O pictoriţă-prinţesă de un talent incontestabil

În sfârșit, zilele trecute am avut parte din nou de o discuție interesantă cu câțiva prieteni, amatori de subiecte filosofice. (Pandemia, haosul carantinelor și al restricțiilor nu a prea favorizat socializarea în scopuri recreative și spirituale… Nu mă plâng, mă știu norocoasă cu schema completă de vaccinare și cu majoritatea prietenilor și colegilor în viață și sănătoși. Dar să recunoaștem că am suferit și suferim cu toții în lipsa contactelor obișnuite, liniștite, edificatoare cu cei dragi.) De data aceasta noi am încercat să definim talentul. Și cum mi se întâmplă mult prea des, cele mai bune argumente și exemple pentru a-mi susține opinia mi-au venit ulterior, desigur, când mă îndreptam spre casă, meditând asupra diferitelor păreri, explicații și informații aduse de ceilalți.

Eu susțineam că dincolo de toate clasificările din orice domeniu cultural sau științific, putem vorbi de un talent incontestabil mai ales atunci când cel talentat spulberă toate canoanele, prejudecățile și preconcepțiile încetățenite în domeniul respectiv și lumea e oarecum ”forțată” să-i recunoască impactul, chiar dacă opera în cauză nu poate fi etichetată în mod univoc și nu încape în nicio categorie preexistentă. Nu spuneam nici atunci, nu consider nici acum că doar acele persoane pot fi considerate talentate care sparg tiparele cu care ne-am obișnuit, în opinia mea însă în cazul lor nu încape dubiu și putem declara ferm că vorbim despre talent veritabil.

Dacă acest talent este înnăscut sau inoculat, poate fi subiectul altor discuții. La fel și întrebarea: din cât talent, câtă ambiție perseverentă și câtă muncă asiduă se compune formula magică necesară pentru succes? Respectiv: ce rol are promovarea creațiilor, cine ar trebui să le promoveze, unde și cum? Și întreb asta, reamintindu-vă de exemplu că Hobbitul (mai exact volumul: O poveste cu un hobbit de J. R. R. Tolkien) a apărut în limba română deja în anul 1975!!! (Publicat de Editura Ion Creangă, în colecția Biblioteca pentru toți copiii, cu ilustrațiile superbe ale Liviei Rusz.) Vă miră? Spuneți că prea puțină lume s-a interesat de acest roman pe atunci? Și asta până când au fost investite în poveste cele peste 700 de milioane de dolari la Hollywood – care au adus apoi câștiguri de vreo trei miliarde de dolari și care au rezultat ca acum toată lumea, amatoare de lumea lui Tolkien sau nu, să știe ce înseamnă cuvântul ”hobbit”.

Dar nu despre asta discutam cu prietenii. Doream să definim doar talentul incontestabil. Și cum discuția se purta în limba engleză, toată lumea se gândea la talente de pe scena mondială, la nume familiare unei persoane din sfera culturală anglo-saxonă/americană. Iar în acel context nici eu nu mi-am adus aminte de unul dintre cele mai bune exemple și argumente pentru a-mi susține părerea. Deși ar fi trebuit. Pe Vilma Erzsébet Brachfeld , născută la Hajdúdorog în Ungaria în aprilie 1863, în familia unui evreu maghiar, chiar merita să n-o fi uitat, nici în vâltoarea unei discuții purtate într-o altă limbă.

