Domnul Kopfștain, profesorul meu de ebraică

La bătrânețe ai tot răgazul să-ți amintești de cei care au avut o importanță deosebită în decursul timpului la formarea ta ca om cât de cât instruit. Mă refer la toți învățătorii și profesorii mei care au contribuit la aceasta pe măsura capacității lor profesionale. În primul rând le datorez părinților mei, mamei mele care avea numai cele patru clase primare și tatălui meu cu cele șapte clase ale sale, că au stăruit ca fiicele lor să beneficieze de învățătura de care ei înșiși nu au avut parte. Așa s-a întâmplat că am avut învățători, profesori de gimnaziu și liceu cu mare dăruire, de care îmi amintesc cu recunoștință. Dar un loc special îl ocupă domnul Kopfștain, profesorul de ebraică. El mi-a dat lecții acasă timp de opt ani, de la clasa întâi primară și până la sfârșitul gimnaziului.

Nu cred că am auzit vreodată numele lui „de botez”, sau poate că l-am uitat. Era un om atât de discret, atât de punctual, încât aceste calități mi-au rămas în amintire până astăzi. Dacă îmi amintesc bine, era originar din Maramureș și venise la Câmpulung după pogromul din 1929, când a fost incendiată sinagoga din Borșa și mai mulți evrei s-au refugiat pe unde au apucat. Doi dintre aceștia, domnul Horovitz și domnul Kopfștain, au venit la Câmpulung. Ei au fost cei care au predat ebraica în orașul meu natal. Horovitz era preferat pentru băieți și Kopfștain pentru fete. Nu știu cu cât erau plătite aceste lecții, dar știu că familiile lor o duceau foarte greu, mai ales că aveau copii de vârstă școlară și soții casnice.

Nu l-am cunoscut în decursul timpului pe domnul Kopfștain decât îmbrăcat cu aceeași haină foarte curată și cu aceeași pălărie pe care nu și-o scotea. (Eu presupuneam că era din cauza cheliei.) Nu știu dacă avea habar de pedagogie, dar din prima clipă a știut să se impună ca profesor prin metoda lui de a stârni interesul copilului pentru limba grea pe care o preda. Vorbea cu mine în limba germană, pe care nu o stăpânea prea bine, dar nu mi s-a părut caraghios și nu am râs niciodată de el, așa cum fac de obicei copiii. Nu a început cu alfabetul, ceea ce ar fi fost mult prea greu pentru mine, pentru că eu abia de curând învățasem literele. Așadar în primele lecții m-a făcut să memorez numele ebraice ale obiectelor din jur și cifrele, pentru început nimic scris. Adaptarea de a scrie de la stânga la dreapta nu mi-a fost grea. Țin minte primul caiet în care am scris alfabetul. Azi aș spune că un copil învață mai ușor decât un adult. Ora trecea prea repede pentru mine și aș zice că așteptam cu plăcere lecția viitoare. În prag de sărbători domnul Kopfștain îmi povestea pe îndelete despre semnificația lor și astfel lecțiile deveneau mai interesante. În fiecare an, de Pesach, avea grijă să-mi reamintească semnificația celor patru întrebări și a ușii care era lăsată deschisă pentru vizita nevăzută a profetului Eliahu(!!) – pe atunci eram convinsă că este reală.

După 2-3 ani, când i s-a părut că mă descurc binișor, a trecut la Humaș și chiar RAȘI. Tot din inițiativa lui, o lecție pe săptămână a fost dedicată limbii idiș, cu scris și citit. De fapt limba o înțelegeam de la bunici și de la părinți. Mult mai târziu, când m-am căsătorit cu Israil Bercovici, el s-a mirat că știu să citesc și să scriu idiș. La prima mea vizită în Israel, rudele la care am locuit și chiar eu însumi am fost surprinsă că înțelegeam și mă descurcam în ebraica învățată cu foarte mulți ani în urmă cu domnul Kopfștain.

Au trecut anii, deportarea, și nu am mai știut nimic de soarta profesorului meu de ebraică. De fapt nici atunci când luam lecții de ebraică nu știam nimic despre familia lui. Fiica mai mare, Hanna, care mi-a fost colegă la gimnaziu, era o elevă foarte bună și cu ea am fost într-o competiție colegială, aș spune azi. Știam că are un frate mai mic. Nu știu câți din familia Kopfștain au supraviețuit deportării în Transnistria și când au emigrat în Israel.

Dar nu de mult am citit că un tânăr matematician foarte dotat, pe nume Kopfștain, supraviețuitor al Holocaustului, originar din România, voluntar în armata israeliană, a căzut pe front chiar în primele confruntări ale Războiului de Independență, după declararea Statului Israel. Presupun că a fost fiul profesorului meu de ebraică.

Mirjam Bercovici

Bucureşti 15-XI-2021

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Irina Niculescu commented on November 18, 2021 Reply

    Foarte emoționantă evocare, Dragă Mirjam. M-a trimis cu gândul la lumea bunicilor mei de la Botoșani și Iași, la o lume dispărută care ne-a marcat pentru totdeauna. Sper că ii voi lăsa ceva din ea fiului meu.

    Irina

  • Nicole Sima commented on November 18, 2021 Reply

    Ce emoționant! Figura unui om care, în toată modestia sa, a lăsat o asemenea amintire. Dragă Mirjam, m-ai avertizat că acest articol nu ar fi cine știe ce. Te contrazic. Concurează și poate întrece figurile celebre de învățători gen „Domnul Trandafir”. Îți mulțumesc mult pentru momentul de lectură!

  • Andrea Ghiţă commented on November 18, 2021 Reply

    Minunată evocare din care se conturează nu numai figura profesorului Kopfştain care avea o viziune holistică asupra limbii ebraice, ci şi o felie de istorie. Orice ar scrir doamna Mirjam, sfţrşesc cu lacrimi în ochi, pentru că tot ceea ce scrie este străbătut de un umanism profund.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *