Dacă arunc o privire înapoi, spre toți anii pe care i-am trăit până acum în perfectă stare cognitivă, viața mea (în ceea ce privește subiectul pe care doresc să-l dezvolt aici) se împarte în două părți practic egale.

În prima parte subiectul (sau mai bine zis, obiectul) respectiv nu a avut în ochii mei nici cea mai mică însemnătate. Știam, bineînțeles, că există și la ce folosește, dar niciodată nu l-am avut în vedere, pentru mine ”el” era ceva de care au nevoie alții, și pot să spun că uneori mă uitam ”de sus” la cei care aminteau locul pe care îl ocupa în existența lor, aș zice aproape cotidiană.

Însă de câțiva zeci de ani ”el” și-a făcut apariția și în viața mea, și nu întâmplător. De fapt eu l-am adus în casă, am căutat un loc propice pentru a-l plasa și de atunci face parte integrală din gândurile și preocupările mele. Ba mai mult, ”el” a devenit un fel de controlor și indicativ a tot ce fac, și asta la nivel cotidian.

El îmi prescrie atitudinea care se impune față de o mulțime de aspecte ale existenței mele de zi cu zi, care (cum spuneam) pe vremuri le trăiam aproape instinctiv, pentru că mi-era bine cum era și nu simțeam nevoia de a fi îndrumat în niște chestiuni care mi se păreau clare, dar în același timp periferice în noianul de idei și noțiuni și situații cu care trebuia să mă iau la trântă tot timpul.

Aș dori să continui să întind coarda și să amân momentul când voi trebui, fără discuție, să dezvălui cititorului cum se numește acel ”el”, de care azi nu mai pot să mă despart.

Cred, însă, că acesta e momentul. ”El” e… cântarul din baie!

Și acum să încercăm o pistă mai serioasă.

Nu, nu voi începe să umplu spațiul care-mi stă la dispoziție cu prezentarea pericolului obezității, cunoscut până la cele mai mici detalii.

Ca medic ATI, filozofia mea de o viață întreagă m-a condus la concluzia că cele cinci mari catastrofe medicale ale omenirii în ziua de azi (în afară de cancer) sunt hipertensiunea, obezitatea, diabetul, alcoolul și drogurile. Ordinea o va stabili fiecare dintre cei care citesc aceste rânduri.

Se spune că 50% din tot ce ni se întâmplă din punct de vedere medical are o explicație genetică: din păcate nimeni nu ne-a întrebat din ce părinți am vrea să ne naștem, așa că suntem nevoiți să purtăm povara moștenirii genetice preluate și transferate de la o generație la alta. Dar în aceeași măsură știm că cealaltă jumătate depinde de noi înșine.

Știu, și sunt pregătit să primesc ricoșeturile acestei afirmații, când mi se va spune că criminalul nr. 1 în lumea de azi, cancerul, de cele mai multe ori nu are nici legături genetice și nici nu depinde de modul nostru de a ne comporta față de propriul nostru organism. Da, totul e adevărat, și cu toate acestea în ochii mei argumentul cancerului e o dovadă de defetism total. E ca și cum am fi cu toții partizanii drobului de sare din prea-cunoscuta poveste a prostiei omenești a lui Ion Creangă.

Și înapoi la subiect.

Cântarul a apărut în viața mea odată cu primele semne de destabilizare a stării mele de bine – nu e cazul să intru în amănunte. Din momentul în care am apelat pentru prima oară la serviciile lui, am creat o legătură indestructibilă între cifra indicată pe cadran și deciziile pe care urma să le iau în viitor.

Cântarul din baia mea e de fapt oracolul a trei din cele cinci baiuri de care aminteam mai sus, pentru că el e cel care indică (e drept, indirect, și uneori prea târziu) existența pericolului drobului de sare care poate fi eliminat, sau simțitor redus dacă luăm în serios treaba și știm ce avem de făcut.

Deci ce spune cartea? Că trebuie să ai activitate fizică cel puțin 30 minute zilnic, vreo patru sau cinci zile pe săptămână. Ce activitate? Ea stă la latitudinea fiecăruia, dar important este să arzi calorii. Restul vine de la sine. Apoi cartea mai spune că trebuie să știi să-ți alegi ce mănânci, și asta zilnic, pentru fiecare masă. Ba mai mult, un dicton nostim îți recomandă să mănânci dimineața ca un rege, la prânz ca un prinț, însă seara… ca un cerșetor.

Da, totul e scris, sute de manuale, mii de articole, dar cel care îți indică dacă ai procedat corect e cântarul. El stă într-un colț al băii, timid și fără să-și facă simțită existența, dar e acolo, e cu tine și îl vezi ori de câte ori nevoia te duce spre acea cameră unde rămâi singur cu tine și cu… efectele păcatelor comise în ultima vreme.

De multe ori îți vine să-l arunci pe fereastră, pentru că el nu se lasă înduplecat și rămâne, așa cum spune poetul, nemuritor și rece în fața realității pe care i-o prezinți.

El e termometrul și nu antipireticul! El e diagnosticul și nu leacul. El nu-ți rezolvă problema, îți arată doar că ceva nu e bine în ceea ce faci.

Și mai enervant este că el nu ține cont nici de lipsa ta de timp, nici de faptul că ți s-a stricat bicicleta de efort și încă n-ai înlocuit-o, nici că în ultima săptămână ai fost invitat la trei petreceri cu mâncare și băutură.

Asta e nimic față de nepăsarea lui în ceea ce privește modul cum se schimbă metabolismul pe măsură ce avansezi în vârstă. Pe el nu-l privește că atunci când ești tânăr/ă, ca să prinzi un kilogram ai nevoie de un surplus de 6000 calorii, exact același număr de calorii pe care trebuie să-l arzi ca să dai jos un kilogram, pe când după o anumită vârstă raportul se schimbă radical: 5000 calorii ca să pui un kilogram, dar 7000 (!) ca să-l dai jos.

Te sui pe cântar, cobori privirea și vezi numărul oferit fără explicații și fără compasiune.

Povestea pare simplă, dar de fapt e mai complicată decât cred unii, pentru că prezența cântarului în viața ta îți poate crea o stare obsesivă, o situație în care în loc să te bucuri de tot ce faci în cursul zilei, o întrebare păcătoasă nu-ți dă pace: ce o să indice ”el” diseară, când, umil și pocăit, dar mai ales neliniștit și angoasat, te vei îndrepta cu pași mici spre locul bine știut, îți vei plasa labele picioarelor pe platformă și îți vei îndrepta timid privirea spre cadranul cu cifre, în așteptarea verdictului.

Din acel moment numărul apărut pe cadran îți va indica direcția pe care trebuie s-o iei începând cu acea seară, sau cel mai târziu a doua zi dis-de-dimineață.

Întrebările vor fi fără sfârșit: mai ai dreptul la desertul de la masa de seară? Trebuie să mărești numărul de flotări la gimnastica de dimineață și numărul de kilometri la marșul forțat de după amiază? Trebuie să ștergi brânza cottage de 5% din lista săptămânală de cumpărături și s-o înlocuiești cu cea (deloc gustoasă) de 3%?

Ce arată tabelele pe care le ții în sertarul acela, de care nu vrei să-ți amintești: ce are mai multe calorii, mărul sau para? Oare vei găsi mâine la băcănie pâine și mai dietetică, adică să încerci să reduci numărul de calorii de la 35 pe felie la 32?

Iar la urmă, cea mai grea dintre toate: ce te faci cu invitația pentru vineri seară, unde te așteaptă un imens număr de ispite culinare, toate potrivnice indicațiilor impuse de tartorul din baie?

Ca de obicei, știrile bune sunt mult mai rare decât cele care te întristează. Foarte rar, prea rar, tartorul din baie îți acordă o notă bună, care poate fi interpretată ca o permisie de scurtă durată de a ieși din negura dietei zilnice și de a păcătui în următoarele 24 ore, dar cu grija de a nu sări peste cal.

Dacă cântarul ar avea voce, iată ce ai auzi în gând: eu îți vreau binele, eu doresc să-ți îndrum pașii, să te ajut să rămâi sănătos, sau cel puțin nu mai bolnav decât ești acum, așa că eu de fapt sunt prietenul tău…

Și atunci sper că întrebarea care apare la începutul acestor rânduri e mai mult decât justificată: friend or foe? Prieten sau dușman?

Dacă mă întrebați pe mine, situația descrisă mai sus poate fi definită cu ajutorul cunoscutei expresii love and hate relationship.

Dacă nu sunteți de acord cu părerea mea, rubrica ”comentarii” vă stă la dispoziție.

Poftă bună!

Gabriel Ben Meron