Preambul

Anul trecut – anul pandemic de pomină 2020 – în 4 septembrie se împlinea un deceniu de când am pierdut-o pentru totdeauna pe cea mai bună şi mai dragă prietenă avută vreodată, Irina Bercovici Peternell.

Irina şi cu mine ne-am plimbat, ca studente, pe culoarele facultăţii de matematică de la Bucureşti. Erau doi ani diferenţă între noi, ea era blondă şi slăbuţă, eu brunetă şi plinuţă. Destinul nu a făcut să ne cunoaştem din vremea aceea, dar numele noastre, cu sonoritatea pe care o aveau, ne-au făcut atente una la cealaltă.

Ne-am regăsit după mulţi ani prin intermediul unui site de socializare românesc, numit “colegi” şi, datorită unei cunoştinţe comune care locuia, ca şi Irina, la Frankfurt: Silvia Chinzbrunner.

Noua legătură a devenit cu timpul o prietenie reală, pe care anii au aprofundat-o, permiţându-ne să ne întâlnim când şi când, fie prin Internet, fie faţă în faţă, pe diferite meleaguri. Povestirea de mai jos a fost scrisă înaintea primei veniri a Irinei la Haifa, în iulie 2005.

                                                                   *

Irinei…

Astăzi am hotărât să nu o mai vizitez pe prietena mea, doctoriţa şi deoarece am ajuns relativ devreme la gara din Haifa, aflată lângă mare, m-am gândit, dintr-o dată, să mă plimb puţin pe plajă, acolo unde visam că ne vom depăna, Irina şi cu mine, amintirile, gândurile, tot ceea ce lumea virtuală nu ne permisese încă. Temperatura tocmai scăzuse şi era o vreme foarte plăcută, puţin rece, cerul se înseninase la apropierea serii. Un vânt sufla ici colo şi sus, pe cerul încins al verii apăruseră câţiva nori printre care soarele cobora spre mare, la apus.

De când te cunoscusem pe tine şi mai ales de când îmi spuseseşi că îţi place să stai pe plajă, la soare, lângă apă, nu mai fusesem la mare. Mi-am început plimbarea îndreptându-mă spre faleza cea lungă de peste doi kilometri, gândindu-mă să o parcurg în ambele sensuri. De coborât pe plajă nu îmi prea ardea, din cauza pantofilor, care s-ar fi umplut cu prea mult nisip şi chiar cu smoală. Dar, la un moment dat, am zărit o piatră lâncezind lângă malul apei. Era prea îmbietoare, așa că nu am mai rezistat.

  Deşi spre deosebire de tine, eu nu fusesem niciodată o iubitoare a mării, astăzi, cu tine în gând, mergeam spre mare, parcă avându-te alături, ca să te duc pe tine înspre apă. Şi oricum ar fi fost, după orele patru ale după amiezii, chiar în vara noastră, atât de caldă, ai fi putut merge şi tu pe plajă, nu ar fi trebuit să te temi de soare, nici măcar aici, pe plajele noastre care-și păstrează căldura pâna la orele târzii ale serii.

  Am coborât în cele din urmă pe nisip şi m-am îndreptat, tot simţindu-te lângă mine în gând, către marginea apei. M-am aşezat pe piatra brăzdată de riduri în care intrase nisipul şi le umpluse ochi, încât ieşise şi pe de lături. Am luat de jos o piatră mai mică, şi ea ridată, ca să privesc mai atent cum îi pătrunsese nisipul printre cute, eliberându-mi mâna de cele două obiecte pe care le aveam cu mine. Întotdeauna nisipul mi s-a părut o adevărată pacoste de care nu poţi scăpa, care te urmăreşte peste tot, te copleşeşte din toate direcţiile, se varsă unduindu-se, îţi intră în pori.

  Valurile se spărgeau la mai puţin de un metru de picioarele mele, lăsându-şi de fiecare dată când se retrăgeau, dâra transformată în umbră. Şi mai lăsau în urmă scoicile, pietricelele, melcişorii… M-am ridicat, aplecându-mă spre nisip şi am început să culeg câteva din fiecare. Tot timpul mi-era gândul la tine, aveam impresia că mă urmăreşti de undeva, din apropiere. Poate de acolo, din mijlocul lumii de cercuri concentrice în care te văzusem cred, aşa de bine. Mi-era teamă: dacă într-adevăr şi tu mă poţi observa, din locul unde presupuneam că te afli? Dacă aş fi fost în dreptul vreuneia din şirul de uşi care, dacă ar fi rămas întredeschise, m-ai fi putut vedea cu siguranţă, cel puţin cu intermitenţe. Şi eu pe tine. Era asta realitatea pe care o croisem împreună doar de câteva luni încoace, sau putea fi doar o iluzie? Era sigur expresia unei dorinţe nesfârşite de a ne întâlni de-adevăratelea, de a fi aproape…

Am pus cele culese pe piatră şi m-am aşezat din nou. S-a dus plimbarea propusă, eram prea îngândurată. Mă uitam în larg uşor pierdută, îmi aminteam atâtea momente din trecut, îmi aminteam atâtea griji şi imagini care în decursul timpului şi la malul atâtor mări mă însoţiseră cu jocul lor de umbră şi lumină între răsăritul şi apusul soarelui, cei doi poli între care m-am învârtit aici, acolo, oriunde!

  Şi, din când în când, mă gândeam când o să se transforme cel puţin imaginea aceasta a ta, care mă însoţea pătrunzător, într-o realitate, când se vor deschide cercurile concentrice şi vei veni afară, liniştită, alergând, râzând, ţinând într-o mână aparatul tău minuscul de fotografiat care ştie şi să telefoneze la distanţă? Va fi la marea aceasta sau poate lângă lăculeţul în jurul căruia te plimbai uneori în pauze, sau poate într-un alt loc de pe lumea aceasta, poate, dacă vom avea curaj, să zicem în Japonia??

Aş dori mult să fie cât de repede, dar sunt cuminte şi te aştept! Poate în cele din urmă eu o să învăţ de la tine să fiu mai cuminte şi mai răbdătoare şi tu vei învăţa de la mine să fii mai puţin ţintuită în mijlocul cercurilor concentrice, să alegi calea zborului, să fii pe deasupra lor, să te poată vedea oricine şi să te bucuri de senzaţia de libertate şi de lipsă de constrângere.

  Asta e ceea ce mi-aş fi dorit eu pentru tine, să fii euforică. Dar oricum, te-aş fi ţinut de mână, oricât ar fi fost nevoie, până ţi-ai fi luat zborul. Apoi sigur că ai fi rămas acolo, sus, pe orbită, şi nu ai fi vrut să schimbi senzaţia de a fi afară şi de a pluti. Ştiam cât îţi place să pluteşti!

  Până atunci, însă, ţi-am strâns nişte pietricele şi nişte scoiculiţe de pe la marea noastră. Şi acestea pot să rămână între timp la mine ca o urmă şi un simbol al tău, al lucrurilor care ne-au devenit comune. Și nici măcar nu sunt de la plaja din Aşkelon, cea pe care deja o cunoscuseşi. Plaja de acolo încă ne aşteaptă. Să venim, amândouă. Pe cele culese aici, la Haifa, le păstrez pentru tine, ca nişte simboluri din piatră, oare nu îţi plac ţie atât de mult şi lucrurile nemişcate?

Până la venirea ta!

(text apărut în volumul EPPUR SI MUOVE …si totusi continua, SmartPublishing, 2019)  

Veronica Rozenberg