În cronicile vechi de familie se menționa că am descins dintr-un trib de evrei nomazi ce aveau o vastă experiență în pornirea pripită în călătorii. Adesea erau nevoiți să-și împacheteze bunurile în mare grabă și să plece în lumea largă. După cum relatează scripturile, o dată chiar, nici nu au mai avut timp să lase aluatul de pâine să crească cum se cuvine. De multe ori, strămoșii și-au schimbat locul de reședință din cauza circumstanțelor nefaste, ca foametea, seceta sau pentru că șeful era prea dur și sindicatele inactive. Uneori erau urmăriți de inchizitori, alteori de cazaci, situații care ii îngrozeau peste măsură, încât preferau să se mute în zone mai pașnice…

Poate din această cauză eu sufăr incurabil de dromomanie. Pulsează în mine o dorință constantă de rătăcire, pe care nici măcar restricțiile epidemiologice actuale nu le pot suprima. Iată motive suficiente pentru a porni într-o noua  călătorie, de această dată spre Spania. Cum excursiile noastre aveau un scop bine definit, acum era vorba de colaborarea mea cu o companie de tehnologie medicală din Madrid, de fapt patru zile de discuții legate de cercetări științifice, care să fie întrerupte doar de gustări scurte. Inițial, plănuisem pentru săptămâna dinaintea întâlnirii profesionale să fac cunoștință, cu nepoțelul meu, Ruben, însă, vizita fiicei mele la Zürich a fost amânată. Iată-mă rămas cu o săptămână suplimentară de vacanță.

 „Cum? O vacanță de o săptămână fără sa călătorim?”, m-a întrebat soția, uimită când a văzut șirul zilelor imaculate în agenda mea. „Trebuie să umplem spațiile libere cu o excursie interesantă, într-un loc cald, cu oferte culturale și oportunități nelimitate de cumpărături”, își exprima ea gândurile cu voce tare, în timp ce eu mi-am pus mâna pe buzunar, vrând instinctiv sa protejez cardurile de credit. Cum febra călătoriei a fost rezistentă tuturor măsurilor terapeutice neinvazive, am luat de urgență decizia unui tratament radical: rezervarea biletelor de călătorie cu avionul, trenul și a camerelor la hotel. Iată cum, deplasarea mea în interes de serviciu la Madrid s-a transformat într-un circuit turistic cu soția în Andaluzia.

Ceea ce altădată era o banalitate online, în noul context epidemiologic, modificarea datei biletelor de avion m-a suprasolicitat tehnologic și lingvistic. Nu mai descriu aici câte ore am petrecut în zadar cu discuții telefonice și în ce stare de epuizare nervoasă m-a dus  reprogramarea călătoriei. De vină erau erorile din sistemul online de rezervare a companiei aeriene și capacitatea limitată de înțelegere a operatorilor telefonici de pe Hotline. După nenumărate demersuri, situația s-a rezolvat favorabil și, cu numai două zile înainte de data plecării, obțineam mult așteptatele bilete de avion.

Ajunși seara târziu la Madrid și având planificată plecarea chiar a doua zi dimineața cu trenul, ne-am hotărât sa evitam traficul din zona centrala a capitalei și am înnoptat la un hotel vis -a-vis de gara Porta de Atocha. De fapt, acesta a fost un pont genial dat de soția mea. Noaptea puteam calatori nestingheriți cu taxiul de la aeroport spre centrul orașului, însă nu v-aș recomanda un astfel de exercițiu în cursul dimineții, orice ați face tot veți pierde trenul.

Chiar și rezervarea online a unei călătorii cu trenul rapid în Spania a fost la fel de laborioasă. Sistemul pur și simplu nu s-a putut împăca cu prenumele meu și s-a încăpățânat sa mă boteze „Pierre” pe bilet – poate o rămășiță a dictaturii lui Franco. La fel ca la aeroport, trebuie făcut check-in, scanarea bagajelor și controlul buletinelor de identitate pentru a ajunge la peron. Am trecut pe lângă vârful aerodinamic al locomotivei ultramoderne, care sugera vizual dinamica și viteza, care ne va aștepta pe parcursul călătoriei. În cele din urmă ne-am ocupat locurile rezervate și eu am încercat sa-mi găsesc o poziție cat mai comodă în scaunul prea strâmt, necroit pentru măsura mea. De fapt, mai târziu mi-am dat seama că spaniolii sunt mai mici decât ceilalți europenii (de fapt Einstein a spus, că la viteze mari, nu numai călătoria, dar și călătorul se scurtează. Probabil asta este efectul cronic al teoriei relatvităţii asupra pasagerilor spanioli).

Călătoria cu trenul în Spania a fost o plăcere. Trenurile rapide extrem de înguste denumite RENFE, se deplasau silențios cu o viteză de 300 km/h. Am traversat șesul Castiliei, în care – privit prin geamul trenului – măslinii și câmpurile de rapiță se aliniau ordonat în dungi verzi și galbeni. În zare vedeam dealurile rotunjite la orizont ale  Andaluziei, ici și colo treceam pe lângă o finca sau hacienda, cu aleile lungi mărginite de chiparoși. Derularea caleidoscopică la o viteză considerabilă a naturii pline de culoare ne-a amețit.

În numai două ore am ajuns la Cordoba, pe malul râului Guadalquivir , unde ne-am cazat într-un vechi palat, transformat în hotel. Orașul vechi este o zona relativ întinsă la suprafață, cu clădiri din evul mediu și biserici baroc, bine conservate arhitectural. Remarcabila catedrală Mezquita, o fostă moschee transformată în biserică după Reconquista, păstrează pregnant elementele arhitecturale maure,  inclusiv arcurile alb-roșii caracteristice sprijinite pe cele aproximativ 800 de coloane și inscripţiile  islamice în caractere kufice.

La fel de impresionant este Alcazar,  vechea cetate medievală a califilor, nu departe de Podul Roman. Grădinile erau amenajate artistic cu  fântâni, bazine și canale cu apă. Nu departe se afla „Juderia”, fostul cartier evreiesc, care adăpostea rămășițele unei sinagogi și un muzeu sefard. Din păcate, muzeul era închis din cauza pandemiei, dar statuia lui Maimonide oferea în penumbră cel mai potrivit decor pentru fotografii.

Din întâmplare, șederea noastră în Cordoba a coincis cu desfășurarea Festivalului de Patio. Aceste curți interioare erau pavate cu plăcuțe de faianță colorate și împodobite cu plante, în cele mai diferite forme de ghivece. Astfel am putut admira și fotografia zeci de patio, însă câteodată ne-a fost pusa răbdarea la încercare din cauza așteptatului la rând.

A venit apoi timpul schimbării pentru a treia oară a mijlocului de transport și ne-am deplasat cu mașina la Granada. Orașul, perla Andaluziei, este mărginit de muntii Sierra Nevada acoperiți încă de zăpada. În 2017, cu ocazia primei noaste vizite, am crezut naivi ca Alhambra s-ar putea vizita pur și simplu prin cumpărarea unui bilet la intrarea în muzeu. Abia la fața locului am aflat că rezervarea unui bilet se făcea cu câteva luni înainte. Însă în 2021, din cauza lipsei turiștilor, timpul de rezervare  s-a scurtat considerabil… la zero. Fără îndoială, Alhambra este unul dintre cel mai interesant și complex ansamblu de palate și grădini, din diverse perioade istorice, care poartă amprenta stilistică a creatorilor lor. Aveam de parcurs un areal imens, iar întreaga vizită ne-a luat aproape o zi întreagă. La Palatul Nasrid, o bijuterie a arhitecturii maure,  ne-am îndreptat pașii spre fântâna cu cei 12 lei, așezați în cerc, în Patio de los Leones, cel mai faimos loc din Alhambra. Stilul ornamentelor în piatră filigranată ce împodobeau pereții și tavanele atingea apogeul artistic și oriunde îți întorceai privirea, găseai alte combinații geometrice intricate. Alături, rotonda Palatului Baroc ridicat de Carol al V-lea impresiona prin somptuozitate și măreție, deși, prin comparație, arhitectura avea un stil minimalist. Din mijlocul curții interioare, puteam auzi cel mai mic zgomot clar amplificat, aflând-ne într-un punct fizic ce focaliza acustic întregul complex. Arealul supradimensionat, în cromatică uniformă și mărginit de coloane de marmură simplă, ne-a adus fiori pe șira spinării când am dat cu ochii de gemenii noștri, identici îmbrăcați, aflați și ei în excursie la Alhambra. Ce coincidență de necrezut!

Grădinile întinse ce înconjurau palatele erau străjuite de impunătoarele turnuri de apărare. Ici și colo își făceau maiestuos apariția câte un păun cu pene strălucitoare, care se răsfirau  într-un ritual fermecător. Seara ne-am continuat excursia pe un deal învecinat, de unde palatele Alhambra ni s-au arătat în toată splendoarea lor, scăldate în căldura tonurilor de roșu și portocaliu.

Apoi, drumul nostru s-a îndreptat spre idilicul orășelul Ronda, situat la marginea unei stânci uriașe, care îți tăia răsuflarea. Văzute din vale, casele creau iluzia că se prăbușesc în hăul abrupt, iar întregul oraș, aflat într-o rezervație naturală, părea sălbatic și de neatins.

Chiar pe marginea stâncii se afla și hotelul în care am locuit, construit și decorat în stil tipic victorian, care găzduise și alți oaspeți iluștri, anume Rainer Maria Rilke și Ernest Hemingway. Statuia lui Rilke stătea aparent îngândurată în grădină, privind melancolică în zare. La fel și eu, din zona de wellness, inclusiv din saună, admiram priveliștea prin ferestrele mari, simțind inspirația nenumăraților poeți și artiști care slăviseră aceste fascinante creații ale naturii.

De la Ronda am făcut o scurtă excursie către coasta mediteraneeană, la Marbella, o stațiune renumită de pe Costa de Sol. În zona San Pedro de Alcantara, plină altă dată de turiști, se întindea o priveliște rar întâlnită până acum: plaja și promenada  pustii și triste.

A doua zi ne-am continuat călătoria spre capitala Andaluziei, Sevilla, aflată pe partea navigabila a râului Guadalquivir. Întreaga tradiție maritimă încărcată de glorie a Spaniei cuceritoare părea să fie concentrată în acest loc. Și nu doar din cauza impunătorului mormânt al lui Columb din catedrala Santa Maria de la Sede. Sevillia a rămas unul din cele mai importante porturi spaniole. Catedrala are firește, la origine, o construcție maură.

Aceasta biserică a păstrat mult mai puțin elementele islamice arhitecturale decât catedrala din Cordoba. Turnul construcției, denumit Giralda, era în stilul maur, fiind de fapt, fostul minaret și răsuna acum de bătaia clopotelor ce chemau enoriașii la slujbă. Am simțit din plin caracteristica acestui turn înalt de 90 m: lipsa scărilor. Accesul în turn se făcea pe o rampă în spirală, putând fi urcată călare. Eu am ajuns cu eforturi fizice considerabile pe platforma din turla bisericii, per pedes, însă efortul a meritat; sus acolo, chiar sub clopote, se dezvăluia ochiului peisajul panoramic al întregului oraş.

Străzile înguste din centrul vechi al Sevilliei erau blocate cu vehicule parcate sau în mișcare, așa că ne-am îndreptata spre Alcazar-ul orașului, mult mai mare și impunător decât cel din Cordoba. Iar pentru cei care vor sa scape de labirintul străduțelor vechi, nimic mai bun de făcut decât  vizitarea Plaza de España, care se întindea într-un semicerc de-a lungul unei clădiri special construită pentru expoziția ibero-americană din 1929.

Clădirea putea fi admirată în toată splendoarea ei și pe calea apelor unui canal artificial, construit în semicerc, disponibil pentru cei care se încumetau sa dea la vâsle. După această urcare și coborâre obositoare ne-am îndreptat pașii spre Aire Ancient Baths Seville. Acest ansamblu de băi medievale restaurate în centrul orașului a fost punctul culminant și mult așteptat al șederii noastre în Sevilla. La  băile tradiționale arabe ne-am putut bălăci în lumina slabă și cețoasă a încăperilor într-o sumedenie de piscine cu temperaturi diferite. Ne-am desfătat purtați pe ape  de către mâinile iscusite a maseurilor care ne-au răsfățat în așanumitul “masaj plutitor”.

În cele din urmă, câteva cuvinte despre bucătăria andaluză: celebra șuncă Serrano nu lipsea în nici un mic dejun tip bufet și este, de asemenea, un ingredient principal a Tapas-ului. Atât de răspândită era această șuncă de porc încât s-ar putea crede că spaniolii au folosit bietele suine ca armă biologică pentru a împiedica întoarcerea maurilor și a evreilor după Reconquista. Supa rece de legume, în stil tipic iberic, numită Gazpacho, ar fi fost un aperitiv minunat pentru zilele călduroase, însă varianta  andaluziană denumită Salmorejo, o cremă groasă, nicidecum răcoritoare și care cade greu la stomac, ar fi de evitat. Nu lipseau nici fructele de mare în toate formele, variațiile și combinațiile culinare, mai ales că erau pescuite proaspăt din Marea Mediterană sau din Oceanul Atlantic.

Turul nostru de forță de o săptămână prin Andaluzia s-a încheiat în gara din Sevilla. Eram siguri că aceasta a fost doar o scurtă versiune demonstrativă, într-un tempo extrem de alert, cum se cuvine pentru călători curajoși și experientați. Ne vom reîntoarce – dacă pandemia ne va da voie.

Peter Biro