Această povestire a început de la fapte și personaje reale, care m-au cucerit și m-au emoționat prin forța lor sau m-au dezamăgit, însă întreaga narațiune din viața de zi cu zi trăită în ultimul an s-a amestecat cu amintirile mele despre familie, prieteni și întâmplări de demult.

Într-un an lumea s-a schimbat pentru totdeauna. Așa-numita „noua realitate” era considerată o tranziție spre mult-așteptata perioadă post-COVID. În ultimul timp, epidemiologii sunt din ce în ce mai sceptici la ideea “imunității de turmă” în cazul infecției cu SARS-CoV-2. Așa cum am trăit o sută de ani cu gripa care a făcut ravagii la începutul secolului trecut, probabil că va trebui sa conviețuim și cu un Coronavirus.

În fiecare dimineață, întâlneam chiar la intrarea în spital un bărbat cu statură impunătoare, la volanul unei mașini de spălat gresia. Prima mea cunoștință cu el a declanșat un brainstorming, filtrând imagini din memorie. Nu-l cunoșteam și totuși întreaga atmosferă din holul spitalului era un déjà-vu al bine-cunoscutei scene care răsuna de strigătele lui James Brown în acordurile orchestrei: „This is a man’s world, this is a man’s world…”. Exact așa cum afirmau versurile cântecului, se desfășura în fața mea lumea mașinilor și a tehnologiei creată pentru bărbați. La fel ca operatorul de imagine care muta prim-planul cu James Brown agățat de microfon spre grupul feminin de acompaniament, și eu mi-am îndreptat privirea spre femeile de servici dotate cu ustensile rudimentare, mopuri, detergent și căldări. “But it wouldn’t be nothing, nothing without a woman or a girl…” spun mai departe versurile.

Iată că acum o săptămână, memoria mea nu a mai găsit nicio analogie muzicală la intrarea în spital, ci numai un stereotip din ziare: ”Challenges for Women în the Future Workplace”: rolul tradițional de la volanul mașinii de spălat este preluat de o tânără femeie. Începe o nouă provocare și pentru mișcarea feministă?

In martie 2020 timpul s-a oprit, primul lock-down… Uniunea Europeana se despărțise de Marea Britanie și era în căutarea unei noi identități, confruntată fiind în ultimii ani cu atentate teroriste, tendințe extremiste și separatiste. Mi-am amintit de discursul lui Emmanuel Macron “N`oubliez pas Monsieur Trump!” și de drumul lui în lumina reflectoarelor, în acordurile Simfoniei Eroica spre scena din fața piramidei Muzeului Louvre, după câștigarea alegerilor prezidențiale. În toamna 2019 și iarna 2020 Franța se afla în plin tumult social, protestul vestelor galbene era atât de eterogen ideologic, încât niciun partid politic nu a reușit să-și revendice demonstrația maselor. Niciun sociolog sau filosof nu a găsit un discurs pentru nemulțumiți. Nici măcar Edouard Louis, l´enfant terrible al sociologiei moderne franceze, care prin povestea familiei sale din eseul Cine l-a ucis pe tatăl meu? a făcut responsabil întregul spectru politic francez pentru eșecul familiei simple, de muncitori și implicit al societății de azi.

Si totuși, eram la aproape un secol de la cel mai mare succes al mișcării feministe în multe state europene: obținerea dreptului la vot și ieșirea femeilor de sub custodia juridică a tatălui sau a soțului. Relațiile tradiționale cu patriarhul familiei alături de femeia sa, dată de Dumnezeu, care împărțea supa în clinchetul farfuriilor de porțelan la fel ca în familia Buddenbrook erau istorie. Noile imagini din martie 2020 de la televiziunile din spațiul germanic prezentau un nou plan familial, dar nimeni nu avea premoniții sumbre: EA cu un copil de mâna, împingând un cărucior în care se îngrămădeau ulei, zahar și conserve, alături de EL, care ducea triumfător două baxuri cu câte zece de suluri de hârtie igienică. Statistica a arătat că durata medie a unei casatorii în Austria era de 10,6 ani, cam tot atât cât funcționarii de la bancă recomandau o investiție financiară strategică, fără riscuri și câștiguri mari, cu un profit minim asigurat.