Prinţesa în primul său drum spre America

Da, vorbesc despre prințesa Elisabeth Vilma Lwoff-Parlaghy (numele Parlaghy fiind o simplă traducere în maghiară a numelui Brachfeld), faimoasa pictoriță de portrete, care ne-a lăsat peste 120 de tablouri cu cele mai renumite personalități ale vremii, figuri proeminente din ”toată lumea”, însemnând Europa și America, desigur. Sunt convinsă că am văzut cu toții câte o creație de-a ei, chiar dacă nu conștientizam în acel moment că ne uităm la un tablou realizat de această doamnă, care l-a pictat în repetate rânduri și pe împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, iar când o creație de-a ei, cea reprezentându-l pe marele strateg, legendarul general prusac, Helmuth von Moltke, a fost respinsă în 1891 de juriul Expoziției Internaționale de la Berlin, împăratul s-a supărat foc și a contestat personal decizia juriului, cumpărând tabloul și obligând organizatorii să-l expună. Puțin mai târziu, în 1894, Vilma a obținut de altfel și marea medalie de aur a acestei expoziții. (În același an a fost aleasă și membră a Academiei Franceze.)

Elisabeth Vilma Lwoff-Parlaghy: Potretul lui Wilhelm al II-lea

Vorbim despre Germania sfârșitului de secol XIX, unde nici nu se făcea mare secret din principiul ”Kinder, Küche, Kirche” (copii, bucătărie, biserică), sloganul folosit în timpul Imperiului German pentru a defini rolul femeii în societate. Vorbim despre un domeniu al culturii unde femeile nu se puteau baza pe farmecul personal sau pe alte calități considerate indispensabile, sau măcar de dorit, în cazul unei femei cu ambiții la renume. O creație artistică se judecă indiferent de frumusețea persoanei care a realizat-o. Și înaintea potențialelor argumente că da, ei pesemne i-a fost mai ușor, în calitate de soție a unui prinț rus, sau în calitate de cetățean american, mă grăbesc să specific că în momentul decernării marelui premiu al prestigiosului concurs din Berlin, Vilma nu era nici una, nici alta. A ajuns să fie ambele, dar câțiva ani mai târziu.

Nici nu voi încerca să descriu viața ei, care ar fi subiect interesant pentru un adevărat foileton, vă ofer doar niște informații care să vă convingă că această personalitate absolut unică într-adevăr a spart toate tiparele societăților vremii.

Vilma se interesa de desen încă din primii ani de viață, când familia locuia la Budapesta, deci părinții au înscris-o la studii de specialitate. Primii ei profesori au recunoscut talentul ei și la insistențele lor, în 1879 familia s-a mutat la München (când ea avea 16 ani) pentru a-i asigura acces la atelierele de creație ale marilor maeștri ai vremii. La 22 de ani, în 1885, tânăra a pictat primul tablou cu care a șocat lumea, un portret despre care cunoscătorii de artă au vorbit în superlative: cel al lui Lajos Kossuth, politicianul retras pe atunci la Torino, și pe care l-a convins nu doar s-o primească, ci să-i și pozeze. (Pentru trei tablouri, nu mai puțin!)

Elisabeth Vilma Lwoff-Parlaghy: Lajos Kossuth

Dar i-a convins și pe Edison, pe Roosevelt, pe Bismarck, pe Carnegie – să nu mai vorbim de Tesla, care avea convingerea că a fi pictat aduce ghinion, deci nu a pozat pentru nimeni, cu excepția prințesei Vilma Lwoff-Parlaghy. (Presupun că știați: un atu era faptul că amândoi s-au născut în același imperiu, Austro-Ungaria, un altul că în jurul anilor 1879-1880 Budapesta însemna pentru amândoi acel punct de unde au pornit să-și urmeze visul…) Singura pictură autentică reprezentând marele om de știință, Tesla: Portretul albastru, a avut și ea un destin plin de aventuri, fiind redescoperită după 85 de ani, când se credea că fusese pierdută pentru totdeauna.  (De altfel culoarea albastră nici măcar nu apre în tablou, titlul se referă la faptul că inventatorul insista ca tabloul să fie mereu expus în lumină albastră, pentru a-i aminti spectatorului de descoperirile sale.)

Elisabeth Vilma Lwoff-Parlaghy; Nikola Tesla

Pe lângă cariera ei de pictoriță celebră, Vilma Lwoff-Parlaghy era și o colecționară pricepută de artă, precum și prima personalitate publică care și-a folosit faima să atragă atenția asupra importanței protecției animalelor. În vila ei de la Nisa a creat o adevărată grădină zoologică, iar în ce privește viața ei din SUA, să nu uităm că singurul animal exotic îngropat în primul și renumitul cimitir pentru animale de companie din New York (Hartsdale) este Goldfleck, leul mascul al prințesei, care și în călătoriile ei era însoțită de numeroase animale, cum ar fi aligatori și urși, să nu mai menționăm bufnițele și alte creaturi mai puțin neobișnuite.

Desigur, azi metodele ei par cel puțin îndoielnice în ce privește protecția animalelor. Dar să nu uităm că Gerald Durrell (1925-1995), renumitul naturalist, conservaționist, cercetător în domeniul științelor naturale și militant pentru protecția mediului înconjurător a avut și el adevărate colecții de animale înainte să ajungă la elaborarea unor metode mai eficiente în prezervarea speciilor amenințate de extincție. Deci să n-o judecăm prea aspru pe talentata Elisabeth Vilma Lwoff-Parlaghy, născută Brachfeld Vilma Erzsébet, nici în acest context al vieții ei neobișnuite…

Ilona Simon

Referințe:

http://www.museen-nord.de/Objekt/DE-MUS-068813/lido/B+1183

https://de.wikipedia.org/wiki/Elisabeth_Vilma_Lwoff-Parlaghy

http://arcadiasystems.org/academia/cassatt10ccc.html#parlaghy

https://hu.wikipedia.org/wiki/Lwoff-Parlaghy_Vilma#Forr%C3%A1sok

http://www.teslasociety.com/princess.htm

http://mek.oszk.hu/04000/04093/html/szocikk/13791.htm

http://mek.niif.hu/00000/00060/html/079/pc007999.html#6

https://mult-kor.hu/oroszlanjaval-remisztgette-a-new-york-i-luxushotel-lakoit-a-vilaghiru-festono-lwoff-parlaghy-vilma-20210828

https://www.fulltextarchive.com/page/Women-in-the-fine-arts-from-the-Seventh1/

http://www.petcem.com/famouspetowners.html

Ilona Simon

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on October 21, 2021 Reply

    Un subiect foarte interesant. Recunosc că nu am ştiut nimic despre prinţesa-portretistă. Din cele citite, conchid că ea a avut noroc cu carul, bucurându-se de o existenţă tihnită şi îmbelşugată, cu totul diferită de cea a unei alte femeie-artist, contemporane cu ea (1864-1943), talentata şi rebela Camille Claudel.

    • Ilona Simon commented on October 21, 2021 Reply

      Mulțumesc pentru apreciere. Da, presupun că și norocul a jucat un rol în viețile celor două, dar mai ales în ce privește familiile în care s-au născut. Familia Brachfeld a sprijinit-o pe Vilma cum putea mai bine, familia Claudel… mai puțin – și atunci m-am exprimat mult prea delicat, dar eu personal cred că n-ar fi reușit s-o închidă pe Camille într-o casă de nebuni dacă n-ar fi avut acele accese de furie oarbă în timpul cărora și-a distrus sculpturile. De exemplu. (Să nu uităm că pe atunci nu se știa mare lucru despre schizofrenie, paranoia și alte cele, și cu atât mai puține metode existau pentru o terapie eficientă… Ce-i drept, nu știm dacă ea chiar suferea de acele boli, dar și experții de azi sunt de acord că avea probleme psihice.)

  • eva galambos commented on October 21, 2021 Reply

    Mulțumesc pentru articol, recunosc că nu am auzit niciodată despre această pictoriță.

    • Ilona Simon commented on October 21, 2021 Reply

      Mulțumesc pentru apreciere. Mă bucur că v-am putut aduce informații noi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *