Gazonul din jurul piscinei, tuns frumos și îngrijit ca niciodată după mai bine de șase luni de lockdown, s-a umplut din nou cu scaune comode, proaspăt vopsite în alb și albastru, și cu oameni fericiți. Meir, un fost lider sindical la una din fabricile din oraș, era așezat în mijlocul unui public de șase persoane obosite după înot și le explica de ce Partidul Muncii, renăscut ca pasărea Phoenix, va avea mare succes la alegerile apropiate. Toți cei prezenți votau de ani de zile numai pentru acest partid, așa că nu era greu să-și convingă auditoriul. Trecutul glorios le era cunoscut tuturor, prezentul și viitorul erau însă incerte.

De grup s-a apropiat Grigori, originar din fosta Uniune Sovietică, din tabăra alegătorilor partidului Likud.

– Tot Bibist (adică adept a lui Benjamin / Bibi Netanyahu) ai rămas? îl întrebă Doron, unul din grup, pe noul venit.

– Nu, răspunse Grigori, încă nu m-am hotărât. În afară de faptul că vor să-l înlocuiască pe Bibi, niciun partid din opoziție nu are o platformă politică prin care să atragă alegătorii, continuă Grigori. De fapt nu știu cu cine să votez. („Eu cu cine votez?”, vorba cetățeanului turmentat din celebra piesă de teatru a lui Ion Luca Caragiale.)

Discuțiile s-au încins, dar până la urmă participanții nu au ajuns la nicio concluzie cu privire la rezultatul alegerilor.

A treia zi după alegeri, în jurul lui Meir stătea un public mai numeros, erau mulți pe care nu-i mai văzusem la “forum”. Când am sosit, discuțiile erau în toi. Partidul Muncii primise un număr suficient de voturi pentru a intra în Knesset, dar, spre dezamăgirea celor prezenți, în ultimii ani își pierduse importanța de partid determinant al vieții politice a țării, cum fusese până în anii nouăzeci. Promisiunile lui Meir nu s-au adeverit. La fel ca în vârtejul celor trei campanii de alegeri din Israel, din ultimii doi ani, nici de data aceasta niciunul din partide nu avea suficiente mandate pentru alcătuirea unui guvern. Mai mult decât atât, actualmente, grupul anti-Bibi era compus din trei partide care se părea că nu vor putea ajunge niciodată la o înțelegere

– Rezultatele de acum seamănă cu un puzzle în care piesele nu se potrivesc între ele, spuse Iosif, fratele lui Meir.

– Se pare că mergem spre noi alegeri, a cincea oară în doi ani, spuse Doron, cel mai rapid înotător dintre noi. Pe vremurile bune, când alegerile aveau loc o dată la patru ani, în ziua respectivă erau reduceri mari la prețurile automobilelor și profitam de ocazie să-mi cumpăr o mașină nouă. În ritmul în care se desfășoară alegerile în zilele noastre, nu mai pot să-mi permit acest lucru.

– Să fim optimiști, spuse Grigori, de fapt alegerile vor intra în calendarul zilelor libere, la fel ca Pesah, Ziua Independenței etc. și vom putea să ieșim cu prietenii, cu familia la iarbă verde, la fel cum făceam de 1Mai la Tbilisi. De altfel, precum vedeți, cu Covid ne descurcăm, treptat se deschid restaurantele și hotelurile și sperăm că ne întoarcem la zilele frumoase de acum doi ani. Încă puțin, la vară, sau în cel mai rău caz la toamnă lumea se va debarasa de virus și ne vom relua zborurile și excursiile. Ce mai contează alegerile?

Era o zi atât de frumoasă, caldă și însorită, mirosea a iarbă proaspăt cosită, cu fluturași, încât nu-mi mai păsa de rezultatele electorale. Mi-am adus aminte de poezia lui Topîrceanu Primăvara:

După-atâta frig și ceață

Iar se-arată soarele,

De-acum nu ne mai îngheață

Nasul și picioarele.

I-am dat dreptate lui Grigori. De ce să ne batem capul cu ce va fi? Cum zice tot israelianul: O SĂ FIE BINE! sau în versiune românească: O SĂ FIE BINE ȘI LA VARĂ CALD!

Andrei Schwartz

martie 2021