Adriano nu-și amintea exact împrejurările în care el și fratele lui mai mare, Claude, au ajuns la creșa mănăstirii Sainte Marie din Grenoble. Era în 1944, părinții lui, Alfred și Ernestina Indig, refugiați evrei din Austria, au bătut din ușă în ușă, încercând să-i lase pe cei doi copii ai lor la prieteni, cunoștințe, oriunde, numai să-i salveze de la deportare. Nu au găsit pe nimeni. Un vecin le-a recomandat-o pe Madame Mélanie, educatoarea de la mănăstirea Sainte Marie, care i-a primit pe cei doi micuți. Adriano avea patru ani când a văzut-o prima dată pe Madame – așa-i spuneau toți copiii din creșă. – Era o femeie frumoasă, înaltă, blondă. Avea o față severă, dar știa și zâmbească și chiar să râdă cu copiii, mi-a povestit Adriano. Eram douăzeci de copii și după câte știam, noi eram singurii evrei. Adriano era un coleg cu care am lucrat mulți ani la același spital. Într-o zi, la cafenea, a început să-mi povestească viața lui. Auzisem de la alți colegi că familia lui avea o istorie neobișnuită. Am băut împreună multe cafele până a terminat saga familiei Indig.Read more…
