Hanna

Unul din primele lucruri pe care le-am făcut când m-am pensionat a fost un abonament la piscină.  Pe lângă sport, care sigur nu strică, am avut și plăcerea să cunosc tot felul de oameni, printre care și pe Hanna.  E o doamnă ceva mai în vârstă ca mine, cu interese apropiate de ale mele și când ne întâlnim, stăm la taifas cu multă plăcere. 

Într-o zi mi-a povestit că familia ei era originară din Germania și că tatăl ei a fost scriitor.  Vorbele ei mi-au stârnit curiozitatea.  Despre cărțile lui nu am găsit prea mare lucru pe internet, probabil că nu era unul din reprezentanții de seamă ai literaturii germane.  În schimb, dând o căutare despre autor, Leo Ermann, am găsit povestea salvării familiei în timpul celui de al Doilea Război Mondial, precum și numeroase fotografii.  Aveam multe întrebări, așa încât ne-am așezat la o cafea, să discutăm pe îndelete.  Ea mi-a adăugat diverse amănunte care le completează pe cele publicate pe internet.  Iată deci povestea ei.

***

Tatăl ei, Leo, se trăgea dintr-o familie de evrei germani înstăriți.  La început a lucrat în afacerea familiei, apoi s-a angajat la o bancă.  În plus era ziarist și scriitor.  Mama, Toni, absolvise școala de artă și design Bauhaus din Essen, specializându-se în țesătorie artistică.  Familia avea o fetiță, Mirjam, și locuiau la Saarbrücken, chiar la granița cu Franța, deci cu toții vorbeau atât germana, cât și franceza.

Leo Ermann cu Mirjam, în 1938, la Saarbrücken

Începând din 1938, familia a trecut printr-o adevărată odisee.  Imediat după Noaptea de cristal, Leo a fost arestat și internat la Dachau, dar cum avea viză pentru Shanghai, după o lună Toni a reușit să-i obțină eliberarea.  Nici atunci încă nu au înțeles că venise vremea să părăsească Germania, dar într-o zi Toni l-a întâlnit pe stradă pe ofițerul de la Gestapo cu care vorbise pentru eliberarea soțului ei.  Ofițerul a sfătuit-o să părăsească țara cât mai curând.  Și-au încărcat tot avutul într-un container (Hanna îl numea „lift”) și l-au trimis în portul Triest.  Toni a plecat cu fetița la Bruxelles, iar Leo s-a dus în Italia, sperând să ajungă de acolo în Spania neutră, dar după mai multe încercări zadarnice, s-a dus și el la Bruxelles.

În mai 1940 Germania nazistă a invadat Belgia, iar familia s-a refugiat la Paris, unde se aflau deja părinții și fratele lui Leo.  Povestește Hanna:  „Trebuiau să ia un tren de refugiați, dar mama a refuzat categoric.  Avea o presimțire.  Până la urmă au mai așteptat o zi.  Acel tren a fost bombardat.”  Nici la Paris nu au stat decât o lună – și bine au făcut, pentru că fratele lui Leo, Willi Ermann, care a rămas la Paris, a fost deportat împreună cu soția și fiica lui întâi la Drancy și de acolo la Auschwitz, de unde nu s-au mai întors.  Faptul că Willi luptase pentru Germania în Primul Război Mondial și că fusese decorat cu Crucea de Fier nu i-a slujit la nimic.

Willi Ermann ca soldat german în Primul Război Mondial

Leo și familia lui au petrecut doi ani la Lyon, în speranța că vor găsi o ocazie să treacă clandestin granița în Elveția.  Mirjam a mers la școală și între timp s-a născut a doua fiică, Suzanne.

Frontiera spre Elveția era foarte bine păzită, cu patru rânduri de sârmă ghimpată și cu patrule de ambele părți.  La sfârșitul lui 1942 Rezistența a organizat o rețea care îi ajuta pe evrei, de fapt pe oricine era amenințat de Gestapo, să treacă clandestin în Elveția.  Rețeaua era condusă de părintele Jean Rosay din comuna Douvaine (în centrul hărții), cu participarea țăranilor locali.  Trecerea se făcea înspre Geneva.  Pe hartă granița e însemnată cu gri.

Rețeaua a salvat în jur de 2000 de copii evrei; numărul exact nu se știe.  Riscul era enorm.  Uneori elvețienii nici nu-i primeau pe fugari, ci îi trimiteau înapoi.  Doar de copii se înduplecau.  De aceea soții Ermann au hotărât să-și încerce norocul fiecare separat cu câte una din fetițe.  Au făcut și câteva fotografii, pentru a dovedi că fetițele sunt ale lor. 

Leo Ermann cu cele două fiice în Franța, în vara lui 1942

Procedeul era următorul: luau trenul, coborau cu o stație înainte de graniță și continuau pe jos până în satul Veigy-Foncenex, care se afla chiar la graniță.  Sătenii îi adăposteau și noaptea îi conduceau spre frontieră, încercând să evite patrulele și sârma ghimpată.  Granița însăși era un pârâu, care trebuia trecut prin vad.  Era iarnă.  La sfârșitul lui noiembrie 1942 a trecut Leo cu Mirjam, și o lună mai târziu Toni cu Suzanne.

Pârâul Hermance, care marchează granița dintre Franța și Elveția.

Familia Ermann a scăpat, dar din păcate nu se poate spune aceleași lucru despre sătenii care îi ajutau pe fugari.  În 17 septembrie 1943 regiunea a ajuns sub ocupație germană.  Rețeaua a fost descoperită.  În noaptea de 10-11 februarie 1944 părintele Jean Rosay și doi săteni, Joseph Lançon și François Perillat, au fost arestați, interogați și apoi deportați la Auschwitz.  Cei doi săteni au fost trimiși la muncă forțată, unde au pierit de foame și de epuizare, iar părintele Rosay a fost deportat la Bergen-Belsen, unde a murit cu câteva zile înainte de eliberarea lagărului.  Cei trei au plătit cu viața pentru copiii pe care i-au salvat.  Toți trei au fost declarați Drepți între popoare.

Cine își închipuie că în Elveția totul se rezolva, din păcate se înșală.  Leo a fost prins de patrula elvețiană și interogat.  Îl bănuiau că răpise o fetiță străină pentru a fi admis „în mod fraudulent” în Elveția.  Mirjam, care se afla în camera vecină, a intrat și i-a spus:

– Tati, ți-am adus o pereche de șosete uscate din geantă, să nu răcești.

Abia atunci grănicerii au fost convinși că era cu adevărat fiica lui și amândoi au fost acceptați.  Au fost duși la un centru de primire, dar condițiile erau groaznice, camera era rece și umedă și Mirjam s-a îmbolnăvit.  A fost tratată la infirmeria locală și după ce și-a revenit, a fost dusă la un orfelinat, la Ascona.  Iar tatăl a fost internat într-un lagăr pentru refugiați și cu toate că era un om mărunt și firav, a trebuit să-și câștige pâinea ca tăietor de lemne.  A rămas în lagăr până la sfârșitul războiului.

Nici evadarea lui Toni cu bebelușul nu a mers ușor.  În tren, jandarmii au făcut control – numai localnicii aveau permisiunea să circule în apropierea graniței.  Ea și-a adunat tot curajul și a început să țipe că soțul ei o așteaptă, cum se poate să fie dată jos din tren cu un copil în cărucior?!  Printr-o minune jandarmii s-au îmbunat și au lăsat-o să treacă, cu toate că evident nu avea acte în regulă.  Trecând pârâul în toiul iernii, s-a îmbolnăvit grav și a petrecut câteva luni la spital.  Suzanne a fost dusă la orfelinatul unde se afla și sora ei mai mare.

După ce Toni s-a însănătoșit și Leo a fost eliberat din lagăr, familia s-a reunit în Elveția.  În 1945 li s-a născut încă o fetiță, Henriette / Hanna – prietena mea.  Au încercat să-și facă un rost în Elveția.  Leo scria la diferite ziare și astfel își întreținea familia.  Avea și un post de funcționar la ORT. (Explicații despre activitatea organizației ORT în anii de după război pot fi găsite într-un impresionant film documentar american din 1948.  https://www.youtube.com/watch?v=yoYkMPfjE8M )

Dar cetățenia elvețiană putea fi obținută numai pe bani grei – pe care ei nu-i aveau.  După întemeierea statului Israel au hotărât să se stabilească aici, mai ales că Toni mai avea o soră în Israel.  În 1949, după zece ani de rătăciri și primejdii, și-au scos containerul, care încă îi mai aștepta în portul Triest, și s-au stabilit la Ierusalim.

Familia reunită, în Elveția, în 1946

Nici în Israel nu le-a fost ușor.  Leo și Toni s-au despărțit și fetele nu au crescut împreună.  Niciunul din ei nu avea o meserie practică.  Toni a găsit de lucru ca terapeut ocupațional într-un centru de reabilitare.  Dar Leo a trăit de pe o zi pe alta, din munci ocazionale, iar în timpul liber a continuat să scrie – toată viața a păstrat o imensă admirație pentru cultura germană.  A publicat numeroase romane și culegeri de versuri.  Fetele și-au făcut un rost în viață, și-au întemeiat familii.  Mirjam a lucrat la o bancă.  Suzanne a fost învățătoare într-un kibuț.  Din păcate nu mai e în viață.  Iar Hanna, care pesemne a moștenit înclinațiile lingvistice și literare ale tatălui ei, a fost corector la o editură.  Iar acum, la vârsta a treia, face teatru de amatori, traduce versuri, cântă în cor, dansează…  E o persoană extraordinară!

Referinţe:

Despre Leo Ermann: http://www.ajpn.org/personne-Leo-Ermann-13357.html

Despre Willi Ermann: https://www.yadvashem.org/yv/de/exhibitions/through-the-lens/ermann.asp

Despre trecerile clandestine în Elveția:  http://veigy-foncenex.fr//layout/set/popup/La-Commune/Histoire/1939-1945

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

15 Comments

  • Marica Lewin commented on September 23, 2021 Reply

    Yerusalimul D- nei Hava Oren, indiferent ca ne povestește de manuscrisul găsit de Schapira, realizează o excursie in perioada bizantina, sau ne- o prezintă pe Hana și istoria ei, este o incîntare și o sursa de viața

  • Lidia commented on September 6, 2021 Reply

    Frumos scrii Eva! Tocmai am terminat de citit cartea “Nightingale”de Kristin Hannah, care scrie despre acele timpuri grele, salvarea copiilor de la deportare. Din pacate nu toate cele petrecute au avut un sfirsit bun. Tare multa asemanare intre ceea ce ai reusit sa redai tu din amintirile prietenei tale si cartea pe care am citit-o.

  • BORIS MEHR commented on September 4, 2021 Reply

    CHIAR AZI AM CITIT DESPRE DR. IAKOV ROSENFELD DEȚINUT LA DACHAU, ELIBERAT ÎN 1939, REFUGIAT ÎN CHINA, DEVENIT PRIMUL MINISTRU AL SANATATII DÎN CHINA POPULARĂ, DUPĂ 1949 A FĂCUT ALIA, A MURIT ÎN 1952, ÎNMORMÂNTAT LA KIRIAT SHAUL. O ALTĂ POVESTE EXTRAORDINARĂ. DELEGAȚII CHINEZI PUN FLORI LA MORMÂNTUL SĂU. SCUZE PENTRU DIVAGAȚIE

    • Hava Oren commented on September 4, 2021 Reply

      Foarte interesant! Nu auzisem despre el, dar am căutat pe Wikipedia. A avut un cabinet de urologie, ginecologie și obsterică în cartierul francez din Shanghai. Trebuie să-l fi cunoscut pe unchiul mamei mele, care era ginecolog și avea și el un cabinet în același cartier – am povestit despre el în articolul „Evreii din Shanghai” din august 2018.

  • Marina Zaharopol commented on September 4, 2021 Reply

    Din mai multe articole mi-am dat seama de un talent admirabil al Havei: ştie să-şi selecteze prietenii, persoane interesante cu calităţi deosebite.

    • Hava Oren commented on September 4, 2021 Reply

      Mă tem că este un compliment nemeritat. A fost mai mult mâna întâmplării decât ceva ales intenționat.

  • Andrea Ghiţă commented on September 3, 2021 Reply

    Hava Oren se dovedeşte nu numai autorul unor articole interesante, cu subiecte inedite şi bine documentate, ci şi un reporter capabil să descopere oameni cu poveşti de viaţă deosebite. Mă refer aici la şoferul din Aventuri la volan https://baabel.ro/2020/08/aventuri-la-volan/
    sau la eroina din Călătorie în Buhara https://baabel.ro/2021/03/o-calatorie-in-buhara/

  • Anca Simona Laslo commented on September 3, 2021 Reply

    Fiecare om ascunde in mintea si inima lui cate o lume complexa, populata de amintirile daruite de cei cu care i s-a intersectat drumul, un univers personal. E minunata povestea scoasa la iveala si daruita noua!

  • tiberiu ezri commented on September 2, 2021 Reply

    Si filmul depre ORT (Organization for Rehabilitation by Training) e foarte bun.
    Din 1948 exista si un ORT Israelian.

  • tiberiu ezri commented on September 2, 2021 Reply

    O povestire reala cu Happy end. Fiecare evreu care a trait in Shoah, ar putea scrie un roman.

    • Hava Oren commented on September 2, 2021 Reply

      Din timpul Holocaustului auzim de obicei povești cu happy end, pe celelalte din păcate nu are cine să le povestească.

  • Eva Grosz commented on September 2, 2021 Reply

    Impresionantă poveste ! Cine știe câte povești necunoscute au existat și nu mai pot fi auzite.
    Meritul Havei este curiozitatea, dragostea cu care dezvăluie o poveste necunoscută . S-ar putea scrie un roman despre această familie. Îmi pun și întrebarea : de ce se întâmplă că o pereche care a trecut împreună toate greutățile imaginabile, când ajung însfârșit la punctul de popas ,se despart? Probabil nu există un răspuns comun tuturor . Dar nu e curios ?
    Shana Tova cu sănătate !

    • Hava Oren commented on September 2, 2021 Reply

      De ce s-au despărțit părinții ei? Întrebarea este îndreptățită, m-am mirat și eu, dar bineînțeles că nu am îndrăznit s-o descos.

    • Veronica Rozenberg commented on September 2, 2021 Reply

      “Nenumarate si oare cat de variate sunt caile “Domnului”.

      Deci nu e curios, orice lucru care se intampla intre oameni e trist, vesel sau neutru, cu variatiile de rigoare. Nu cred ca poate fi curios.

      Nu numai ca am intalnit perechi care au divortat oficial si s-au recasatorit ulterior, dar in contextul situatiei de “a trece impreuna lucruri grele”, la Haifa cam in 1987 a avut loc primul act terorist de aruncare a unei grenade, pe o strada din cartierul Hadar, catre o familie pe care am cunoscut-o. Era o familie cu trei copii. De la pierderea unui picior, de catre baiatul cel mari si care avea atunci 8-9 ani, pana la umplerea cu schije a piciorului mamei, evenimentele au fost cu adevarat triste (desi incomparabile cu cele din viata Hanei). Parintii au divortat la un numar de ani dupa ce de bine de rau, si-au revenit la o viata cat se poate de normala.

      Oamenii sunt “unexpected”, oriunde si oricand.

  • Veronica Rozenberg commented on September 2, 2021 Reply

    Interesant, dar si impresionant, atat povestea cat si legatura si interesul tau pentru oameni.
    Shanah Tova si multa sanatte !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *