Acum că stau și mă uit pe geam și afară plouă, grădina aia mi se pare îndepărtată, dacă nu de-a dreptul ireală. Grădina aia umbroasă, cu gard vopsit în verde și cu portocale căzute pe jos. Pe care m-aș fi repezit să le culeg și să le mănânc cu nesaț. Copilăria în care am jinduit după portocale și banane pare că n-o să mă părăsească niciodată.
În curând la piață o să găsesc portocale. Dar nu vor fi la fel de ademenitoare ca cele trei căzute pe jos într-o grădină moleșită de căldură din Dubrovnik.
Și oricât o să caut, n-o să găsesc nici aroma celor două caise culese de la margine de șosea. Pline de praf, aproape strivite, dar calde, moi și atât de aromate. Acolo, pe șoseaua aia îngustă unde ne opriserăm ca să căutăm curba perfectă a unui deal. Și să ne odihnim pe rotocoalele mari de paie ieșite din batoză.
A fost vara poveștilor și a călătoriilor lungi, în care m-am aruncat cu entuziasm și poate și cu un dram de inconștiență.
O să duc însă cu mine înspre toamna-iarna asta care se anunță grele și pline de restricții culoarea Adriaticii și albastrul-turcoaz al râului Drina. Drina despre care auzisem doar din cărți și care ne-a ghidat pe drumuri de munte pe care n-am întâlnit nici picior de alt călător. Clădirile albe de piatră și o mică insulă cu o biserică și un muzeu, în largul golfului Kotor. Măgărușul care mergea de-a lungul șoselei hotărât și fără să se uite în dreapta sau în stânga, de parcă avea o misiune de îndeplinit. Ca un personaj din Muzicanții din Bremen. Pisicile din Kotor care dorm în poziții imposibile exact în drumul trecătorilor.
Și toate poveștile pe care le-am ascultat și care au venit către mine în moduri surprinzătoare. Badantele cu care am stat de vorbă pe aeroportul din Bergamo. Hotărârea lor, umorul lor, curajul și puterea de a se adapta. Româna lor amestecată în moduri comice sau înduioșătoare cu multe cuvinte italienești.
Doamna în vârstă cu părul frumos pieptănat și haine elegante care-și petrece după-masa într-un scaun cu rotile într-un balcon din Bergamo. Zâmbetul ei și fluturarea ușoară din mână. Le face semne turiștilor care trec pe stradă, de parcă i-ar cunoaște. Mă apropii și eu de geamul ei, îi fac o poză și-i zâmbesc. Îmi răspunde și mă salută cu o înclinare a capului. În timp ce mă îndepărtez mă gândesc că are la îndemână un fel de rețea de socializare vie și spontană, cu personaje în continuă mișcare.
Marinella, proprietara unui magazin de suveniruri dintr-un orășel din Italia, de la care am cumpărat un elefant pictat în verde. Și un breloc în formă de înger. Vorbesc cu Marinella de parcă ne-am cunoaște de mult, iar acum ne regăsim cu bucurie. Îmi spune unde se bea cea mai bună cafea și se ascultă cea mai bună muzică din oraș. Rock din anii ’70.
Bătrâna din Bosnia care are un mic bar cu mușcate la intrare și căreia nu știu în ce limbă să-i spun că mi-e sete. Fac semne ca într-un joc de mimă și mă înțelege. Scoate din frigider o sticlă aburită, dar trebuie să aștept până spală ceremonios vreo 10 pahare, pentru ca abia apoi să-mi toarne și să beau. Îmi vine în minte un cuvânt în rusă, i-l spun, se luminează la față. Își dă seama imediat că nu putem continua conversația, se posomorăște, îmi ia monedele din palmă, singurele pe care le am, și dă din mână fără chef. Nu știu dacă i-am dat destui bani pentru sticla de apă minerală începută. Plec mai departe.
Habar n-am ce s-a întâmplat cu oamenii ăștia după ce eu mi-am văzut de drum. Dar vreau să-i țin minte ca făcând parte din vara asta în care am călătorit, m-am rătăcit, m-am speriat, am râs, am rămas fără semnal la telefon, am băut cafea la ore imposibile și am dormit până târziu.
Vara asta și oamenii ei ca o colecție prețioasă la care adaug o pisică vopsită în roșu și un elefant verde cu coada din mărgele multicolore. Ca să-mi fie semn că n-am visat, ci am trăit totul cu mirare și cu atât de multă bucurie.
Doina Gecse-Borgovan
7 Comments
Iarba din curtea vecinului pare-se e mai verde decat cea din propria curte. Nu am vista niciodata la portocale, nici macar cand nu le aveam, decat rareori de sarbatori, dar continui sa visez la merele ionatane, care nu mai exista nici macar in piata la Bucuresti. Aici se vand drept ionatane, o alta specie de mere, pe care cei care nu le cunosc, poate ca s-ar bucura pipaindu-le si mestecandu-le. Ionatanele, castraveciorii zgrumturosi si strugurii ceasla sau Hamburg au ramas acolo departe, in Piata Sfantul Elefterie, care desigur ca nici ea nu mai exista.
Ce frumoasă evocare! Mulțumesc! 🙂
Da, obiectele ne vorbesc şi ele! O portocală care ne duce la copilărie, o caisă care a înghiţit arşiţa şi aroma unei veri adriatice, elefantul verde cu coada din mărgele ne evocă senzaţii, amintiri şi asociaţii de idei. Asemenea doamnei care salută trecătorii, obiectele ni se adresează în toate limbile pământului!
Frumoasă relatare!
în toate limbile pământului, într-adevăr. Dar și într-un limbaj universal pe care uneori îl pricepem cu mare ușurință. Mulțumesc! 🙂
O vacanta ca-n basme! Dintre toate fructele pe care le-am mancat la Dubrovnik, cei mai mult mi-a placut cremeshul- cremshnitul care se vindea intr-o cofetarie situata la capatul strazii principale din orasul vechi..
La Dubrovnik din păcate nu am fost, dar am mâncat un Kremschnitt de pomină la Ljubljana. A fost excelent, dar cred că avea 1000 de calorii, după el nu am mai putut mânca nimic toată ziua. Așa că… mai bine fără!
La Dubrovnik n-am mâncat cremșnit, dar am descoperit o înghețată delicioasă. Îmi place și numele ei în sârbo-croată: sladoled. 🙂