Prietena mea e cu 4 ani mai mare, deja elevă de liceu. E modelul meu în toate: stil vestimentar, relații romantice, gusturi culinare, sporturi practicate. Îmi place cel mai mult să rămân peste noapte la ea acasă și sunt puține week-end-uri în care nu dormim împreună. Ieșim la alergat, jucăm badminton, ne bălăcim în Dunăre, dar cel mai mult îmi place că seara îmi citește. Micuța Dorrit, Verișoara mea Rachel, Rebecca, Cișmigiu et. Comp, Pânza de paianjen.

Îmi citește și cărți pe care probabil că ai mei nu m-ar lăsa să le citesc, cărți de oameni mari. Îmi plac serile în care ne băgăm în pat împreună, iar ea îmi citește pasajele preferate, ori pur și simplu continuă cu voce tare de la pagina la care a rămas. Încerc să ghicesc ce s-a întâmplat înainte și ascult răbdătoare. Pentru că știu că momentul cel mai fain abia apoi urmează: câteva pagini din ”Fiul risipitor” de Radu Tudoran. Romanul ei preferat. Care între timp a devenit și al meu. Un fel de desert pe care nu ni-l refuzăm, deși e târziu și ar trebui să dormim de mult.

Citim mereu aceleași pasaje: drumul cu trenul spre mare, apartamentul prăfuit din București, câinele ciobănesc ce nu se adaptează traiului în oraș, plaja pustie la început de toamnă. Citim și prietena mea mă întreabă: așa-i că-i foarte frumos?

Găsesc și eu cartea la mine în bibliotecă. Încep să o citesc cu fereală. Nu știu dacă Mama mi-ar da voie. În paralel, la școală în bibliografia obligatorie mă căznesc cu Neamul Șoimăreștilor. N-am chef de Tudor Șoimaru și de Elena Movilă, abia aștept să-mi termin paginile obligatorii, ca să mă întorc la lectura  de plăcere. Duc cartea și la școală și o citesc sub bancă în pauze și la ora de chimie.

O termin și o iau din nou de la început. În toți anii de liceu o țin mereu pe noptieră. Când nu mai știu ce să citesc sau când am nevoie de o pauză, o răsfoiesc și recitesc mereu aceleași pasaje, la care cartea se deschide deja singură.

Eram plecată de acasă de 6 ani deja atunci când Tata a murit. Într-o zi de 1 martie urât, cețos și rece. La întoarcerea de la cimitir am căutat ”Fiul risipitor” în bibliotecă. L-am luat cu mine la drum și l-am recitit în tren. M-a însoțit în vagonul cenușiu și murdar, așa cum și Tata mă însoțea uneori până la prima stație, să-mi fie drumul spre Cluj mai confortabil și să-mi treacă mai ușor.

Sunt 23 de ani de când mi-e grea și urâtă intrarea în primăvară. Soarele și lumina mi se par stridente, vreau înapoi zilele cu ceață și cu nori, în care tristețea nu face notă discordantă. Citesc ”Fiul risipitor” întotdeauna în prima săptămână din martie. Cartea se deschide singură la pasajele mele preferate.

De-o vreme am acces la o bibliotecă veche din care mă dau dusă tare greu. Acolo găsesc ”Fiul risipitor” într-o ediție diferită de vechea mea carte ferfenițită. Are coperta aproape nouă, iar paginile nu știu să i se deschidă singure. Miroase altfel și corpul literelor diferă. O citesc pe ea primăvara asta și las volumul vechi să se odihnească.

Astăzi ajung la mine mai multe texte despre Radu Tudoran, aflu tot azi că era născut la început de primăvară, pe 8 martie.

Prietena mea îmi spune că la rândul ei nu s-a despărțit niciodată de ”Fiul risipitor”.

Toate lucrurile astea mă înseninează, de parcă am făcut o mare și neașteptată descoperire. Și simt că-s în sfârșit pregătită pentru primăvară. Cu cartea asta care mă trece pragul de atâția ani deja.

Doina Gecse-Borgovan