Ce a însemnat în ultimul an mișcarea feministă? Criza determinată de pandemie aduce familia într-un impas, prin efectele sale negative asupra stării de sănătate psihică și a echilibrului financiar, oricum adesea precar, la limita existenței. Peste noapte s-a schimbat statutul social al partenerilor de viață, iar femeile sunt cele mai afectate. Problemele lor pe piața muncii erau cunoscute demult, dar acum grijile zilei de mâine, lunile de distanțare socială și limitarea libertății de mișcare au amplificat și fenomenul violenței în familie. Odată cu primul ajutor de șomaj a dispărut sentimentul importanței pentru societate, apoi, în câteva luni și apartenența la un grup social alături de colegii de serviciu. Cei care s-au bucurat de statutul de angajat s-au împărțit în doua tabere: profesii relevante pentru sistem și cele în home office, ceea ce a dus de multe ori la discuții contradictorii și discriminatorii.

Profesiile relevante pentru sistem din domeniul sanitar au fost mereu, în proporție de 80%, locul de muncă al femeilor, acum, în condiții de criză un job sigur. Asistentele medicale au avut cel mai mic ecological foot print, oboseala nu le-a lăsat timp de streaming și nu au consumat surse de energie convențională naturală. Nu au mașini electrice sau hibride ci s-au înghesuit în mijloace de transport aglomerate, devenind ele însele, persoane fără risc, însă vulnerabile la boală. Au avut mereu un salar fix anual, la cotația de azi de 0,5384 Bitcoin. Prima concluzie ar fi că o monedă digitală ideală ar trebui sa aibă foarte multe subdiviziuni. Ele au fost văzute de la început cu admirație, au primit cântece, poezii, laude și flori.

Social media a intervenit prin postarea unor filmulețe trucate în care “surori medicale”  cântau fericite pentru că “au salvat o mamă care a tocmai a născut și era infectată cu Coronavirus”. Munca și viață de zi cu zi a acestor femei a rămas puțin cunoscută. Profesiile „relevante” nu au fost căutate: nici casieră în magazine, într-un nor de aerosoli, înghesuită într-un metru pătrat, în spatele unui geam de plexiglas, nici asistentă medicală cu program de lucru în ture de zi și noapte, în spitale sau în căminele de bătrâni. M-am gândit la mâinile lor pline de râni, arse de dezinfectant, la transpirația care curgea pe spate, în halatele de protecție, la durerile de cap după purtatul măștii FFP3, la umerii și la spatele înțepenit după îngrijirea pacienților. Ele au văzut cel mai de aproape sfârșitul vieții în singurătate, aceasta a fost perspectiva pe care au avut-o foarte multe cadre medicale timp de un an.

Reorganizarea altor profesii în home-office a avut avantaje de netăgăduit, atât timp când în căsnicie a existat înțelegerea: timpul retrăit ca pe vremuri, alături de copil și soț, cu micul dejun liniștit, nu cu o cafea băută în grabă și fără ședințe interminabile cu grija copiilor care scotoceau prin frigider. Gimnastica pilates și yoga au fost făcute online. Soțul a pregătit masa de seară, chiar a îndrăznit sa aprindă festiv o lumânare. Lectura cea mai căutată în primul lock-down au fost cărțile de bucate, s-a făcut ordine în apartamente, reparații, ba chiar în serile de mai s-a revizionat caseta video de la nuntă. Situația a devenit mai încordată în lungul lock-down de toamnă-primăvară, când au fost revăzute cu a doua soție și pozele de la prima căsătorie. Ineditul a pus imaginația la lucru, dar s-a ajuns și în situația grotescă în care soțul și-a organizat home office în dormitor sau în debara, iar toată familia, cu mic cu mare, „s-a bătut” să prindă timpul cel mai bun la laptop. În vara anului trecut cei sufocați de munca online într-un apartament dintr-un oraș pustiu au început să se refugieze la țară, doar dacă situația financiară le-a permis o căsuță și o noua viață, o idilă cu flori de câmp.

Începutul pandemiei și intrarea într-o noua realitate, în care viața, munca și familia sunt percepute altfel, a găsit mișcarea feministă în plină polemică #me too. Dezbaterea nu a adus nicidecum eliberarea femeilor de dogmele sociale și religioase, conform cărora bărbații trebuie mereu să conducă, luând hotărâri importante. Deși în guvernul Austriei femeile aveau funcții de decizie, la conferințele de presă zilnice aparițiile erau aproape exclusiv masculine, iar în top-urile de simpatie apărea o singură femeie, președintă a Partidului Socialist și medic.

Cu excepția Angelei Merkel, cei care au hotărât instaurarea primelor măsurilor de combatere a pandemiei, asupra home-office, home-schooling, restricțiile de circulație și distanțare socială au fost bărbați, aflați în funcții înalte politice sau din domeniul medical. La München, politicienii care s-au poziționat în Corona-Manager explicau lipsa femeilor din comitetul de decizie: în vremuri de criză, în istorie, societatea se aduna în jurul pater familias. Iată un paradox social: bărbații au administrat criza din funcții bine plătite, au făcut consulting și expertiză, în timp ce marea majoritate a celor care au lucrat în domenii relevante pentru sistem au fost femeile. Cercetări de neurofiziologie și endocrinologie apărute în publicația Academiei Naționale de Știință din SUA au adus în discuție tendința bărbaților spre impulsivitate și asumarea unor riscuri mai mari, chiar extreme, în luarea unor decizii, pentru exemplificare :Endogenous steroids and financial risk taking on a London trading floor (2008)  sau Testosterone reduces generosity through cortical and subcortical mechanisms (2021). De ce atunci când este vorba de o persoană îmbrăcată elegant, la volanul unei mașini scumpe care oprește în fata unei vile, 100% din bărbații chestionați spun că persoana este un bărbat iar 80% din femei recunosc în descriere tot un bărbat?

Foarte multe femei nu au fost interesate sau nu au avut încrederea în sine pentru a se prezenta în spațiul public. Iar cele pe care le-am văzut în funcții de conducere aveau adesea tendința de a deveni niște imitatoare a atitudinilor masculine, pierzându-și personalitatea și charisma.

În ultimul deceniu, mișcarea feministă s-a diversificat și s-a divizat, și-a pierdut autenticitatea, atât timp cât toate partidele spectrului politic pun pe tapet “feminismul” într-o regie proprie. Astfel, an de an, acesta s-a îndepărtat de ideologia de stânga, de care era istoric legat, iar electoratul tradițional s-a simțit trădat de Kaviargauche sau Toskanalinke[1] și s-a îndreptat spre extrema dreaptă. Nici intelectualitatea neoliberală nu a atras simpatia femeilor încât sî fie considerată o platformă pentru dezvoltarea propriilor proiecte.

De un an de zile am trăit o metamorfoză a societății care a acoperit cu noile probleme (emigrare, încălzirea globală, reciclare, ecologie, digitalizarea procesului de muncă) temele centrale ale mișcării feministe. Vom vorbi curând de un „feminism ecologic”? Va fi acesta doar o etapă într-o lungă istorie începută de sufragete sau pur și simplu un „val” cu un limbaj care se va banaliza cu timpul?

Simona Fuchs

---

[1] urmașii proletarilor de odinioară, stânga elegantă, care mănâncă icre negre și pleacă în concediu în Toscana.