conştiinciozitate și claritate a scopului urmărit în perioada apropiată, a fost principala insulă în oceanul mişcător în care simţeam că voi înota vreme îndelungată în căutarea unui ţărm.

În lunile de ulpan şi mai ales cele care au urmat, mi-am amintit și am început şi să folosesc exerciţiile mintale și sufleteşti făcute în ultimul an la Bucureşti, când seară de seară, întorcându-mă la casa din Alexandru Sahia nr. 27, de cele mai multe ori de la lecţiile de ebraică, îmi impuneam să nu mă bucur la gândul că sosesc într-o casă luminată şi caldă, ci între nişte pereţi goi, în care nu se ascunde decât întunericul și unde nu mă aşteaptă nimeni. În mod semiconştient am reuşit probabil să îndepărtez realitatea fizică a unui cămin către extremele gândirii şi închipuirii şi s-o plasez în exclusivitate acolo.Timp de peste trei ani și poate într-un fel până în ziua de azi, noţiunea unui cămin, avută mereu în decursul celor 23 de ani de ani de viaţă în România, s-a topit într-o vagă nevoie de a schimba în stabilitate caracterul temporar al fiecăreia din formele locuibile în care am existat aici în Israel.

Aflată de la începutul venirii mele la Ulpan-ul Borohov de lângă Tel Aviv, am fost mult timp uluită de varietatea umană prezentă în jur, de paradoxala dorinţă, dar şi reuşită de comunicare a unor oameni proveniţi din medii felurite, din state diferite, dar a căror intenţie de a veni în Israel, era mai mult sau mai puţin conştient motivată de acelaşi scop, cel de a-şi găsi o soluţie, pentru ei, care gândeau şi credeau că sunt diferiți de ceilalţi oameni, prin faptul că erau evrei.

Lumea văzută de la Borohov era nespus de pitorească din punct de vedere structural, căci mi se dădea prilejul de a vedea, simţi şi observa pe ceilalţi.

Aceşti “ceilalţi”, veniţi în majoritate din ţările libere, au reprezentat pentru mine, în timpul contactelor destul de superficiale pe care le-am avut atunci, întâlnirea cu valori noi dar palpabile, pe care epoca anterioară mi le zugrăvise doar în imaginaţie prin intermediul cărţilor, ziarelor şi revistelor.

Mi-am dedicat gândurile din acea perioadă, dintre septembrie 1975 și ianuarie 1976, câtorva probleme importante pentru mine, atunci.

În primul rând am remarcat dificultatea generală și a mea în particular, pe care o reprezenta pentru tinerii veniţi din România sau URSS, adaptarea la realitatea unui stat liber. O mentalitate şi un punct de vedere rigid achiziţionate prin educaţia românească, desigur cu avantaje, la care aş mai adăuga și puterea de îndurare – mi-au făcut la început dificilă obişnuirea cu noţiunea și cu practica libertăţii.

Căci, dacă multă lume s-a plâns în România de lipsa libertăţii, atunci aceasta nu s-a manifestat doar prin dificultatea accesului la presă sau la publicistică, ci și la a-ţi urma viaţa pe o cale bine stabilită, fixată anterior, de la care abaterea era atât de imposibilă încât nici nu preocupa prea mult mintea sau imaginaţia cuiva.

Dintr-o dată mă aflam într-o lume a opţiunilor, devenisem o alegătoare. Cred că fiecare a fost în această situaţie. Îmi erau însă neformate atât criteriile, cât și uneltele pentru a face o alegere. Eram într-unul din primele momente în care aş fi avut nevoie de alți oameni  

Este foarte ciudat, dar nu prea există, cred, situaţii în viaţă când omul poate fi suficient sie însuşi. Cu atât mai mult, când dispare decorul, dispare scenariul, sunt tăiate toate legăturile cu mediul fizic şi rămânem noi, acea categorie a evreilor emigranţi, totuşi avantajaţi prin aceea că locul emigraţiei noastre nu e oarecare şi suntem prin el olim hadașim, rămânem singuri obligaţi să ne sprijinim doar pe ce este înăuntru. Are loc cu această ocazie și un mare examen al acestui “înăuntru”, pe care ni l-au clădit în timp părinţii, viaţa şi noi înşine.

Un al doilea aspect interesant pe care viaţa la ulpan-ul de tineret îl scotea la iveală era discrepanţa de informare despre prezentul şi viitorul care ne aşteaptă în noua noastră ţară. Am observat că tinerii sosiţi din ţările apusene ale Europei sau din SUA, Canada, Australia nu prea aveau habar de ceea ce urmează să se întâmple cu ei, de posibilităţile pe care statul Israel le putea oferi. Aceste informaţii li se păreau nişte noutăţi inedite, pe care le descopereau zilnic în materialele puse la dispoziţie de ulpan. Spre deosebire de aceşti tineri destul de dezorientaţi, noi, cei veniţi din România și poate câţiva dintre est-europeni, aveam o idee mult mai clară despre viitorul care ne aştepta.

Pentru mine personal erau puţine surprize, majoritatea variantelor erau déjà vu, déjà vecu, informaţiile le adunasem și le disecasem în decursul ultimilor ani în care, fiind în România, verificasem pe toate căile posibile cum va fi când mă voi afla în Israel.

Şi asta era un lucru uluitor să descoperi că tocmai în ţările în care statul Israel depunea eforturi în bani şi oameni pentru a atrage populaţia evreiască locală să emigreze, și anume trimitea reprezentanţi ai Sohnutului (Hasohnut Haiehudit LeEreț Israel – Agenţia Evreiască pentru Israel), tocmai acolo informaţiile erau denaturate, parţiale, departe de realitatea pe care o oferea statul. În schimb, cei ca mine, veniţi din România, USSR (din alte ţări socialiste nu am întâlnit la vremea aceea), eram bine informaţi, cunoșteam drumurile și forurile oficiale, cunoşteam calea de parcurs pentru a obţine anumite ajutoare şi alte informaţii.

Multă vreme m-a preocupat proasta organizare a procesului de emigrare din punctul de vedere al resurselor, al organizării, al luării de hotărâri la nivel guvernamental. Mi-am închipuit de multe ori că aş fi putut să contribui cu ceva la simplificarea birocraţiei integrării noilor veniţi, dacă aş lucra în acest domeniu. Dar niciodată lucrul acesta nu părea posibil, iar eu mi-am condus activitatea într-o lume foarte depărtată de orice implicaţie publică, lume care în vremea tinereţii mele prezenta “adevărata atracţie”, lumea hi-tech-ului.

Firul vieţii a început să se desfăşoare cu repeziciune îndată după sfârşitul anului 1975. Urmăream două scopuri de bază: integrarea mea fundamentală și umană în noua mea ţară, printre oamenii feluriţi ai societăţii eterogene în care trăiam și pe de altă parte înfruntarea dură a destinului aproape de neclintit al părinţilor mei, Rosinger Adalbert şi Malvina, care atunci, după cele mai optimiste dar realiste legi ale închipuirii unui obişnuit al statului român, erau sortiţi să-şi trăiască viaţa într-o pseudo-liniște la Bucureşti, din cauza unei false poziţii de debitor a tatălui meu faţă de acest stat. Au fost ei, părinţii mei, aceia care de departe, dar în fapt de atât de aproape, cei care mi-au asigurat prin permanenta şi consecventa lor corespondenţă, suportul sufletesc, altfel poate de negăsit, constituind fiecare în felul său, mai entuziast, sau mai resemnat, o exemplară dovadă a înţelegerii vieţii, a condiţiei umane pentru a cărei îmbunătăţire permanentă și desăvârşire trebuie să lupţi, în orice condiţii, dar fără a da niciodată curs disperării în faţa apăsătoarei şi inefabilei limite a acţiunii omeneşti. Preluând treptat această nespusă rezonabilitate, am învăţat prin propriile mele grele experienţe de viaţă ce înseamnă să ştii a te bucura de prezent și de intensitatea trăirii sale.

Venisem în Israel îndată după terminarea Facultăţii de Matematică din Bucureşti, care a însemnat pentru mine 5 ani de muncă grea, de confruntare cu perfecţiunea gândirii umane și care a determinat crearea în adâncul meu al unui fel de complex de neputinţă profesională, de neîncredere, de nemulţumire. A fost un contact permanent cu genialitatea minţii omeneşti, iar în ciuda rezultatelor deosebit de bune pe care le-am avut, senzaţia cu care mi-am finalizat studiile de matematică a fost că niciodată nu voi reuşi să ajung la ceea ce ar fi posibil, la ceea ce aş fi năzuit.

Poate că acesta este unicul domeniu al existenţei în care simt că nu am reuşit să depăşesc începutul și că mă lupt în continuare cu neîncrederea, fiind într-o stare de veşnică competiţie cu mine însămi.

După o pauză de aproape trei luni de la începutul scrierii acestor pagini aş adăuga că la 27 de ani, în mai 1979, în mod oficial, dar mai ales neoficial şi sufletesc, am încetat să mai fiu singură în lupta cu viaţa, cu oamenii și cu mine însămi.  

Și totuşi, viitorul îmi va mai rezerva nu puţine surprize, ca de altfel oricăruia dintre noi.

Veronica Rozenberg

[1] Ulpan este şcoala de învăţat limba ebraică, un loc a cărui materializare fizică s-a schimbat în decursul deceniilor, dar care a reprezentat întotdeauna un cadru şcolar în care elevii erau noi veniţi în Israel, iar profesorul/profesoara erau persoane cu calificarea de a preda limba ebraică. Eficienţa învăţării limbii era extraordinară, deoarece majoritatea persoanelor care urmau o asemenea şcoală de 4-6 luni puteau să se prezinte drept candidaţi la alegerea unui post corespunzător calificării lor anterioare. Existau ulpan-uri pentru persoane singure, absolvenţi sau în curs de absolvire a unei forme de învăţământ superior, erau şi unele pentru familişti. Copii de vârstă școlară erau în general trimişi la şcoală fără a urma cursurile din ulpan.