Gesturi pierdute

Mi-a plăcut atât de mult de ea, încât aș fi putut să o urmăresc pe stradă. Era îmbrăcată foarte elegant, cu haine perfect croite, semn că erau făcute la comandă de o croitoreasă iscusită. Fustă dreaptă, maro, uni și un sacou cu forme geometrice în nuanțe ruginii, pantofi și poșetă din piele care se asortau perfect. Nu era nici tânără, nici suplă, nici frumoasă doamna asta după care am întors capul de stradă. Dar era elegantă natural și neostentativ  și se vedea că se simte bine în hainele și în pielea ei.

Mi-am imaginat-o intrând în magazinul de stofe, alegând culoarea, materialul și modelul. Cu mici gesturi smucite, suprapunând stofele, să vadă dacă se potrivesc. Zvâcnetul încheieturii atunci când alătură  materialele și foșnetul lor atunci când se freacă unul de altul. Apoi mersul spre fereastră pentru mai multă lumină. Și capul înclinat, bucățile de stofă ridicate în dreptul ochilor. Micile ciorovăieli și armistițiul. ”Da, ai dreptate, ar merge mai degrabă o fustă în clini. Dar neapărat cu o pensă la spate, ca să nu facă burtă. Sau cocoașă”.

Am asistat de atâtea ori în copilărie la răvășeala asta febrilă de stofe și mătăsuri. În special atunci când în familie urma să aibă loc un eveniment mare și vesel, o nuntă sau un botez. Discuțiile despre permanent, manichiură, croitor, cuvinte ca rejansă, tighel, cloș sau bié. Surorile bunică-mii, cu care mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie. De ele mi-am amintit văzând-o pe stradă pe doamna în vârstă îmbrăcată elegant.

Doar bunică-mea locuia la bloc. Restul surorilor ei aveau căsuțe cu grădină în cartierele de la marginea orașului. Le vizitam pe rând, în cadrul unor ritualuri la care participau de regulă toate. La Tanti Păunica se fiebea săpunul de casă, la Tanti Neculina se făceau zacusca și bulionul. Tanti Nita avea aere de mare cucoană, așa că la ea mergeam în vizită doar ca să bem cafea și să mâncăm prăjituri. Pentru mine era un bun prilej să-mi întâlnesc verișorii și să ne jucăm, dar cel mai tare îmi plăcea să casc gura la ele, la mătuși. La sporovăiala lor, cu bârfe, rețete de mâncare, confesiuni și uneori cu certuri și cu lacrimi.

O dată pe an, la început de primăvară, surorile își făceau părul permanent. Chemau acasă o coafeză care le punea moațe și le verifica apoi ca pe sarmale, să vadă cât de tare s-a ondulat fiecare șuviță în parte. Cochetăria le îndemna să gonească din împrejurimi cu acea ocazie orice parte bărbătească: nimeni nu avea voie să le vadă așa nearanjate. Iar această interdicție mă făcea să simt că fac parte dintr-un club select și secret.

Dar cel mai spectaculos mi se părea când una dintre ele își cumpăra material nou pentru rochie. Pipăitul cu aer expert, părerile despre accesorii, poveștile despre mătăsuri, poplinuri, stambe și tergaluri, care declanșau de fiecare dată amintiri despre rochii și toalete din tinerețe. Și în care se strecurau mereu și aluzii despre băieții care le făcuseră curte în tinerețe. Discret și cifrat, ca să nu înțelegem chiar tot noi, nepoții care ne învârteam permanent printre ele. Foșnet de mătase și acel gest scurt și nerăbdător din încheietură, care face materialul să se vălurească și să împrăștie miros de magazin și de nou.

Atunci când locuiești departe de familia de origine, probabil cel mai tare îți lipsește acest cerc extins de oameni care te cunosc din copilărie, gata să te hrănească, să te mângăie, să te sfătuiască, să-ți intre indiscret în viață. Să te sâcâie și să te enerveze, să te întrebe și să te certe. Și să te înconjoare cu multă iubire pitită în falduri moi de stofă și mătase.

Doina Gecse-Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on October 23, 2021 Reply

    Cred ca aceste gesturi pierdute, vor fi nu peste multa vreme regasite, impreuna cu atat de multe alte “Amintiri din copilaria de pe Malul Dunarii” ale Doinei Borgovan, puse pe o hartie fina intr-o frumoasa carte ce asteapta sa fie daruita publicului cititor.

  • Marina Zaharopol commented on October 22, 2021 Reply

    Un univers de senzatii tactile, vizuale, auditive…generate de materiale de stofa sau matase si perceput prin ochii unui copil care se bucura de activitatea febrila din jur: il asigura, mai ales, ca este luat in seama, iubit si ocrotit.

    Ca de obicei in eseurile tale, intalnim o evocare minunata si usor nostalgica a lumii copilariei filtrata prin ochii nostri de adulti si intotdeauna respectata.

  • Eva Grosz commented on October 22, 2021 Reply

    Ce frumos scrii !!! Nu e prima oară când îmi exprim plăcerea de a te citi…parcă de data asta te-ai întrecut pe tine. Ai un simț de observație deosebit pentru amănunte, un suflet foarte sensibil și te “reîntorci ” în copilărie de parcă ar fi fost un basm fermecător, cu oameni femecători, cu locuri fermecătoare. Și multă multă dragoste. Nespus de frumos !!!

  • Andrea Ghiţă commented on October 21, 2021 Reply

    Gesturi pierdute din care răzbate un univers feminin care, din păcate, nu mai există: cupoane de materiale, croitoreasă, şerbet, şuete…Noi suntem privilegiatele care l-am mai apucat.

    • george farkas commented on October 22, 2021 Reply

      Admir sincer sensibilitatea autoarei -śi nu e prima oarā !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *